luni, 29 decembrie 2008

nu credeam că doare-aşea

uitasem cât de rău poate să usture o rană proaspătă, care se-ntinde în zeci de cratere minuscule pe genunchi şi nu vrea să se-nchidă. am alunecat pe gheaţă, am căzut, mi-am rupt şi ciorapul. nu-i nimic tragic, era cât pe ce să-i fac şi poză (beleznei), da' criteriul estetic m-a convins s-o las baltă şi să pun repede spirt. întrebare: e bine sau e rău să intri în an nou cu genunchiul belit (scuzaţi exprimarea)?
nu-s în stare de nimic cultural zilele astea, mă uit la grease, ies la dans seri la rând, îmi pierd cerceii pe-acolo şi iau peste picior balerinii de 22 de ani sau malacii cu pulovăr alb de lână, citesc câte 3 cărţi în acelaşi timp şi nu termin niciuna, mă plimb prin zăpezi, îmi supraveghez mâţa care se urcă o dată pe zi în brad, fac şi refac în minte o listă cu lucruri-de-făcut-la-anul, mă întristez când îmi dau seama că un master în literatură comparată nu te-ajută să devii voluntar în america de sud, redescopăr plăcerile provocate de murături şi tot aşa.

şi mă-ntreb ce-am făcut anul ăsta, cu mintea la poemul lui radu andriescu (din "pădurea metalurgică", c.r., 2008), care zice-aşa:

Anul trecut

Anul trecut m-am căsătorit şi am găsit
o bicicletă perfectă în lacul Konstanz, la ora
nouă dimineaţa, într-o sâmbătă în care
pe malul apei se pregăteau tarabele
pentru talciocul copiilor. Ceva mai târziu,
aveam să cumpăr doi păiajeni
identici, cu frac şi cheiţă, de la un copil
şi o broască ţestoasă galbenă de la un altul.

(aproape c-aş da o leapşă cu treaba asta, da' nu îndrăznesc, că-s prea tânără pe-aici.)

miercuri, 24 decembrie 2008

live

s

transmisiune în direct de pe strada lăpuşeanu: ninge! ninge ca-n filmele proaste, fix în seara de 24 decembrie, cu fulgi mari, de zici că-s bomboane vichy. ninge şi ies din 5 în 5 minute, să verific dacă nu s-a oprit. ninge şi în cuptor avem mere coapte. ninge atât de frumos, că nu-mi vine să cred. ce-am zis eu, common places... tocmai trăiesc într-unul. te mai saturi uneori de avangardisme şi te bucuri paşnic de deliciile banalului.

la "curse"

m-am întors de o săptămână în românia şi asta nu-mi ocupă tot timpul. dimpotrivă, citesc şi fac toate lucrurile pe care le-ar face cineva ca mine, dacă ar fi în vacanţă, ar avea un frate de 10 ani şi o pisică (gufa) de câteva luni. transcriu mai jos o frază din cartea care stă acum lângă pat (şi despre care o să dau veşti imediat ce-o termin). dacă tot îi sunt datoare vândută domnului foarţă pentru numele blogului ăstuia, vreau să mă adâncesc în datorii şi să citez dintr-o frumoasă carte "conversaţională", apărută acum câteva săptămâni la eis art din iaşi. a se citi cu voce tare (eventual, în timp ce călătorim prin magazinele anodine de care era vorba în însemnarea de ieri).
"În cursele cu Buni, matinale, am prilejul, cinstea şi plăcerea să-i cunosc pe domnii Buzgure şi Csabi, de meserie măcelari; pe domnu' Józsi, pantofarul, cu un etern cucui în frunte; pe signor Valenta, zugrav şi sicilian; pe Grüss-Gott-Herr-Schulman, plăcintarul; pe domnu’ Toargă şi dăracul său; pe dom’ Sotir şi alba lui iaurgerie; pe Mutu, care nu e domn, ci numai mut şi lustragiu; pe Ficu Baron, care, surd, e domn şi vechi ceasornicar; pe domnul Sever, fotograful; pe domnul Elias, bijutierul; pe domnii Nachmansohn şi Măldărăscu, librari şi, evident, rivali; pe fraţii Kirkor & Bedros, mari cafegii (în vechea accepţiune); pe junele Fransua, ziaristul (întrucât vinde, încă, pe stradă, „Uuuu-niversu!”); pe, din vedere, domnu’ Duralia, birjar şi beţivan notoriu (având să doarmă, în curând, mai mult la zdup, cu şobolanii, pentru că, beat, nu-şi ţine gura, strigând „Trăiască cin’ ştiu io!”); pe dom’ Vasile, covrigarul, ce, mai târziu, la întrebarea „Ai covrigi proaspeţi, dom’ Vasile?”, o să răspundă „Vuzavé, coniţă!”; pe ’Nea Mitică, fost scafandru, având, cândvă, să eşueze în profesiunea de pompier, în care n-o să facă pureci (căci, demascat că doarme-n post, va replica, gullivernian, la „Ce faci dacă ia foc casa?!”, printr-un „Mă piş pă ia, ş-o sting!”; pe fabulosul domn Pisosky, inenarabil brocanteur; pe domnul Tahu, cu bodega; pe cofetarul Baiaram; pe („Aleviiiţă! Aleviiiţă!”) ’Nea Moni, bravul bragagiu a toată dulcea-ne copilărie.”

ps: scuzaţi fontul, mă pierd printre georgii şi verdane.

marți, 23 decembrie 2008

progres

aş vrea să-l aud în toate minisuperhypermarketurile în care ne înghesuim zilele astea pe boris vian cântându-ne aşa:



videoclipul nu e cine ştie ce. dar, dacă închideţi ochii, apar şi Gudule, şi frigiderul, şi scooterul, şi turnicheta pentru vinegretă, et l'avion pour deux/et nous serons heureux:)

duminică, 14 decembrie 2008

delikatesse(n)

aveam deja în braţe clementine, pâine, lapte şi cine mai ştie ce când am trecut pe la raionul de presă. inrocks 2 cu cd - m-am întins după ea şi le-am scăpat pe toate. amuzament de sâmbătă, ce să zic. dar a meritat: monsieur gainsbourg revisited, plus interviuri cu toţi interpreţii de pe album (despre serge, firesc). revista nu pot să v-o ofer, din păcate, dar ştiu că albumul o să vă fie de ajuns. vizitatorii din cămara muzicală a lui M. G. sunt: the kills, michael stipe, jane birkin, franz ferdinand, placebo, cat power, marianne faithfull, tricky, carla bruni.. e imposibil să nu găsiţi măcar o melodie care să vă placă. vă invit chiar la topuri. lui cristi i-a plăcut cel mai mult i just came to tell you that i'm going, eu ezit între i love you (me either) şi l'hôtel. mesdames et messieurs, les jeux ne sont pas encore faits!
ps: ştiu deja ce-o să ascult şi-o să citesc mâine, în drum spre bucureşti..

de încălzire





şi nu, nu asta era trufa muzicală pe care o promisesem pentru azi. ea o să vină mai pe seară, şi e din cu totul altă familie decât youtube-urile de mai sus.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

that leaving feeling

la mine în cameră miroase a sweet potato pie (de la o lumânare luată de la reduceri), pe jos sunt vrafuri de cadouri încă neambalate şi o geantă mare de voiaj pe care o s-o umplu ca pe-un curcan, iar în cap am that leaving feeling. luni dimineaţă mă-ntorc din străinătăţuri, pentru o lună de vacanţă. cam de-atunci, blogul o să intre probabil în perioada lui de hibernare. de asta scriu acum atât de mult, ca să aveţi timp să vă săturaţi de el şi să vă treacă până mă întorc! pun deci câteva poze de ieri, cu oraşul în soare ca şi cum ar fi fost mai (a, şi tot ieri am văzut la cinema two lovers. unul din cele mai delicate filme de anul ăsta, cu joaquin phoenix în rolul unui bărbat care se poartă ca un adolescent îndrăgostit şi alege la final „calea cea bună”, a nevestei neiubite, dar iubitoare. eu am plâns, mi s-a părut tragic, ed şi andrea au crezut dimpotrivă că e un happy end, că personajul a încetat în sfârşit să se poarte iresponsabil şi a devenit om mare. în orice caz, un film superb). adaug şi-o rubrică mai veche, pentru că am găsit-o uitată într-un folder de pe desktop şi vreau să-i fac şi ei o bucurie. apropo de cuvinte, că despre asta e rubrica, mi-am adus aminte ieri de „măgăriţă” (mama îmi zicea aşa când mă-mbrăcam hippie şi lălâu că să merg cu ea la teatru sau la filarmonică). cred că ar trebui reintrodus în circuitul limbii. a, şi mâine, o să aveţi parte de un cadou muzical extrem de preţios. histoire de ne pas m’oublier pendant les vacances. aşadar, iată pozele şi textul.






Litost

Ne tot mândrim cu intraductibilitatea cuvântului „dor”, ca şi cum n-ar exista „saudade”în portugheză sau „Sehnsucht” în germană sau ca şi cum nu ar mai fi atâtea cuvinte în atâtea limbi care să nu poată fi explicate decât printr-o poveste. Christopher Moore a adunat, cu ajutorul unei echipe de traducători şi de lingvişti, cele mai insolite cuvinte din lume într-o carte care se cheamă, inspirat, In Other Words. Aşa că astăzi Enţiclopedia îşi oferă un regal de minunăţii alcătuite din litere, iar prezentarea cuvintelor pe care le-a ales din cartea lui Moore nu urmăreşte nici o logică. Şi ca să vă convingeţi de asta, primul va fi „onsay” care, în boro, dialect din India, înseamnă „a te preface că iubeşti” (în timp ce „onsra” e „să iubeşti pe cineva pentru ultima dată”). La numărul doi trecem „gagung”, cuvânt sfâşietor – în traducere literală, înseamnă „ramură uscată” şi se referă la foarte trista situaţie a celor o sută de milioane de bărbaţi care, din cauza politicii chineze a copilului unic, rămân pe dinafară, neavând nici o şansă să-şi găsească vreodată iubita (pentru că, în China, femeile sunt cu o sută de milioane mai puţine decât bărbaţii chinezi). Lăsând calculele amoroase deoparte, ajungem la „ilunga” (cuvânt care a ieşit pe locul I în topul celor mai de netradus cuvinte din toată lumea), folosit într-un dialect din Congo pentru a desemna o persoană care iartă o greşeală o dată, apoi o tolerează a doua oară, dar niciodată şi a treia. „Álfreka” vine din Islanda şi sper să nu se întâmple în veci, „plecarea spiriduşilor” adică, care ar aduce după sine moartea spirituală a pământului. Şi-acum ne apropiem de casă, dar nu foarte (nici un cuvânt din română nu e pe listă): în Rusia mai întâi, cu „razliubit”, „ceea ce simţi pentru o persoană după ce ai încetat să o mai iubeşti”, adică dez-îndrăgosteala, un amestec de prietenie, condescendenţă, simpatie, melodramă şi valeriană; apoi în Cehia, la „litost”, pe care Kundera îl defineşte aşa – „o stare de tulburare adâncă provocată de constatarea subită a propriei nefericiri”, „un sentiment al infinitului asemănător cu un acordeon deschis, o sinteză din multe altele, compasiune, remuşcare şi un soi de dorinţă nelămurită... Nu ştiu cum ar putea cineva să înţeleagă sufletul omenesc fără asta.” Sunt convinsă că, dacă sunt îngânate câteva din aceste cuvinte speciale, e imposibil să nu primeşti ceva din irepetabilitatea lor, devenind, la rându-ţi, de netradus.


luni, 8 decembrie 2008

pe onoarea mea, n-o să ajungi niciodată la worms!

priviţi-mă în ochi şi spuneţi-mi că dragonul ăsta nu e cel mai simpatic dragon pe care l-aţi văzut vreodată într-un film şi că siegfried nu e cel mai mare nenorocit cu plete (pentru că atacă o lighioană care nu i-a făcut nimic)!


duminică, 7 decembrie 2008

poemul de duminică

şi camera, şi poemul sunt ale lui dylan thomas.


Love in the Asylum

A stranger has come
To share my room in the house not right in the head,
A girl mad as birds

Bolting the night of the door with her arm her plume.
Strait in the mazed bed
She deludes the heaven-proof house with entering clouds

Yet she deludes with walking the nightmarish room,
At large as the dead,
Or rides the imagined oceans of the male wards.

She has come possessed
Who admits the delusive light through the bouncing wall,
Possessed by the skies

She sleeps in the narrow trough yet she walks the dust
Yet raves at her will
On the madhouse boards worn thin by my walking tears.

And taken by light in her arms at long and dear last
I may without fail
Suffer the first vision that set fire to the stars.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

o mică atenţie

suntem în decembrie 2008. ep-ul lui bon iver apare în ianuarie 2009. cum se face atunci că putem să-l ascultăm deja? nu ştiu să explic, dar nici nu-mi bat capul cu asta. important e că blood bank are 4 cântece care te-ajută să treci peste iarnă, cu care poţi să te-nchizi într-o pătură groasă şi să te uiţi pe geam la frig, cu care îţi poţi purta nostalgiile la vedere, pe care le plimbi prin cana cu ceai în timp ce-ţi vin în minte toare lucrurile nespuse, alunecările şi teama.

joi, 4 decembrie 2008

boala


am dat în boala crăciunului (care, din fericire, nu e christmas disease, adică hemofilia B..). am liste, liniuţe, magazine, hârtie de împachetat, scoci şi o acută lipsă de concentrare la orice altceva. ştiu că încă nu e iarnă cum se cuvine (pentru că, de când sunt aici, nu mi-au îngheţat niciodată urechile), dar nu mă interesează. crăciunul e acuşi şi eu nu mai am răbadare (ce-i drept, nici măcar până în februarie nu am răbdare, când o să apară cel mai extraordinar album al anului 2009). nu m-am putut abţine să nu-mi fac şi eu un cadou (şi ce-o să mă mai înfurii pe fnac dacă other colors n-ajunge la mine înainte să plec acasă!). sunt sigura contaminată??

ps: ieri s-a întâmplat ceva ciudat. în nişte circumstanţe despre care n-are rost să vorbesc, am simţit în nări EXACT acelaşi miros de acuarele dizolvate în apă (adică de penson muiat în paharul de plastic), apă pe care trebuia s-o aruncăm în chiuveta de la baia fetelor, după ora de desen. eram în primară. ce vrei cu mine, nene proust?
ps2: poza asta dementă e de-aici

duminică, 30 noiembrie 2008

vot cadou

ştiu că fotografia asta (găsită aici) n-are nici o legătură cu ce vreau să scriu acuma. n-am mers la vot cu pantofi roşii, nici măcar fustă n-am avut, şi nici n-am mâncat sardine azi. dar dau uneori peste poze în faţa cărora nu pot să rezist. ca asta de acum.
m-am dus, deci, la vot, la consulat, deşi nu ştiam sigur dacă am la mine documentele potrivite. am apăsat pe butonul de la interfon, am intrat, am urcat nişte scări destul de cochete (pe pereţi, panouri publicitare cu românia, căluşari, ateneul, marea neagră la apus) şi-am dat de biroul de vot. trei domni, unul mai politicos ca celălalt (şi ce studiaţi, domnişoară? a, lettres! semnaţi vă rog aici, la numărul 26..), parcă mă aşteptau fix pe mine. cabinele erau goale toate, în urnă să fi fost max. 100 de buletine (şi era cam pe la 14.00). iau hârtiile, intru în cabină şi trag perdeluţa după mine (nu ştiu de ce, în momente dintr-astea, am impresia că toată lumea se holbează la pantofii mei). stupoare şi cutremur: în loc de cele 5 nume pe care le învăţasem pe de rost (mă rog, 5 la senat, 5 la deputaţi), erau vreo 20. mă blochez. uitasem că democraţia înseamnă mai mult de 5. arunc o privire de la un capăt la altul şi-mi pică ochii pe candidatul din partea minorităţii evreieşti. uitând că n-am făcut tot drumul până la consulat ca să bluffez, sunt cât pe ce să ştampilez căsuţa cu princina. îmi revin la timp şi mă-ntorc la catindaţii pe care, à contre coeur, venisem să-i votez. degeaba a fost uninominal, tot un partid am ales. şi n-am lăsat buletinul alb, că oricum n-avea rost.
de 1 decembrie, eu i-am făcut cadou ţării mele doi oameni de mare excepţie: domnu william brânză şi domnu riceard (uuuuuf, că mă enervez numa când le zic numele! unul din ei a migrat de la prm, altu are cântece cretine de campanie.. mă rog, să zicem că ăştia doi erau cei mai inofensivi). am votat, am ieşit, i-am dat funcţionarului mae ştampila şi buletinul în plus pt camera deputaţilor. şi-a cerut scuze de greşeală, schimb înnoit de amabilităţi şi gata.
am votat şi cam atât. aştept să văd care-i treaba mai încolo.
am votat după ce aseară am mers prin ploaie (de nevoie) o oră întreagă, după ce cizmele mi s-au uscat la un concert de jazz (la hot club) şi după ce am văzut la miezul nopţii waltz with bashir, într-o sală de cinema goală şi albastră. filmul e despre războiul din liban, masacre, capriciile memoriei şi ecranul spart prin care vedem realitatea. când ieşi de la un film ca ăsta, cu muzica lui max richter în minte şi cu câteva imagini (animate) pe retină (soldatul care înoată în mare o nopate întreagă, valsul, caii, măcelăria), nu poţi decât să te bucuri că a doua zi nu-ţi cere nimeni să mergi la război. trebuie doar să te duci la vot. o nimica toată.


update: de ce nu-i zice nimeni lui geoană că nuanţa pielii e cea mai puţin evidentă diferenţă dintre el şi obama??

vineri, 28 noiembrie 2008

tolo

cum reuşeşte cătălin tolontan să spună ce trebuie, cum trebuie şi când trebuie? cred că e unul din cei mai tari editorialişti pe care îi avem şi, drept să zic, articolele lui mă fac să-mi pară rău că nu mă pricep deloc la fotbal.

marți, 25 noiembrie 2008

Obicei

cum pe blogul ăsta oricum nu scrie nimeni în afară de mine, pot să fac ce vreau. n-am nici un fel de cenzură, nici măcar aia a cititorului (pentru că e inexistent). aşa că încep de azi să pun săptămânal câte un vechi articol de enţiclopedie, ca să văd cum se asortează cu mine şi vastele mele apartamente pustii. la fel cum snobul îşi asortează covoarele cu tablourile. să vedem ce iese. primul text ales e de acum 3 ani şi se potriveşte cu titlul blogului.



Cine e şarpele?
Şalul, eşarpele Isadorei, e şalul Isadorei, care nu e Dora (Maar), aşa cum nici taximetriştii nu sunt Triştii. Citiţi propoziţia de câteva ori, de la coadă la cap, şi invers şi-o să descoperiţi cuvintele care apar în enţiclopedie în dreptul Isadorei. Mi-am dat seama că e mult mai uşor să construieşti definiţii pentru nume proprii decât pentru cuvinte fără litere mari, cum ar fi oază, berbec sau seminţie. Aşadar:
Isadora Duncan e o irlandeză născută la San Francisco, în vremea când dansul încă se mai putea face din instinct, visceral, fără să fie nevoie de şcoli şi profesori care să-ţi arate cum se face. Isadora a descoperit singură cum să danseze, reconstituind dintr-o memorie a civilizaţiilor vechile dansuri greceşti, stilizându-le, punându-le pe muzici occidentale şi aducându-le în cele mai la modă saloane ale vremii (vremea lui 1900). Cu riscul de a părea feministă (deşi numai eu ştiu cât de antipatice îmi sunt feministele), menţionez că Isadora n-a fost o nevastă model, menajeră a iubiţilor şi soţilor ei, n-a spălat farfurii şi şosete, nu prea a făcut piaţa şi nici n-a stat cuminte acasă să-şi aştepte bărbatul. Isadora a dansat, a călătorit, a fost întotdeauna o revoluţionară nemulţumită (pe timpul când revoluţia mai avea, cât de cât, un farmec al ei). Dar pe lângă marile inovaţii pe care le-a adus dansului contemporan, Isadora a iubit de mama focului, numai bărbaţi unul şi unul (poţi să te reîncarnezi în Isadora?). Pe Gordon Craig, pe Paris Singer (industriaşul maşinilor de cusut), pe Walter Rummel, pe Serghei Esenin şi pe alţii. A fost şi puţin comunistă, vrând, în candoarea ei, să corupă inflexibilii puritani americani la dezmăţ cultural. Nu i-a ieşit.
Moartea ei a fost o ciudată poveste de pe Promenade des Anglais: plimbându-se într-un Bugatti alături de o nouă cucerire, Isadora şi-a lăsat şalul roşu să zboare în vânt, şalul s-a încolăcit pe roata maşinii şi pe gâtul Isadorei. A murit strangulată. Iar şalul e şarpele Isadorei.

luni, 24 noiembrie 2008

de proba..il stergem

textul de dinainte....
acuma urmeaza clipul:



acuma s-a sfarsit..gata

(ps: l-am rugat pe cristi sa incerce el sa puna un videoclip la mine pe blog, ca eu nu reusesc. da el a putut..asa ca-l las aici, ca oricum imi place ce-a pus.)

de la the kills la dumas



scăpaţi-mă, vă implor, de cântecu ăsta, de cele cinci versuri ale lui, de imitaţia de leopard, de bâţâitul din picior şi mai ales de tasta repeat! îndurare, o, voi, spirite care m-aţi văzut trudind toată ziua, printre cafele şi ceaiuri verzi, cu fruntea deasupra primei mele foi de examen franţuzeşti. îndurare, deci, căci orele au fost lungi şi dumas necruţător. spre aducere aminte, vă invit să vă plimbaţi pe-aici, unde-o să găsiţi primul număr al ziarului le mousquetaire, apărut în anul de graţie 1853, când cenzura stil second empire făcea ravagii în lumea veche, scriitorii erau proprietari de ziare (pe care le scriau în întregime), romanul apărea în foileton, iar poemul în proză îşi visa gloria. "pe-aici" o să daţi peste cam toate ziarele pe care monsieur dumas le-a publicat, en guise de patron de presse. le mousquetaire, le monte-cristo, le d'artagnan ş.a. deschideţi pdf-urile şi citiţi câte umpic, la cafeaua de dimineaţă, când v-aţi săturat de hotnewsşirealitatea şi vi s-a făcut dor de ceva inactualitate. uite de la ce-am pornit şi la ce-am ajuns..

vineri, 21 noiembrie 2008

poze cu parisul promis

de pe scările de la sacré coeur
în oglindă, cu vechituri
chez louisette, tot cu vechituri
tuileries sâmbăta dimineaţa
câine kitsch la expo kitsch
magret de canard, parcă :D
lânga casa lui camille claudel
cum să nu-l iubeşti pe prévert?



domnu perez

şi-n fine, tot tuileries, tot triste

pen'c'am promis, nu de alta

despre paris, deci. mai întâi personajele: subsemnata, ed englezul, (21, balzacian convins şi mare iubitor de the white stripes, neil young sau bob dylan), andrea italianul, (24, petrarchist, cum s-ar zice, şi persoana care e în stare oricând să-ţi scoată câte-un panseu, chiar şi când tai o bucată mare de brânză cu cartela sncf), paul canadianul (21, mai timid de felul lui, dar simpatic) şi thomas neamţul (25, a scris deja un dicţionar francez-german, dar asta nu l-a împiedicat să se plângă muiereşte ba că-l dor picioarele, ba că i-au îngheţat degetele, ba că îi e somn). nu-i chiar aşa de greu cum pare să fii singură cu patru indivizi după tine, trebuie numa să ştii cum să-i struneşti: tot uichendul am făcut cam ce-am vrut eu :)

am plecat vineri din lyon, la clasa I (nu ştiu cum, beletu era mai ieftin) şi ne-am distrat ascultând mesajul conductorului (bună ziua, mă numesc jean, vă doresc bla bla. dacă vă aflaţi în partea inferioară a trenului, sunteţi în zona zen, vă puteţi relaxa, dacă sunteţi în partea superioară – ca noi adică – vă aflaţi în zona zap, aia branchée. apropos, v-aţi salutat deja vecinul?). mult soare pe fereastră. dar cu cât ne apropiam de paris, cu atât se înora mai tare. a, nu mai zic, înainte să plec, am făcut tâmpenia de-a citi pe net părerile oamenilor despre hostelul aloha: singura chestie bună era adresa, în montparnasse. în rest, dezastru, şobolani, mizerie etc. am plecat la paris încercând să fac mişto de propria-mi fire uşor impresionabilă.

până la urmă, hostelul n-a fost aşa de rău. nici urmă de şobolan, duşul era cea mai strâmtă încăpere pe care am văzut-o eu vreodată, lumea vorbea în singura limbă pe care o ştia (recepţionerii erau sictiriţi şi vorbeau engleză), cafeaua de dimineaţă era pur şi simplu infernală, iar camera noastră cu cinci paturi (din care patru suprapuse) arăta ca o cameră de tabără. mă rog, nici n-am stat noi prea mult în hostel. în prima seară am început c-o cafea şi-un cocktail (era happy hour, de aia) la o cafenea din montparnasse, dup-aia am mers să mâncăm la un restaurant simpatic. având în vedere că eu am cerut un pahar de beaujolais şi-o salată roquefort aux trois légumes, şefu a adus comanda şi a zis: du vin pour madame, de la bière pour les garçons. care va să zică, aşa a fost tot uichendu, doamna şi băieţii. ei, şi după ce-am mâncat noi bine, am luat-o la picior, ca să ne arate andrea unde a locuit el acu doi ani, când era erasmus la paris. am trecut pe lângă luxembourg, am văzut puştii cu sticlele de bere, ne-am întâlnit cu nişte normalieni de la lyon care mâncau la mcdonalds (îhh!), am ajuns la panthéon şi de-acolo pe strada unde stătuse andrea. care a intrat într-un bar şi a zis: nu pot să nu intru, vin imediat, da tre să-l văd, aici am băut zeci de litri de bere. din bar se-auzeau the stones, aşa că am intrat şi noi. şi am rămas. pe la unu noaptea, ne-am pus întrebarea esenţială: mai stăm sau plecăm? la 2 se închidea hostelul, metrouri nu mai erau, şi noi am zis că mai stăm umpic. peste juma de oră, am intrat în panică. la venire, traversasem cam juma de oraş fără să ne dăm seama. şi-aici a început distracţia. ed şi paul au început să alerge, până când i-am pierdut, s-au pierdut şi ei unu de altu şi dup-aia s-au pierdut în cartier. restu am luat taxiul şi-am ajuns la timp. duş îngheţat la 3 dimineaţa, hlizeli şi cam atât.

