despre paris, deci. mai întâi personajele: subsemnata, ed englezul, (21, balzacian convins şi mare iubitor de the white stripes, neil young sau bob dylan), andrea italianul, (24, petrarchist, cum s-ar zice, şi persoana care e în stare oricând să-ţi scoată câte-un panseu, chiar şi când tai o bucată mare de brânză cu cartela sncf), paul canadianul (21, mai timid de felul lui, dar simpatic) şi thomas neamţul (25, a scris deja un dicţionar francez-german, dar asta nu l-a împiedicat să se plângă muiereşte ba că-l dor picioarele, ba că i-au îngheţat degetele, ba că îi e somn). nu-i chiar aşa de greu cum pare să fii singură cu patru indivizi după tine, trebuie numa să ştii cum să-i struneşti: tot uichendul am făcut cam ce-am vrut eu :)
am plecat vineri din lyon, la clasa I (nu ştiu cum, beletu era mai ieftin) şi ne-am distrat ascultând mesajul conductorului (bună ziua, mă numesc jean, vă doresc bla bla. dacă vă aflaţi în partea inferioară a trenului, sunteţi în zona zen, vă puteţi relaxa, dacă sunteţi în partea superioară – ca noi adică – vă aflaţi în zona zap, aia branchée. apropos, v-aţi salutat deja vecinul?). mult soare pe fereastră. dar cu cât ne apropiam de paris, cu atât se înora mai tare. a, nu mai zic, înainte să plec, am făcut tâmpenia de-a citi pe net părerile oamenilor despre hostelul aloha: singura chestie bună era adresa, în montparnasse. în rest, dezastru, şobolani, mizerie etc. am plecat la paris încercând să fac mişto de propria-mi fire uşor impresionabilă.
până la urmă, hostelul n-a fost aşa de rău. nici urmă de şobolan, duşul era cea mai strâmtă încăpere pe care am văzut-o eu vreodată, lumea vorbea în singura limbă pe care o ştia (recepţionerii erau sictiriţi şi vorbeau engleză), cafeaua de dimineaţă era pur şi simplu infernală, iar camera noastră cu cinci paturi (din care patru suprapuse) arăta ca o cameră de tabără. mă rog, nici n-am stat noi prea mult în hostel. în prima seară am început c-o cafea şi-un cocktail (era happy hour, de aia) la o cafenea din montparnasse, dup-aia am mers să mâncăm la un restaurant simpatic. având în vedere că eu am cerut un pahar de beaujolais şi-o salată roquefort aux trois légumes, şefu a adus comanda şi a zis: du vin pour madame, de la bière pour les garçons. care va să zică, aşa a fost tot uichendu, doamna şi băieţii. ei, şi după ce-am mâncat noi bine, am luat-o la picior, ca să ne arate andrea unde a locuit el acu doi ani, când era erasmus la paris. am trecut pe lângă luxembourg, am văzut puştii cu sticlele de bere, ne-am întâlnit cu nişte normalieni de la lyon care mâncau la mcdonalds (îhh!), am ajuns la panthéon şi de-acolo pe strada unde stătuse andrea. care a intrat într-un bar şi a zis: nu pot să nu intru, vin imediat, da tre să-l văd, aici am băut zeci de litri de bere. din bar se-auzeau the stones, aşa că am intrat şi noi. şi am rămas. pe la unu noaptea, ne-am pus întrebarea esenţială: mai stăm sau plecăm? la 2 se închidea hostelul, metrouri nu mai erau, şi noi am zis că mai stăm umpic. peste juma de oră, am intrat în panică. la venire, traversasem cam juma de oraş fără să ne dăm seama. şi-aici a început distracţia. ed şi paul au început să alerge, până când i-am pierdut, s-au pierdut şi ei unu de altu şi dup-aia s-au pierdut în cartier. restu am luat taxiul şi-am ajuns la timp. duş îngheţat la 3 dimineaţa, hlizeli şi cam atât.
