sâmbătă, 31 ianuarie 2009

lipsă

mâine o întind până la clermont-ferrand (2 zile de scurt-metraje şi de oraş industrial, ce-şi poate dori cineva mai mult de-atât?) lipsesc deci puţin şi, ca să nu las blogul fără proprietară, am pus-o pe liv ullmann să vă spună cum stă treaba cu poetul danez, cu stelele şi cu vieţile noastre (într-unul din scurtele mele preferate de animaţie):

vineri, 30 ianuarie 2009

cel mai simplu

un anonim providenţial mi-a trimis un poem de-al lui michaux. cum iubesc şi anonimii, şi henri-ii, nu m-am putut abţine să nu traduc poemul şi să-l pun aici.

Simplitatea
Ce i-a lipsit vieţii mele până acum a fost mai ales simplitatea. Încep să mă schimb încet-încet.
De exemplu, acum ies mereu cu patul după mine, iar când o femeie îmi place, o iau şi mă culc cu ea imediat.
Dacă urechile ei sunt prea mari sau prea urâte sau dacă nasul îi e aşa, i le scot odată cu hainele şi le bag sub pat; de-acolo le ia când pleacă. Păstrez doar ce-mi place.
Dacă lenjeria ei ar cam trebui schimbată, o schimb eu imediat. Va fi cadoul meu. Dacă totuşi văd o altă femeie mai plăcută care trece pe stradă, îmi cer scuze de la prima şi-o fac să dispară pe loc.
Unii care mă cunosc pretind că nu sunt în stare să fac ce-am spus mai sus, că nu-s destul de temperamental. Şi eu credeam la fel, dar asta era din cauză că nu făceam totul aşa cum îmi tuna.
Acum am întotdeauna după-amieze bune. (Dimineaţa lucrez.)


ps: anton pavlovici, n-am uitat de ziua dumitale. acum că ai în sfârşit 149 de ani, pot să-ţi spun că te ador, chiar şi pentru scrisorile pe care i le scriai de la moscova doamnei m. v. kiselyov şi nu mie. cum ar fi asta, trimisă în septembrie 1886:

"... It is not much fun to be a great writer. To begin with, it's a dreary life. Work from morning till night and not much to show for it. Money is as scarce as cats' tears. I don't know how it is with Zola and Shtchedrin, but in my flat it is cold and smoky.... They give me cigarettes, as before, on holidays only. Impossible cigarettes! Hard, damp, sausage-like. Before I begin to smoke I light the lamp, dry the cigarette over it, and only then I begin on it; the lamp smokes, the cigarette splutters and turns brown, I burn my fingers ... it is enough to make one shoot oneself!

... I am more or less ill, and am gradually turning into a dried
dragon-fly.

... I go about as festive as though it were my birthday, but to judge from
the critical glances of the lady cashier at the _Budilnik_, I am not dressed in the height of fashion, and my clothes are not brand-new. I go in buses, not in cabs."

cum adică, anton pavlovici, chiar te-ai transformat într-o libelulă uscată?

răspunde-mi degrabă,
a dumitale, l.


(ps2, doar pentru cunoscători: jur că nu m-am jucat cu fontul şi mărimea lui. blogul se distrează pe seama mea..)

marți, 27 ianuarie 2009

177 bis


azi mi s-au mai întâmplat nişte lucruri.
pe lângă faptul că, alături de egon, bola, ramona, leo (corespondenţă de la paris), minteadeceai, crocolili şi doctorow, i-am zis lui carroll toate cele cuvenite cu prilejul aniversării zilei lui de naştere, am mai:
- pus 2 scrisori la poştă
- văzut episodul pilot din seinfeld (1989 e anul, cred), cu subtitrare în portugheză
- luat pe mine o bluză care seamănă cu o draperie brodată
- căzut lată cât tot trotoarul pentru că mă uitam aiurea (o mică julitură, nesemnificativă, şi-un hohot de râs care-a zguduit cartierul)
- văzut un bărbat foarte frumos pe-o fereastră de la parterul operei. era îmbrăcat într-o cămaşă albă şi părea că se pregăteşte de rol. după ce-am trecut în dreptul geamului, m-am întors, m-am hlizit scurt şi-am mers mai departe. în timpul coloniei penitenciare, n-am reuşit să-mi dau seama care era, pentru că nici un personaj n-avea cămaşă albă. fetele au zis că era costumierul.. la ieşirea de la operă, am scos aparatul foto şi când am ajuns iar la fereastra cu pricina, am făcut poză. nu mai era el.

la 177 de ani


dacă mi se face dor de cineva, scot din buzunar o bucată de sugativă pe care-o am de pe vremea când purceii de cerneală erau una din cele mai mari descoperiri ale umanităţii şi-o lipesc de palma stângă. stă ea cât stă acolo (de obicei, nu mai mult de-un minut), până când imaginea celui care nu-i cu mine se proiectează pe primul lucru care-i apare în cale. un trunchi de copac, un câine, o mătură, o fereastră. atunci totul e foooarte simplu.

dacă mă trezesc dimineaţa cu faţa în sus şi cu ochii în soare, e clar, nici un vis nu-mi mai scapă. se-ntind toate cuminţi la uscat şi-şi aşteaptă rândul.

dacă vreau, pot să văd tot. să citesc la metrou că fumatul e interzis prin lege încă din 92. pot să văd un cărucior roşu într-o scară de bloc sau un elastic pierdut. de asemenea, dacă vreau pot să ştiu tot.

dacă mă străduiesc, pot să vă spun de câte ori a fost răpit iliescu. mai întâi extratereştii, apoi klingorienii, betacii şi somavocii. de aia îl întreabă pensionarele la fiecare aniversare cum de arată aşa de bine. scuza cu gerovitalul e numai de ochii lumii. doar eu ştiu adevărul.

dacă mă enervează cineva, îi fac din ochi şi în timp ce eu am închis pleoapa, cineva-ul se face mic mic, îl bag într-un borcănaş de plastic (de la medicamentele vechi, cu un dop de vată deasupra) şi-l zgudui bine până îi trece. dup-aia îl scot, îi zic „sari!” şi se face mare la loc. da’ de data asta poţi să te-nţelegi cu el omeneşte.

dacă mă plictisesc, pot să fac să dispară (numai pentru 15 min f fixe) toate telefoanele din lume. mă amuz uitându-mă cum aleargă oamenii unii după alţii, ca să se găsească. cum nu mai poţi fi sigur de nimic. cum toţi dispar din aria ta de acoperire. cel mai frumos e când încep să strige unii la alţii, de la mii de kilometri distanţă, convinşi fiind că se aud unul pe altul.

dacă mi-e frică, apăs pe-un buton (e pe şoldul drept, pe-o hartă ascunsă) şi-mi trece.

dacă vreau să spun ceva şi nu ştiu exact cum, mă fâstâcesc, însă asta o văd numai eu. şi iepurii care n-au umbră (nu pentru c-ar fi morţi), pisicile care latră, pălăriile care merg şi polonicele cântătoare.

azi mi s-au întâmplat toate dacă-urile astea deodată. a fost o zi bună.

lamulţiani,lewiscarrol!

ps: azi a murit john updike (autor, printre altele, al seriei (cu) rabbit. he went down the rabbit hole)

duminică, 25 ianuarie 2009

pe 27, ne facem de cap

marţi, 27 ianuarie, e Rabbit Hole Day. de fapt, e ziua în care s-a născut lewis carroll şi în care trebuie să-i spunem cumva lamulţiani, acolo unde-i el acu (probabil la un ceai cu cine ştie ce regină crudă şi minoră :D). cu această ocazie, lansez o leapşă următorilor (şi famiilor lor): egon, ramona, bola, pantacruel, urmuz, minteadeceai, olguvia, crocolili, hunopolis, masapustie. ce-avem noi de făcut: pe 27, trebuie să scriem despre cum totul e cu fundu'n sus. politică sărită de pe fix, cărţi care nu există, metrouri din săpun, filme refăcute, stilouri criminale, păsări vorbitoare, ciocolată din arbore de ceai, obama vinde românia republicii congo pe-o pungă de bomboane, capitalele se schimbă între ele, câte cinci iubiţi pe oră etc. pe 27, ne-aruncăm în gaura de iepure şi vedem ce găsim pe-acolo. mai avem 2 zile.

până atunci, în loc de antrenament, un videoclip nou-nouţ, cu iggy şi fatboy. de-a dreptul rabbithole-ian :)

miercuri, 21 ianuarie 2009

i thought


primii dezamăgiţi..

pe acelaşi model:

credeam că obama o să transforme românia într-o ţară onorabilă.
credeam că obama o să inventeze lentilele care nu se aburesc niciodată.
credeam că obama o să-mi sorteze şosetele.
credeam că obama o să-mi citească rubrica.
credeam că obama o să-l împace pe bucurenci cu pleşu.
credeam că obama o să citească crimă şi pedeapsă şi-o să-mi facă un rezumat.
credeam că obama o să poarte la învestitură tricoul cu poneiul roz.

lista e deschisă.

duminică, 18 ianuarie 2009

hlizeala de duminică după-amiază

Azi râdem cu Edward Gorey. Pentru că e unul din cei mai bizari ilustratori de care-am auzit vreodată. Şi pentru că Tim Burton, cu Oyster Boy al lui cu tot, îl iubeşte mult.
Mai întâi râdem cu "The Recently Deflowered Girl, The Right Thing To Say On Every Dubious Occasion" (am pus fişierul pe transfer.ro), o cărticică în care Hyacinthe Phypps (un pseudonim, desigur) dă sfaturi bine intenţionate fetelor care-au fost deflorate în condiţii care de care mai "inedite". De citit urgent (are numai 22 de texte scurte), veţi leşina de râs.