a doua zi a trebuit să mă ocup eu cu trezitul, deci am primit amabilităţile de rigoare în cele 4 limbi (dacă ne gândim că engleza canadiană e şi ea o limbă). şi-am pornit iar prin oraş, tuileries, rue de rivoli. aici mă opresc ca să fac o paranteză. în faţa unui hotel de pe rue de rivoli era adunată lume multă, reflectoare, camere de luat vederi. băieţii au zis că-i vreun ministru şi au trecut mai departe. eu m-am rezemat de-un stâlp, cu aparatul foto în mână, ca un paparazzo feminin ce mă aflu. lumea a început să aplaude, şi din hotel a ieşit un tip elegant, care s-a apropiat de o domnişoară de lângă mine. era vincent perez!! (că i-am făcut şi poză). terminase de filmat o scenă. acu, eu fusesem de multă vreme amorezată de el, de când văzusem regina margot de vreo 5 ori la rând (ah, la mole şi gros plan-ul ăla cu nud, în camera reginei!), dar degeaba le-am povestit entuziasmată băieţilor de vincent, că nimeni nu auzise de el. a fost bine că ne-am trezit de dimineaţă, am văzut parisul cum deschide ochii, sdf-ii cum îşi adună cartoanele de pe trotuar, marile magazine şi micile épiceries cum îşi ridică obloanele. am mirosit frunzele putrezite, bălţile şi toamna, iar aerul parisului ni s-a părut un fel de bucurie, o favoare neaşteptată.

am mers la expoziţia de la primărie despre prévert (am scris despre ea în enţiclopedie, aşa că nu insist acum. mi-au plăcut mult colajele lui, fotografiile de când avea 20 de ani şi alea de când avea 60. mi-am luat imaginaires şi nişte cărţi poştale). dup-aia am luat prânzul ca boierii la un resto de pe île saint louis (căutasem vreun sfert de oră casa lui baudelaire fără succes), les fous de l’île. cu burta plină (vai vai ce supă de ceapă am mâncat şi ce raţă cu ciuperci!), am făcut plimbarea obligatorie prin marais şi-am dat peste un jazz band formidabil. le-aş fi cumpărat cd-ul dacă nu mi-ar fi stricat cd writeru de juma de an.

la villette e oribilă, nu-mi place nimic acolo, numa ciment, beton, oţel. la expoziţia gainsbourg erau cozi prea mari ca să stăm, aşa că am pierdut vremea până la concert. despre concert ce să mai zic, că mi-a urcat inima până-n gât şi n-a mai coborât de-acolo. for a minor reflection, the opening act, s-au descurcat foarte bine, mai ales spre final, cu un baterist ieşit din minţi. iar islandezii mei, o zic fără discuţie, sunt una din cele mai tari trupe. te fac să fii suprasensibil, să te transformi într-o piele fină, cu nervurile la vedere. după concertul lor, concertul ălora de la coldplay, văzut în septembrie, mi s-a părut o glumă proastă. n-am chef să scriu prea multe. doar atât: dacă aveţi cum să-i vedeţi vreodată, să nu cumva să treceţi pe lângă. pentru că o să simţiţi dup-aia că vă lipseşte ceva, şi n-o să ştiţi ce.

ce-am mai făcut noi la paris? păi duminică dimineaţă am fost la marché aux puces, cel mai mare din europa, o agitaţie de nedescris, cu români care te fac la alba-neagra, arabi care-ţi vând louis vuitton-ul şi negri care îţi ţipă reducerile la converşi. pe lângă asta, zona anticarilor, cucoane de porţelan în spatelele oglinzilor de la 1700, les bourgeois în căutare de lucruri de pus prin casă (şi de luat ochii cunoscuţilor), cărţi, patefoane, dulapuri masive, năsturei, bijuuri, pantofi, mănuşi de baseball, cai de lemn. ăsta e unul din paradisurile mele.

am bătut şi montmartre-ul în lung şi-n lat, şi dup-aia gata, acasă.

cu ce m-am întors de la paris? cu o traistă sigur ros, nişte vederi de pe la 1905 cu texte teribile, o pălărie cu poveste şi un djembe senegalez la care bat în fiecare seară.

gata parisul. v-a plăcut? poate pun şi poze cât de curând.

joi, 13 noiembrie 2008

Cu ce plec eu în minte mâine

la paris. (degeaba am încercat să pun videoclipul pe blog, uneori pur şi simplu nu vrea să m-asculte! deci daţi click, vă rog, pe "la")

sunt cea mai mare leneşă din lume. nici măcar n-am scris despre parisul trecut, că plec iar. de data asta nu mai promit nici un fel de relatare, că poate iar nu-mi iese. oricum, vineri seară versailles în nocturnă şi sâmbătă seară sigur ros la zenith. asta aşa, ca să mă dau mare:) vă las cu tuileries şi place des voges, aşa cum erau ele acu 2 săptămâni.




miercuri, 12 noiembrie 2008

Aslam din Pakistan

uite ce păţesc dacă nu-mi văd de lungu nasului şi-mi fac cont pe facebook! citiţi şi vă minunaţi.

numitul Aslam Rajper mi-a scris, azi, la 5.04 PM:

"hi,
Respected L. V. I want my masters from germany so would you help me selecting the university if u can."

ce constatăm noi la prima vedere? că Aslam e manierat şi îşi prezintă respectele înainte de toate; că Aslam stăpâneşte limba engleză; că e în căutare de stăpâni tocmai în germania (şi nu-i vorba de orice fel de stăpâni, ci de unii care să fie şi profi universitari) şi că mă roagă pe mine, o simpatică domnişoară (din românia!!) cu poză alb-negru pe facebook, să-l ajut. ce constatăm noi la a doua privire, după ce-am dat click pe profilul lui? că e pakistanez, aşa cum am crezut,că e născut pe 16 ianuarieşi are 5 prieteni.
acum, ce să zic, eu n-o să-i răspund, pentru că nu prea sunt de-acord cu sclavia, fie ea şi voluntară. dar vreau numa să-i spun lui Aslam că tocmai citesc o carte care mi-a sucit minţile (The White Tiger, de Aravind Adiga), despre Balram Halwai, şofer, criminal, entrepreneur mucalit şi filosof de autostop, despre Balram şi India lui (care, ştiu, nu e Pakistan, dar îs oricum una lângă cealaltă). şi cum îmi place mie să cred că toate lucrurile se potrivesc în viaţă, în ciuda încercărilor noastre disperate de-a răspândi haos şi teroare, mai zic doar că romanul (care s-a ales de curând c-un booker prize) e epistolar (de la Balram al nostru către: His Excellency Wen Jiabao, The Premier's Office, Biejing, Capital of the Freedom-Loving Country Nation of China) şi începe aşa:

"Mr. Premier,
Sir.
Neither you nor I can speak English, but there are some things that can be said only in English."

Neither Aslam nor I can speak English, but if we did, i'm sure we would have lots of important things to say to eachother.
Signed: Respected L.V.

luni, 10 noiembrie 2008

Poemul de luni



De o săptămână, de când am pus mâna pe A Coney Island of the Mind & other poems a lui Lawrence Ferlinghetti, am citit poemul ăsta cu voce tare de atâtea ori, încât acum îl ştiu pe de rost. M-am jucat cu modulaţiile vocii, cu extinction şi distinction, cu if you don't mind, cu a bomb or two now and then. Îmi place de mor pentru că are sarcasm şi tandreţe şi nimic nu ne face mai umani decât combinaţia asta. Mi-am amintit cât de bine e să înveţi poeme, cum un poem îţi poate ajuta mintea în cele mai stranii momente, cum se amestecă versurile cu visurile şi se foiesc toate în tine până când ajungi să vorbeşti ciudat şi să-ţi sperii cunoscuţii (câţi oameni ştiţi care să recite pe nepusă masă vreo 2 strofe de Baudelaire? eu ştiu cel puţin unul, şi e italian:). Mi-am mai amintit de un iubit dintr-a zecea (olimpic naţional la logică!!), un tip care-mi recita Minulescu în combinaţie cu Topârceanu, iar eu eram topită. Mai târziu mi s-a recitat Naum (şi Foarţă, şi mai ales Brumaru) şi cam tot pe-atunci mi s-au scris şi poeme. The world is beautiful place to be born into, atâta vreme cât vieţile noastre se aşază din când în când în versuri (fie şi albe).

ps: în poză aveţi casa din Geneva în care a locuit Borges, plus o reflecţie despre fericire şi o mână galbenă care scutură o umbrelă neagră:)

miercuri, 5 noiembrie 2008

Ich bin ein Amerikaner!


O noapte albă cu o gaşcă de americani, englezi şi canadieni. O noapte albă cu ceai negru cu lapte, muffins, cafea şi nenumărate poante legate de transmisiunea CNN (senzaţionalii Wolf şi King, plus voluptatea lui King de a desena cu degetul direct pe ecran, holograma tipului de la Black Eyed Peas direct în platou, plus multe alte holograme Star Trek like). Şi apoi, la 5 dimineaţa fix (ora Lyon-ului), numele lui Obama lângă expresia "the president-elect", şampania turnată direct peste cafea şi Jackie zicându-mi "Now you can come to America". Şi jurnalistul de culoare din platou care-a spus, emoţionat până peste poate: "You cannot look at history on this night and be a cynic". Şi Jesse Jackson plângând. Şi, în fine, Obama apărând în Grant Park, cu familia după el ("the love of my life, the future first lady of this country", promiţându-le fetelor că o să le ia the new pet to bring with to the white house:), ca-ntr-un film de la hollywood cu happy end. Numai că de data asta e pe bune (deci cu atât mai ireal cu cât nu e ficţiune) şi e mai degrabă un happy beginning. Nu mă aşteptam să fiu atât de entuziasmată, renunţasem la gândul că discursul unui om politic va reuşi vreodată să mă facă să cred în cuvintele lui. But YES, WE CAN!

luni, 3 noiembrie 2008

in jungla

stimabililor, m-am intors. dar voiajul a fost atat de fantastic, incat orice incercare de-a-l povesti mi se pare acum imposibila. in plus, mintea mea e inca in vacanta, nu vrea deloc sa se-ntoarca la muncile ei cotidiene. imi veti ierta, sper, ratacirea, mai ales ca va las intr-o companie ideala. cohen, mitchell, hancock, the jungle line. cu ei sper sa ies din amorteala.

Rousseau walks on trumpet paths
Safaris to the heart of all that jazz
Through I bars and girders-through wires and pipes
The mathematic circuits of the modern nights
Through huts, through Harlem, through jails and gospel pews
Through the class on Park and the trash on Vine
Through Europe and the deep deep heart of Dixie blue
Through savage progress cuts the jungle line

Discover Herbie Hancock!">

ps: o sa revin in cateva zile cu poze si text. trebuie doar sa-mi revin.

duminică, 26 octombrie 2008

sunt după colţ. revin.

Onorată asistenţă, dragi descoperitori, în ordine atât de nealfabetică, M.P., S.F., M.D., A.E., J.J. (nu Cale), J.-P. B., L. Bros., T.T., H., L.A. şi toţi câţi veţi mai fi fiind (A.J., A.B. etc.), la această primă întâlnire a Clubului, am tristeţea de a vă anunţa că plec. Numai câteva zile, dar ce să mai, oricum partir c'est mourir un peu. Promit că trec şi pe la amicul Rousseau, fac şi-o baie în lac, dar mai ales, MAI ALES, merg să-l văd pe Cohen descoperitorul, am belet în rându 18 şi sper să nu-mi zboare pe geam, în tren (beletu se poartă numai la beret). Ştiu că preaîncurcatele dvs. minţi îmi aprobă planul de-a trece câteva zile cu gondola şi prin Paris, unde nu pot să vă spun dinainte ce-o să fac, dar ştiu că miercuri, 29 octombrie, un scriitor român pe care-l iubesc eu foarte împlineşte 78 de ani şi va trebui să-l sărbătoresc, cu distanţă pariziană, mergând la Orsay. Vă mai spun doar că sâmbătă, dacă aveţi ceva foarte important să-mi spuneţi (toată lumea ştie că sâmbătă e ziua lucrurilor importante), mă găsiţi la Disneyland, cu fratele meu de 9 ani. O să vă fac cu mâna de sus, din montagne-russe. La întoarcere, vă anunţ, într-o şedinţă extraordinară, ce-am descoperit în călătoriile mele. Dar până atunci, vă las să mă căutaţi aici (ştiu c-o să vă placă). A bon entendeur, salut!

sâmbătă, 25 octombrie 2008

ceai




am găsit printre hârtiile mele un fragment dintr-un text de-al lui liviu antonesei (apostrof, nr. 8/2007). poate-i banal, poate-i prea evident, poate, dimpotrivă, e-o jucărie retorică. mie insă-mi place moartea ca un pliculeţ de ceai care "ne infuzează" pe noi, o apă atât de fierbinte:

"heidegger crede că omul este existenţă spre moarte, ceea ce mi se pare o mare, o imensă prostie. în fapt, omul este nemuritor şi este exact aşa până în clipa în care începe să moară (...). moartea este doar conştiinţa morţii şi, până când aceasta ne infuzează, suntem cu toţii nemuritori. nu ne naştem cu conştiinţa morţii, ci o deprindem."


ps: tania petrovna, i'm not in the mood for you right now, you'll have to wait.
ps2: descoperirea existenţei diacriticelor pe blog i se datorează domnului urmuzz. mulzzumiri.

vineri, 24 octombrie 2008

cot

v-ati lovit vreodata in cot? doare teribil, parca-ti baga cineva un cutit pe-acolo si vrea sa-l scoata prin umar. cu toate astea, romanii s-au gandit ca daca te doare in cot inseamna, de fapt, ca nu te doare nici capu, ca ti se falfaie. portughezii in schimb (iar asta e pentru mine revelatia lingvistica a zilei), cand zic ca-i doare in cot ("estar com dor de cotovelo"), pe ei chiar ii doare. expresia asta se foloseste cand ti-a suflat unu iubita/desertul de sub nas si ramai, cum am spune noi, cu buza umflata. deci, cum ar veni, cand te lovesti la cot nu te doare capu, dar ti se umfla buza? de cercetat.

ps: in curand va asteapta incredibila si scurta poveste a taniei petrovna! (nu dati search pe google, ca nu e acolo)

joi, 23 octombrie 2008

inc-o fraza

fraza din pasternak care ma umple de bucurie (si pe care imi vine sa le-o strig in fata tuturor prostanacilor de-aici, cu tot cu partidul lor pentru lupta muncitoreasca - am vazut afisul pt partidul asta zilele trecute, lipit de geamul caminului, si-am crezut c-am picat in mezu antologiei umorului negru a lui breton):

"avea acel simt aristocratic al egalitatii cu tot ceea ce traieste"

(comme quoi, sentimentul egalitatii ar tine de noblete, si nu de manjirea coatelor in adunarile muncitoresti. minunat. ma bucur c-a zis-o cineva asa de bine, ca eu n-as fi fost in stare)

miercuri, 22 octombrie 2008

ce mai zi

probabil, ultima zi de toamna. ziua in care mi-am cumparat marcovaldo al lui calvino ("orasul pisicilor si orasul oamenilor sunt unul intr-altul, dar nu-s unul si-acelasi. putine pisici isi mai amintesc de vremea cand inca nu era nici o diferenta: strazile si pietele oamenilor erau si strazile si pietele pisicilor, la fel peluzele, curtile, balcoanele si fantanile" etc.), ziua in care am mancat inghetata de réglisse, cu gust de medicament, si, seara, intr-un restaurant inghesuit si familiar, melci cu ierburi aromate, ziua in care am fosnit toate frunzele de pe drum, ziua in care am vazut girafe triste si flamingo (dar nu ursi sau elefanti, pentru ca dormeau), ziua in care nu mi-a fost dor de nimic, dar, mai ales, ziua in care am mers prima data pe bicicleta (una monstruos de mare si de solida, dintr-alea care se inchiriaza la coltul strazii), in parc, in vazul lumii (adica al copiilor care se hlizeau la mine si la ghidonul care-o lua aiurea). am pedalat cativa metri si-am incheiat triumfal, cu o cazatura pe flancul drept si-o accidentare minora. ziua in care am cautat un targ de vechituri si nu l-am gasit - a fost, totusi, o zi atat de frumoasa..






sâmbătă, 18 octombrie 2008

Tokyo!

Tokyo!, un triptic sarit de pe fix despre-un oras cat o lume, in care ti-e foarte usor sa te pierzi intr-o masa de uniformitate, in care bizareria naste scenarii neverosimile si creeaza panica, in care absurdul se cuibareste confortabil ca o furnica intr-o punga de caramele. trei povesti cu o femeie-scaun (r. michel gondry si acceasi impresie dintotdeauna ca filmele lui sunt fragmente din visele noastre), un monstru din canalizare (r. leos carax - partea cea mai inegala din film, inceput bun: luarea in derizoriu a felului ridicol de-a ne trata/provoca fricile contemporane; final slab si facil), un hikikomori in pericol de-a se indragosti (r. bong joon-ho - a la teatrul descompus, cu un oras mort, plin de oameni inchisi in casa, pe care numai iubirea il mai poate zgudui).
va recomand sa cautati si sa vedeti acest film facut sa dea de gandit si de visat (cine stie, poate suntem si noi locuitori ai marelui tokio, oameni-scaun, oameni-monstri, oameni cu obloanele trase..)

miercuri, 15 octombrie 2008

cateva bucurii

- un album cu foto alb-negru (la solitude heureuse du voyageur) si autograful acestui domn (care nu mai fusese la vernisajul propriei expozitii de ani buni)
- o ascutitoare noua (si, in sfarsit, creionul high quality HB cu varful ca un ac)
- siropul de menta, de cel mai crunt verde chimic, pe care-l pun in orice (lapte, cafea, apa, cacao. numa de ceai nu ma ating)
- bon iver, ascultat pana si-n somn
- petrecerea supriza pe care-am pus-o la cale in seara asta si zambetul marketei cand o sa-i cante toata lumea la multi ani
- prajiturile de casa pe care le-au facut estelle si chloe

preaviz

cum se-ntampla ca-n tara asta orice politician, indiferent de studiile pe care le are, indiferent de priceperea lui in ceea ce priveste actul cultural, isi permite, ba chiar mai mult, crede ca face parte din fisa postului, sa-si dea cu parerea despre expozitii si spectacole de teatru, fara sa fi calcat acolo, fara sa stie pe ce lume traieste, fara sa-si vada de lungul nasului? cine i-a facut pe primari, parlamentari si consilieri judeteni critici de arta, cine le-a dat impresia ca au de indeplinit in viata asta rolul maret de-a avea grija de ograda culturala a tarii si de bunul mers moral al ei? povestea ultimului spectacol al lui radu afrim, de la teatrul din braila, ma-nfioara la fel ca poneiul roz. bine ca s-a gasit un idiot care crede ca toata lumea e la fel de idioata ca el si ca, daca vede un actor jucand un criminal, la iesirea din teatru, in loc sa urce in jeepan, scoate briceagu sau panza de bomfaier din buzunar si se-apuca sa injughie in stanga si dreapta. nu faci niciodata ce vezi pe scena, asta se stie de la aristotel incoace! eu am solutia mea (si poate o mut pe schimbalumea.ro): fac o scoala pentru cretinii astia, o scoala de cursuri la distanta, de unde sa-si aleaga ba istoria artei conceptuale pentru tembeli, ba teatru de la eschil la beckett pentru mocofani, ba istoria inchizitiei povestita idiotilor. fac flyere si le umplu posta cu ele... cred ca e singura tara in care farfuridii astia cred ca totul trebuie sa miste la comanda lor. de cand trebuie sa ascultam noi in halul asta de politic? voi urmari atent desfasurarea evenimentelor si, in cazul in care deputatul pesede si celelalte spirite luminate ale brailei nu se potolesc, chem la actiune. allons enfants de la patrie.

luni, 13 octombrie 2008

bon iver



datorita lui matei florian si scrisorii lui superbe, am descoperit bon iver si mi-am dorit (pentru a nu stiu cata oara) sa fiu emma cuiva. de ascultat neaparat, ori intr-o zi cu maneca scurta si inghetata, cum a fost asta, ori intr-o lunga perioada de hibernare, in care urarea bon hiver! ar suna la fel de firesc ca bonne nuit. m-a dat gata albumul lui bon iver.. gata de tot, atata de gata incat sunt in stare numai sa stau si sa ascult blindsided fara oprire.