a doua zi a trebuit să mă ocup eu cu trezitul, deci am primit amabilităţile de rigoare în cele 4 limbi (dacă ne gândim că engleza canadiană e şi ea o limbă). şi-am pornit iar prin oraş, tuileries, rue de rivoli. aici mă opresc ca să fac o paranteză. în faţa unui hotel de pe rue de rivoli era adunată lume multă, reflectoare, camere de luat vederi. băieţii au zis că-i vreun ministru şi au trecut mai departe. eu m-am rezemat de-un stâlp, cu aparatul foto în mână, ca un paparazzo feminin ce mă aflu. lumea a început să aplaude, şi din hotel a ieşit un tip elegant, care s-a apropiat de o domnişoară de lângă mine. era vincent perez!! (că i-am făcut şi poză). terminase de filmat o scenă. acu, eu fusesem de multă vreme amorezată de el, de când văzusem regina margot de vreo 5 ori la rând (ah, la mole şi gros plan-ul ăla cu nud, în camera reginei!), dar degeaba le-am povestit entuziasmată băieţilor de vincent, că nimeni nu auzise de el. a fost bine că ne-am trezit de dimineaţă, am văzut parisul cum deschide ochii, sdf-ii cum îşi adună cartoanele de pe trotuar, marile magazine şi micile épiceries cum îşi ridică obloanele. am mirosit frunzele putrezite, bălţile şi toamna, iar aerul parisului ni s-a părut un fel de bucurie, o favoare neaşteptată.
am mers la expoziţia de la primărie despre prévert (am scris despre ea în enţiclopedie, aşa că nu insist acum. mi-au plăcut mult colajele lui, fotografiile de când avea 20 de ani şi alea de când avea 60. mi-am luat imaginaires şi nişte cărţi poştale). dup-aia am luat prânzul ca boierii la un resto de pe île saint louis (căutasem vreun sfert de oră casa lui baudelaire fără succes), les fous de l’île. cu burta plină (vai vai ce supă de ceapă am mâncat şi ce raţă cu ciuperci!), am făcut plimbarea obligatorie prin marais şi-am dat peste un jazz band formidabil. le-aş fi cumpărat cd-ul dacă nu mi-ar fi stricat cd writeru de juma de an.
la villette e oribilă, nu-mi place nimic acolo, numa ciment, beton, oţel. la expoziţia gainsbourg erau cozi prea mari ca să stăm, aşa că am pierdut vremea până la concert. despre concert ce să mai zic, că mi-a urcat inima până-n gât şi n-a mai coborât de-acolo. for a minor reflection, the opening act, s-au descurcat foarte bine, mai ales spre final, cu un baterist ieşit din minţi. iar islandezii mei, o zic fără discuţie, sunt una din cele mai tari trupe. te fac să fii suprasensibil, să te transformi într-o piele fină, cu nervurile la vedere. după concertul lor, concertul ălora de la coldplay, văzut în septembrie, mi s-a părut o glumă proastă. n-am chef să scriu prea multe. doar atât: dacă aveţi cum să-i vedeţi vreodată, să nu cumva să treceţi pe lângă. pentru că o să simţiţi dup-aia că vă lipseşte ceva, şi n-o să ştiţi ce.
ce-am mai făcut noi la paris? păi duminică dimineaţă am fost la marché aux puces, cel mai mare din europa, o agitaţie de nedescris, cu români care te fac la alba-neagra, arabi care-ţi vând louis vuitton-ul şi negri care îţi ţipă reducerile la converşi. pe lângă asta, zona anticarilor, cucoane de porţelan în spatelele oglinzilor de la 1700, les bourgeois în căutare de lucruri de pus prin casă (şi de luat ochii cunoscuţilor), cărţi, patefoane, dulapuri masive, năsturei, bijuuri, pantofi, mănuşi de baseball, cai de lemn. ăsta e unul din paradisurile mele.
am bătut şi montmartre-ul în lung şi-n lat, şi dup-aia gata, acasă.
cu ce m-am întors de la paris? cu o traistă sigur ros, nişte vederi de pe la 1905 cu texte teribile, o pălărie cu poveste şi un djembe senegalez la care bat în fiecare seară.
gata parisul. v-a plăcut? poate pun şi poze cât de curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu