duminică, 30 noiembrie 2008

vot cadou

ştiu că fotografia asta (găsită aici) n-are nici o legătură cu ce vreau să scriu acuma. n-am mers la vot cu pantofi roşii, nici măcar fustă n-am avut, şi nici n-am mâncat sardine azi. dar dau uneori peste poze în faţa cărora nu pot să rezist. ca asta de acum.
m-am dus, deci, la vot, la consulat, deşi nu ştiam sigur dacă am la mine documentele potrivite. am apăsat pe butonul de la interfon, am intrat, am urcat nişte scări destul de cochete (pe pereţi, panouri publicitare cu românia, căluşari, ateneul, marea neagră la apus) şi-am dat de biroul de vot. trei domni, unul mai politicos ca celălalt (şi ce studiaţi, domnişoară? a, lettres! semnaţi vă rog aici, la numărul 26..), parcă mă aşteptau fix pe mine. cabinele erau goale toate, în urnă să fi fost max. 100 de buletine (şi era cam pe la 14.00). iau hârtiile, intru în cabină şi trag perdeluţa după mine (nu ştiu de ce, în momente dintr-astea, am impresia că toată lumea se holbează la pantofii mei). stupoare şi cutremur: în loc de cele 5 nume pe care le învăţasem pe de rost (mă rog, 5 la senat, 5 la deputaţi), erau vreo 20. mă blochez. uitasem că democraţia înseamnă mai mult de 5. arunc o privire de la un capăt la altul şi-mi pică ochii pe candidatul din partea minorităţii evreieşti. uitând că n-am făcut tot drumul până la consulat ca să bluffez, sunt cât pe ce să ştampilez căsuţa cu princina. îmi revin la timp şi mă-ntorc la catindaţii pe care, à contre coeur, venisem să-i votez. degeaba a fost uninominal, tot un partid am ales. şi n-am lăsat buletinul alb, că oricum n-avea rost.
de 1 decembrie, eu i-am făcut cadou ţării mele doi oameni de mare excepţie: domnu william brânză şi domnu riceard (uuuuuf, că mă enervez numa când le zic numele! unul din ei a migrat de la prm, altu are cântece cretine de campanie.. mă rog, să zicem că ăştia doi erau cei mai inofensivi). am votat, am ieşit, i-am dat funcţionarului mae ştampila şi buletinul în plus pt camera deputaţilor. şi-a cerut scuze de greşeală, schimb înnoit de amabilităţi şi gata.
am votat şi cam atât. aştept să văd care-i treaba mai încolo.
am votat după ce aseară am mers prin ploaie (de nevoie) o oră întreagă, după ce cizmele mi s-au uscat la un concert de jazz (la hot club) şi după ce am văzut la miezul nopţii waltz with bashir, într-o sală de cinema goală şi albastră. filmul e despre războiul din liban, masacre, capriciile memoriei şi ecranul spart prin care vedem realitatea. când ieşi de la un film ca ăsta, cu muzica lui max richter în minte şi cu câteva imagini (animate) pe retină (soldatul care înoată în mare o nopate întreagă, valsul, caii, măcelăria), nu poţi decât să te bucuri că a doua zi nu-ţi cere nimeni să mergi la război. trebuie doar să te duci la vot. o nimica toată.


update: de ce nu-i zice nimeni lui geoană că nuanţa pielii e cea mai puţin evidentă diferenţă dintre el şi obama??

vineri, 28 noiembrie 2008

tolo

cum reuşeşte cătălin tolontan să spună ce trebuie, cum trebuie şi când trebuie? cred că e unul din cei mai tari editorialişti pe care îi avem şi, drept să zic, articolele lui mă fac să-mi pară rău că nu mă pricep deloc la fotbal.

marți, 25 noiembrie 2008

Obicei

cum pe blogul ăsta oricum nu scrie nimeni în afară de mine, pot să fac ce vreau. n-am nici un fel de cenzură, nici măcar aia a cititorului (pentru că e inexistent). aşa că încep de azi să pun săptămânal câte un vechi articol de enţiclopedie, ca să văd cum se asortează cu mine şi vastele mele apartamente pustii. la fel cum snobul îşi asortează covoarele cu tablourile. să vedem ce iese. primul text ales e de acum 3 ani şi se potriveşte cu titlul blogului.



Cine e şarpele?
Şalul, eşarpele Isadorei, e şalul Isadorei, care nu e Dora (Maar), aşa cum nici taximetriştii nu sunt Triştii. Citiţi propoziţia de câteva ori, de la coadă la cap, şi invers şi-o să descoperiţi cuvintele care apar în enţiclopedie în dreptul Isadorei. Mi-am dat seama că e mult mai uşor să construieşti definiţii pentru nume proprii decât pentru cuvinte fără litere mari, cum ar fi oază, berbec sau seminţie. Aşadar:
Isadora Duncan e o irlandeză născută la San Francisco, în vremea când dansul încă se mai putea face din instinct, visceral, fără să fie nevoie de şcoli şi profesori care să-ţi arate cum se face. Isadora a descoperit singură cum să danseze, reconstituind dintr-o memorie a civilizaţiilor vechile dansuri greceşti, stilizându-le, punându-le pe muzici occidentale şi aducându-le în cele mai la modă saloane ale vremii (vremea lui 1900). Cu riscul de a părea feministă (deşi numai eu ştiu cât de antipatice îmi sunt feministele), menţionez că Isadora n-a fost o nevastă model, menajeră a iubiţilor şi soţilor ei, n-a spălat farfurii şi şosete, nu prea a făcut piaţa şi nici n-a stat cuminte acasă să-şi aştepte bărbatul. Isadora a dansat, a călătorit, a fost întotdeauna o revoluţionară nemulţumită (pe timpul când revoluţia mai avea, cât de cât, un farmec al ei). Dar pe lângă marile inovaţii pe care le-a adus dansului contemporan, Isadora a iubit de mama focului, numai bărbaţi unul şi unul (poţi să te reîncarnezi în Isadora?). Pe Gordon Craig, pe Paris Singer (industriaşul maşinilor de cusut), pe Walter Rummel, pe Serghei Esenin şi pe alţii. A fost şi puţin comunistă, vrând, în candoarea ei, să corupă inflexibilii puritani americani la dezmăţ cultural. Nu i-a ieşit.
Moartea ei a fost o ciudată poveste de pe Promenade des Anglais: plimbându-se într-un Bugatti alături de o nouă cucerire, Isadora şi-a lăsat şalul roşu să zboare în vânt, şalul s-a încolăcit pe roata maşinii şi pe gâtul Isadorei. A murit strangulată. Iar şalul e şarpele Isadorei.

luni, 24 noiembrie 2008

de proba..il stergem

textul de dinainte....
acuma urmeaza clipul:



acuma s-a sfarsit..gata

(ps: l-am rugat pe cristi sa incerce el sa puna un videoclip la mine pe blog, ca eu nu reusesc. da el a putut..asa ca-l las aici, ca oricum imi place ce-a pus.)

de la the kills la dumas



scăpaţi-mă, vă implor, de cântecu ăsta, de cele cinci versuri ale lui, de imitaţia de leopard, de bâţâitul din picior şi mai ales de tasta repeat! îndurare, o, voi, spirite care m-aţi văzut trudind toată ziua, printre cafele şi ceaiuri verzi, cu fruntea deasupra primei mele foi de examen franţuzeşti. îndurare, deci, căci orele au fost lungi şi dumas necruţător. spre aducere aminte, vă invit să vă plimbaţi pe-aici, unde-o să găsiţi primul număr al ziarului le mousquetaire, apărut în anul de graţie 1853, când cenzura stil second empire făcea ravagii în lumea veche, scriitorii erau proprietari de ziare (pe care le scriau în întregime), romanul apărea în foileton, iar poemul în proză îşi visa gloria. "pe-aici" o să daţi peste cam toate ziarele pe care monsieur dumas le-a publicat, en guise de patron de presse. le mousquetaire, le monte-cristo, le d'artagnan ş.a. deschideţi pdf-urile şi citiţi câte umpic, la cafeaua de dimineaţă, când v-aţi săturat de hotnewsşirealitatea şi vi s-a făcut dor de ceva inactualitate. uite de la ce-am pornit şi la ce-am ajuns..

vineri, 21 noiembrie 2008

poze cu parisul promis

de pe scările de la sacré coeur
în oglindă, cu vechituri
chez louisette, tot cu vechituri
tuileries sâmbăta dimineaţa
câine kitsch la expo kitsch
magret de canard, parcă :D
lânga casa lui camille claudel
cum să nu-l iubeşti pe prévert?



domnu perez

şi-n fine, tot tuileries, tot triste

pen'c'am promis, nu de alta

despre paris, deci. mai întâi personajele: subsemnata, ed englezul, (21, balzacian convins şi mare iubitor de the white stripes, neil young sau bob dylan), andrea italianul, (24, petrarchist, cum s-ar zice, şi persoana care e în stare oricând să-ţi scoată câte-un panseu, chiar şi când tai o bucată mare de brânză cu cartela sncf), paul canadianul (21, mai timid de felul lui, dar simpatic) şi thomas neamţul (25, a scris deja un dicţionar francez-german, dar asta nu l-a împiedicat să se plângă muiereşte ba că-l dor picioarele, ba că i-au îngheţat degetele, ba că îi e somn). nu-i chiar aşa de greu cum pare să fii singură cu patru indivizi după tine, trebuie numa să ştii cum să-i struneşti: tot uichendul am făcut cam ce-am vrut eu :)

am plecat vineri din lyon, la clasa I (nu ştiu cum, beletu era mai ieftin) şi ne-am distrat ascultând mesajul conductorului (bună ziua, mă numesc jean, vă doresc bla bla. dacă vă aflaţi în partea inferioară a trenului, sunteţi în zona zen, vă puteţi relaxa, dacă sunteţi în partea superioară – ca noi adică – vă aflaţi în zona zap, aia branchée. apropos, v-aţi salutat deja vecinul?). mult soare pe fereastră. dar cu cât ne apropiam de paris, cu atât se înora mai tare. a, nu mai zic, înainte să plec, am făcut tâmpenia de-a citi pe net părerile oamenilor despre hostelul aloha: singura chestie bună era adresa, în montparnasse. în rest, dezastru, şobolani, mizerie etc. am plecat la paris încercând să fac mişto de propria-mi fire uşor impresionabilă.

până la urmă, hostelul n-a fost aşa de rău. nici urmă de şobolan, duşul era cea mai strâmtă încăpere pe care am văzut-o eu vreodată, lumea vorbea în singura limbă pe care o ştia (recepţionerii erau sictiriţi şi vorbeau engleză), cafeaua de dimineaţă era pur şi simplu infernală, iar camera noastră cu cinci paturi (din care patru suprapuse) arăta ca o cameră de tabără. mă rog, nici n-am stat noi prea mult în hostel. în prima seară am început c-o cafea şi-un cocktail (era happy hour, de aia) la o cafenea din montparnasse, dup-aia am mers să mâncăm la un restaurant simpatic. având în vedere că eu am cerut un pahar de beaujolais şi-o salată roquefort aux trois légumes, şefu a adus comanda şi a zis: du vin pour madame, de la bière pour les garçons. care va să zică, aşa a fost tot uichendu, doamna şi băieţii. ei, şi după ce-am mâncat noi bine, am luat-o la picior, ca să ne arate andrea unde a locuit el acu doi ani, când era erasmus la paris. am trecut pe lângă luxembourg, am văzut puştii cu sticlele de bere, ne-am întâlnit cu nişte normalieni de la lyon care mâncau la mcdonalds (îhh!), am ajuns la panthéon şi de-acolo pe strada unde stătuse andrea. care a intrat într-un bar şi a zis: nu pot să nu intru, vin imediat, da tre să-l văd, aici am băut zeci de litri de bere. din bar se-auzeau the stones, aşa că am intrat şi noi. şi am rămas. pe la unu noaptea, ne-am pus întrebarea esenţială: mai stăm sau plecăm? la 2 se închidea hostelul, metrouri nu mai erau, şi noi am zis că mai stăm umpic. peste juma de oră, am intrat în panică. la venire, traversasem cam juma de oraş fără să ne dăm seama. şi-aici a început distracţia. ed şi paul au început să alerge, până când i-am pierdut, s-au pierdut şi ei unu de altu şi dup-aia s-au pierdut în cartier. restu am luat taxiul şi-am ajuns la timp. duş îngheţat la 3 dimineaţa, hlizeli şi cam atât.

a doua zi a trebuit să mă ocup eu cu trezitul, deci am primit amabilităţile de rigoare în cele 4 limbi (dacă ne gândim că engleza canadiană e şi ea o limbă). şi-am pornit iar prin oraş, tuileries, rue de rivoli. aici mă opresc ca să fac o paranteză. în faţa unui hotel de pe rue de rivoli era adunată lume multă, reflectoare, camere de luat vederi. băieţii au zis că-i vreun ministru şi au trecut mai departe. eu m-am rezemat de-un stâlp, cu aparatul foto în mână, ca un paparazzo feminin ce mă aflu. lumea a început să aplaude, şi din hotel a ieşit un tip elegant, care s-a apropiat de o domnişoară de lângă mine. era vincent perez!! (că i-am făcut şi poză). terminase de filmat o scenă. acu, eu fusesem de multă vreme amorezată de el, de când văzusem regina margot de vreo 5 ori la rând (ah, la mole şi gros plan-ul ăla cu nud, în camera reginei!), dar degeaba le-am povestit entuziasmată băieţilor de vincent, că nimeni nu auzise de el. a fost bine că ne-am trezit de dimineaţă, am văzut parisul cum deschide ochii, sdf-ii cum îşi adună cartoanele de pe trotuar, marile magazine şi micile épiceries cum îşi ridică obloanele. am mirosit frunzele putrezite, bălţile şi toamna, iar aerul parisului ni s-a părut un fel de bucurie, o favoare neaşteptată.

am mers la expoziţia de la primărie despre prévert (am scris despre ea în enţiclopedie, aşa că nu insist acum. mi-au plăcut mult colajele lui, fotografiile de când avea 20 de ani şi alea de când avea 60. mi-am luat imaginaires şi nişte cărţi poştale). dup-aia am luat prânzul ca boierii la un resto de pe île saint louis (căutasem vreun sfert de oră casa lui baudelaire fără succes), les fous de l’île. cu burta plină (vai vai ce supă de ceapă am mâncat şi ce raţă cu ciuperci!), am făcut plimbarea obligatorie prin marais şi-am dat peste un jazz band formidabil. le-aş fi cumpărat cd-ul dacă nu mi-ar fi stricat cd writeru de juma de an.

la villette e oribilă, nu-mi place nimic acolo, numa ciment, beton, oţel. la expoziţia gainsbourg erau cozi prea mari ca să stăm, aşa că am pierdut vremea până la concert. despre concert ce să mai zic, că mi-a urcat inima până-n gât şi n-a mai coborât de-acolo. for a minor reflection, the opening act, s-au descurcat foarte bine, mai ales spre final, cu un baterist ieşit din minţi. iar islandezii mei, o zic fără discuţie, sunt una din cele mai tari trupe. te fac să fii suprasensibil, să te transformi într-o piele fină, cu nervurile la vedere. după concertul lor, concertul ălora de la coldplay, văzut în septembrie, mi s-a părut o glumă proastă. n-am chef să scriu prea multe. doar atât: dacă aveţi cum să-i vedeţi vreodată, să nu cumva să treceţi pe lângă. pentru că o să simţiţi dup-aia că vă lipseşte ceva, şi n-o să ştiţi ce.

ce-am mai făcut noi la paris? păi duminică dimineaţă am fost la marché aux puces, cel mai mare din europa, o agitaţie de nedescris, cu români care te fac la alba-neagra, arabi care-ţi vând louis vuitton-ul şi negri care îţi ţipă reducerile la converşi. pe lângă asta, zona anticarilor, cucoane de porţelan în spatelele oglinzilor de la 1700, les bourgeois în căutare de lucruri de pus prin casă (şi de luat ochii cunoscuţilor), cărţi, patefoane, dulapuri masive, năsturei, bijuuri, pantofi, mănuşi de baseball, cai de lemn. ăsta e unul din paradisurile mele.

am bătut şi montmartre-ul în lung şi-n lat, şi dup-aia gata, acasă.

cu ce m-am întors de la paris? cu o traistă sigur ros, nişte vederi de pe la 1905 cu texte teribile, o pălărie cu poveste şi un djembe senegalez la care bat în fiecare seară.

gata parisul. v-a plăcut? poate pun şi poze cât de curând.

joi, 13 noiembrie 2008

Cu ce plec eu în minte mâine

la paris. (degeaba am încercat să pun videoclipul pe blog, uneori pur şi simplu nu vrea să m-asculte! deci daţi click, vă rog, pe "la")

sunt cea mai mare leneşă din lume. nici măcar n-am scris despre parisul trecut, că plec iar. de data asta nu mai promit nici un fel de relatare, că poate iar nu-mi iese. oricum, vineri seară versailles în nocturnă şi sâmbătă seară sigur ros la zenith. asta aşa, ca să mă dau mare:) vă las cu tuileries şi place des voges, aşa cum erau ele acu 2 săptămâni.




miercuri, 12 noiembrie 2008

Aslam din Pakistan

uite ce păţesc dacă nu-mi văd de lungu nasului şi-mi fac cont pe facebook! citiţi şi vă minunaţi.

numitul Aslam Rajper mi-a scris, azi, la 5.04 PM:

"hi,
Respected L. V. I want my masters from germany so would you help me selecting the university if u can."

ce constatăm noi la prima vedere? că Aslam e manierat şi îşi prezintă respectele înainte de toate; că Aslam stăpâneşte limba engleză; că e în căutare de stăpâni tocmai în germania (şi nu-i vorba de orice fel de stăpâni, ci de unii care să fie şi profi universitari) şi că mă roagă pe mine, o simpatică domnişoară (din românia!!) cu poză alb-negru pe facebook, să-l ajut. ce constatăm noi la a doua privire, după ce-am dat click pe profilul lui? că e pakistanez, aşa cum am crezut,că e născut pe 16 ianuarieşi are 5 prieteni.
acum, ce să zic, eu n-o să-i răspund, pentru că nu prea sunt de-acord cu sclavia, fie ea şi voluntară. dar vreau numa să-i spun lui Aslam că tocmai citesc o carte care mi-a sucit minţile (The White Tiger, de Aravind Adiga), despre Balram Halwai, şofer, criminal, entrepreneur mucalit şi filosof de autostop, despre Balram şi India lui (care, ştiu, nu e Pakistan, dar îs oricum una lângă cealaltă). şi cum îmi place mie să cred că toate lucrurile se potrivesc în viaţă, în ciuda încercărilor noastre disperate de-a răspândi haos şi teroare, mai zic doar că romanul (care s-a ales de curând c-un booker prize) e epistolar (de la Balram al nostru către: His Excellency Wen Jiabao, The Premier's Office, Biejing, Capital of the Freedom-Loving Country Nation of China) şi începe aşa:

"Mr. Premier,
Sir.
Neither you nor I can speak English, but there are some things that can be said only in English."

Neither Aslam nor I can speak English, but if we did, i'm sure we would have lots of important things to say to eachother.
Signed: Respected L.V.

luni, 10 noiembrie 2008

Poemul de luni



De o săptămână, de când am pus mâna pe A Coney Island of the Mind & other poems a lui Lawrence Ferlinghetti, am citit poemul ăsta cu voce tare de atâtea ori, încât acum îl ştiu pe de rost. M-am jucat cu modulaţiile vocii, cu extinction şi distinction, cu if you don't mind, cu a bomb or two now and then. Îmi place de mor pentru că are sarcasm şi tandreţe şi nimic nu ne face mai umani decât combinaţia asta. Mi-am amintit cât de bine e să înveţi poeme, cum un poem îţi poate ajuta mintea în cele mai stranii momente, cum se amestecă versurile cu visurile şi se foiesc toate în tine până când ajungi să vorbeşti ciudat şi să-ţi sperii cunoscuţii (câţi oameni ştiţi care să recite pe nepusă masă vreo 2 strofe de Baudelaire? eu ştiu cel puţin unul, şi e italian:). Mi-am mai amintit de un iubit dintr-a zecea (olimpic naţional la logică!!), un tip care-mi recita Minulescu în combinaţie cu Topârceanu, iar eu eram topită. Mai târziu mi s-a recitat Naum (şi Foarţă, şi mai ales Brumaru) şi cam tot pe-atunci mi s-au scris şi poeme. The world is beautiful place to be born into, atâta vreme cât vieţile noastre se aşază din când în când în versuri (fie şi albe).

ps: în poză aveţi casa din Geneva în care a locuit Borges, plus o reflecţie despre fericire şi o mână galbenă care scutură o umbrelă neagră:)

miercuri, 5 noiembrie 2008

Ich bin ein Amerikaner!


O noapte albă cu o gaşcă de americani, englezi şi canadieni. O noapte albă cu ceai negru cu lapte, muffins, cafea şi nenumărate poante legate de transmisiunea CNN (senzaţionalii Wolf şi King, plus voluptatea lui King de a desena cu degetul direct pe ecran, holograma tipului de la Black Eyed Peas direct în platou, plus multe alte holograme Star Trek like). Şi apoi, la 5 dimineaţa fix (ora Lyon-ului), numele lui Obama lângă expresia "the president-elect", şampania turnată direct peste cafea şi Jackie zicându-mi "Now you can come to America". Şi jurnalistul de culoare din platou care-a spus, emoţionat până peste poate: "You cannot look at history on this night and be a cynic". Şi Jesse Jackson plângând. Şi, în fine, Obama apărând în Grant Park, cu familia după el ("the love of my life, the future first lady of this country", promiţându-le fetelor că o să le ia the new pet to bring with to the white house:), ca-ntr-un film de la hollywood cu happy end. Numai că de data asta e pe bune (deci cu atât mai ireal cu cât nu e ficţiune) şi e mai degrabă un happy beginning. Nu mă aşteptam să fiu atât de entuziasmată, renunţasem la gândul că discursul unui om politic va reuşi vreodată să mă facă să cred în cuvintele lui. But YES, WE CAN!

luni, 3 noiembrie 2008

in jungla

stimabililor, m-am intors. dar voiajul a fost atat de fantastic, incat orice incercare de-a-l povesti mi se pare acum imposibila. in plus, mintea mea e inca in vacanta, nu vrea deloc sa se-ntoarca la muncile ei cotidiene. imi veti ierta, sper, ratacirea, mai ales ca va las intr-o companie ideala. cohen, mitchell, hancock, the jungle line. cu ei sper sa ies din amorteala.

Rousseau walks on trumpet paths
Safaris to the heart of all that jazz
Through I bars and girders-through wires and pipes
The mathematic circuits of the modern nights
Through huts, through Harlem, through jails and gospel pews
Through the class on Park and the trash on Vine
Through Europe and the deep deep heart of Dixie blue
Through savage progress cuts the jungle line

Discover Herbie Hancock!">

ps: o sa revin in cateva zile cu poze si text. trebuie doar sa-mi revin.