Would you really rush out for me now?

nemaipomenit

azi, in timpul cursului de presa si literatura, mi-am dat seama de ce stiam eu ca aveam o carte de le clézio in biblioteca. si m-a pufnit rasul. povestea e asa: in liceu, am scris o nuvela in franceza (se chema la tour si era vorba despre un personaj jumate mag jumate bunic, care locuia intr-un turn plin de carti, care nu iesise de multa vreme de-acolo si care, cand se hotaraste in sfarsit sa vada lumea, aluneca pe scari, batran fiind, si moare. moare, saracu, pentru ca nu stiam cum sa termin povestea si nu stiam nici ce vreau, de fapt, sa zic). nuvela am trimis-o la un concurs in franta, prix du jeune ecrivain francophone, si-am primit, la cateva luni dupa, o minunata scrisoare care ma anunta ca, din cele peste 500 de nuvele primite, comitetele de lectura au ales 71, printre care si a mea. si ca acu e treaba juriului sa hotarasca textele castigatoare. n-am castigat nimic, dar m-am informat asupra componentei juriului: pe langa nancy huston si alte doamne literate, figura si le clézio. mi-a placut numele lui, am rascolit in biblioteca, am gasit cartea, am inceput s-o citesc, dar am abandonat repede (eram in perioada dumas&maupassant, asa ca lectura lui le clézio ma cam depasea). in fine, concluzia e urmatoarea: castigatorul premiului nobel de anu asta a citit o prostioara de-a mea (daca i-a placut sau nu -asta nici nu mai conteaza)!! e cazul, deci, sa-l citesc si eu pe el:)

noo

sper sa fie o gluma

sâmbătă, 11 octombrie 2008

uf

cu tragica tristete, am constatat ca mi-e foarte greu sa citesc dilema pe net. am nevoie de ziar, vreau sa-l deschid cu mana mea, sa iau articolele la rand (de obicei, incep cu 13, 14 - nu inainte de-a fi aruncat un ochi rapid pe rubrica lui cosasu- si fac drumul invers, pana la plesu), sa ma opresc cu privirea unde vreau, sa indoi paginile, sa netezesc colturile, sa miroase a hartie de ziar, sa decupez, sa-l pun deoparte cat imi fac un ceai si-apoi sa continuu de unde-am ramas, sa-l asez langa pat, pe jos, inainte sa sting lumina.. acu imi dau seama ca in 2008 se fac 10 ani de cand citesc dilema, am crescut cu ea, e normal sa-mi lipseasca. e ca si cum mi-ar zice cineva sa-mi dau jos ochelarii si sa ies asa pe strada. nu pot, ca-i am de la 2 ani.
dilema e obiceiul care-mi lipseste cel mai mult de acasa. ma tot gandesc daca sa-mi fac abonament si s-o primesc prin posta. da dup-aia ce fac cu teancu de dileme la anu pe vremea asta, cand imi schimb iar casa?

joi, 9 octombrie 2008

francofobilor


de vreo doua zile, stateam ca pe ace. parca eram iar in gimnaziu si asteptam seara oscarurilor pe pro tv. de fapt, eram foarte curioasa sa aflu cine-o sa ia nobelul. si uite c-am aflat: de data asta, loteria suedeza a scos din palarie un frantuz, le clézio pe numele lui. étoile errante sta in biblioteca din sufragerie de ani de zile fara sa-l fi deschis, deci nu stiu deloc deloc cum scrie premiantul. da parca simt c-o sa ma seduca (recunosc, daca n-ar fi fost asa de chipes si nu si-ar fi scris lucrarea de master despre michaux, n-as mai fi presimtit nimic:D). in orice caz, zambesc in fata unei coincidente: anul asta parca e anul francez (mai intai entre les murs la cannes si-acu le clézio la nobel) - fix anul asta, care incepuse timid, sub umbra amenintatoarea a unei morti constatate. asadar, francofobi din toate colturile, uniti-va! l'ennemi, hélas, est bel et bien vivant!
(foto de mai sus e facuta de cartier-bresson si-i are drept protagonisti pe le clézio si sotia lui, jemia. a, si era sa uit, motivatia academiei, care suna muult mai bine decat alte motivatii mai vechi: "author of new departures, poetic adventure and sensual ecstasy, explorer of a humanity beyond and below the reigning civilization.")

miercuri, 8 octombrie 2008

sondaj bis

nu ma-ntrebati cum am ajuns pe site-ul de la cancan (daca insistati, jur ca era un link pe un undeva pe cotidianul.ro), dar am dat de cea mai tare treaba pe ziua de azi. onorabila publicatie isi intreaba distinsii cititori, intr-un sondaj mai tare ca al meu:
"credeti ca marian dragulescu se va impaca cu sotia lui, dupa ce a lovit-o cu piciorul in fata?"
in fata unei cacofonii minore si a unei monstruozitati etice (sau invers), va intreb: da ori ba?

vinalia

duminica am fost la vienne, ca sa vad cum sarbatoreau romanii vinul nou. am baut suc de struguri zdrobiti de picioarele unor domni care semanau toti mai mult sau mai putin cu liiceanu, am vazut reconstituirea unui banchet (minus partea cu vomitatul) si m-am uitat, ca de obicei, dupa nori si copii. restul, mai jos.un soldat roman nu-si lasa niciodata sclavul sa-i poarte armele.

un fel de asfintit


a stat langa noi, cocotata pe zid, si s-a uitat cuminte la preotul lui apollo invocand zeii
banchetul. tipul din stanga chiar are fata de roman desi, probabil, e ori prof universitar, ori avocat, mebru al asociatei lioneze de reconstituiri istorice Pax Augusta.
plictiseala maxima in randul intai
labirintul faunului
razboiul bumbilor
pantalonii scurti sunt dementiali!
cele mai bune prietene
dumnealui a dus in spate butoaiele cu struguri
cu voia dumneavoastra, posesoarea acestui blog, cu un ochi albastru de italian