marți, 25 noiembrie 2008

Obicei

cum pe blogul ăsta oricum nu scrie nimeni în afară de mine, pot să fac ce vreau. n-am nici un fel de cenzură, nici măcar aia a cititorului (pentru că e inexistent). aşa că încep de azi să pun săptămânal câte un vechi articol de enţiclopedie, ca să văd cum se asortează cu mine şi vastele mele apartamente pustii. la fel cum snobul îşi asortează covoarele cu tablourile. să vedem ce iese. primul text ales e de acum 3 ani şi se potriveşte cu titlul blogului.



Cine e şarpele?
Şalul, eşarpele Isadorei, e şalul Isadorei, care nu e Dora (Maar), aşa cum nici taximetriştii nu sunt Triştii. Citiţi propoziţia de câteva ori, de la coadă la cap, şi invers şi-o să descoperiţi cuvintele care apar în enţiclopedie în dreptul Isadorei. Mi-am dat seama că e mult mai uşor să construieşti definiţii pentru nume proprii decât pentru cuvinte fără litere mari, cum ar fi oază, berbec sau seminţie. Aşadar:
Isadora Duncan e o irlandeză născută la San Francisco, în vremea când dansul încă se mai putea face din instinct, visceral, fără să fie nevoie de şcoli şi profesori care să-ţi arate cum se face. Isadora a descoperit singură cum să danseze, reconstituind dintr-o memorie a civilizaţiilor vechile dansuri greceşti, stilizându-le, punându-le pe muzici occidentale şi aducându-le în cele mai la modă saloane ale vremii (vremea lui 1900). Cu riscul de a părea feministă (deşi numai eu ştiu cât de antipatice îmi sunt feministele), menţionez că Isadora n-a fost o nevastă model, menajeră a iubiţilor şi soţilor ei, n-a spălat farfurii şi şosete, nu prea a făcut piaţa şi nici n-a stat cuminte acasă să-şi aştepte bărbatul. Isadora a dansat, a călătorit, a fost întotdeauna o revoluţionară nemulţumită (pe timpul când revoluţia mai avea, cât de cât, un farmec al ei). Dar pe lângă marile inovaţii pe care le-a adus dansului contemporan, Isadora a iubit de mama focului, numai bărbaţi unul şi unul (poţi să te reîncarnezi în Isadora?). Pe Gordon Craig, pe Paris Singer (industriaşul maşinilor de cusut), pe Walter Rummel, pe Serghei Esenin şi pe alţii. A fost şi puţin comunistă, vrând, în candoarea ei, să corupă inflexibilii puritani americani la dezmăţ cultural. Nu i-a ieşit.
Moartea ei a fost o ciudată poveste de pe Promenade des Anglais: plimbându-se într-un Bugatti alături de o nouă cucerire, Isadora şi-a lăsat şalul roşu să zboare în vânt, şalul s-a încolăcit pe roata maşinii şi pe gâtul Isadorei. A murit strangulată. Iar şalul e şarpele Isadorei.

10 comentarii:

Anonim spunea...

Isadora e unul din personajele mele favorite, deopotriva epoca aceea minunata, producatoare de nebuni, de genii si de lume frumoasa, traitoare de povesti. M-am incumetat sa comentez - iata, ai un cititor:). Iti vine bine palaria din poza de la Urmuz ;)

luiza spunea...

mulţumesc, doina. brusc, apartamentele mele nu mai sunt pustii:)
şi mie imi place mult de isadora. dar n-aş fi vrut să fiu ea, pentru că am impresia că de fapt a fost îngrozitor de singură.

Incze Klára spunea...

Inexistent? ;)

crocolili spunea...

acum uita-te si la mine: inexistent?

:)

luiza spunea...

eeeeeeiiii, acum trebuie să fac loc pentru toată lumea asta nouă. aşez pernele, mătur, şterg praful, aranjez cărţile după mărimea cotorului şi, gata, sunteţi binevenite:) e cam roşu-întuneric şi arată marocan, da nu cred c-o să deranjeze pe nimeni.

Anonim spunea...

Multumim de primire :) Cit despre Isadora, nici eu n-as fi vrut sa fiu ea; artistii de geniu sint singuri, de obicei, indiferent citi ii iubesc sau pe citi iubesc, pentru ca nu le intelege nimeni latura umana, paminteasca, de obicei monstruos de egoista si plina de neprevazut.

Anonim spunea...

eu as fi vrut sa fiu ea, sa traiesc in perioada aceea in care iti mai puteai gasi "nisa", cand mai erau lucruri pe care sa le fac eu prima oara. si pentru ca iubesc dansul. suna frivol din partea mea..

luiza spunea...

o, draga mea, nu sună deloc frivol. şi mie-mi place să dansez rău de tot, şi mă gândesc că mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea-lucrurilor-făcute-pentru-prima-dată. da oare merită toate astea atâta singurătate?

Anonim spunea...

da, ai dreptate. e greu sa pui in balanta. singuratatea e tare urata. ii incerc amareala in ultima vreme si..nu ne vom imprieteni niciodata.

luiza spunea...

hmm... ar trebui, cred, sa cautam moduri de-a ne imprieteni, chiar si provizoriu, cu singuratatea. cum ar fi? ar trebui sa-i dam bomboane, s-o scoatem la plimbare, sa ne uitam cu ea la film, sa-i trimitem scrisori parfumate?