Deflorările mele preferate sunt:
1. de către fantoma lui Rudolph Valentino în timpul unei şedinţe de spiritism
2. în lift (dedicaţie specială ramonei)
3. la baby sitting
4. by a perfect stranger
5. by a marimba player / on a cross-country bus
pentru fiecare circumstanţă în care ţi-ai rătăcit floarea există o replică salvatoare. sunt sigură că toate domnişoarele vor găsi cartea extrem de instructivă.

pentru domni avem altceva. ca să nu se plictisească printre atâtea deflorări, le recomandăm să repete alfabetul, cu abecedarul ilustrat "The Gashleycrumb Tinies". Fiecare literă... ah, dar mai bine vedeţi singuri (litera mea preferată: N is for Neville who died of ennui).

şi cum nu puteam să vă las fără coloană sonoră, le-am adus pe surorile puppini:





later edit: am găsit poza asta cu gorey pe site-ul harvard magazine. n-aveam cum s-o las acolo!



joi, 15 ianuarie 2009

lene




sunt leneşă, de aia nu scriu pe blog. dacă n-aş fi, aş scrie despre cât de frumos a fost luni, când am zburat de la bucureşti la lyon pe-o vreme aşa de însorită, încât am stat lipită de geam tot drumul şi-am văzut de sus o imensă ceaşcă de cafea cu lapte albastră şi-apoi un fel de machetă de carton cu munţi şi râuri. aici am ajuns pe la prânz şi mi s-a părut că nici n-aş fi plecat vreodată. toate erau la locul lor. marţi am fost până la muzeul de artă contemporană, că aveam nişte treburi pe-acolo şi dup-aia am mers cu julia prin parcul cel mare, cu lac îngheţat şi lumină crudă, de ziceai că eşti în vreun film rus. după care ne-a fost foame şi-am intrat într-una din cele mai faimoase braserii (vin, gratin de fructe de mare, miel cu mai nu ştiu ce şi cel mai mare desert din viaţa mea. o tarte tatin care mă dă gata de fiecare dată - ar trebui să filmeze cineva odată feţele femeilor atunci când mănâcă deserturi. brusc, totul pare minunat, conversaţia se-ntrerupe, viaţa merită trăită de cinci ori la rând, dacă se poate). tavan cu frescă de secol 19, ce mai, boierie. ziua de marţi (zi de lucru pentru oamenii normali) mi-a trezit gustul pentru decadenţă. şi-aşa citisem în romlit fragmente dintr-o carte care o să apară la vremea (şi pe care n-o să am răbdare s-o citesc de-abia în aprilie, când mă întorc). vreau să fiu decadentă. deşi asta intră în contradicţie cu ordinea şi disciplina pe care mi le propusesem pentru anu ăsta. de reflectat.
de două zile, sunt în tati mood. tati e pe care să devină regizorul meu preferat. citesc ce-au zis despre el bazin, truffaut, revăd aceleaşi secvenţe de mai multe ori şi-mi trec prin cap tot felul de asociaţii şi de prostioare critice. când am văzut pe youtube ştirea care-i anunţa moartea (în 82, parcă), am fost foarte tristă, ca şi cum s-ar fi întâmplat chiar azi. monsieur tati, je vous adore! (ăsta e doar începutul unei lungi poveşti de amor despre care simt c-o să mai scriu).
acu despre slumdog millionaire. mi-a plăcut prima jumătate de oră. după care m-am plictisit. într-adevăr, ştie să filmeze. mare chestie. noroc că treaba cu cinemaul nu stă numai în asta. o poveste goală pe dinăuntru ca o scoică uscată. o poveste neverosimilă până la greaţă. probabil că depinde ce aştepţi de la filme. eu nu vreau să mi se toarne pe gât dulcegării imbecile. şi şi mai enervantă mi s-a părut ipocrizia lui boyle, care zice într-un interviu (în ugc illimité) , că vrea ca spectatorii să-şi spună la ieşirea din sală că viaţa, oricât de grea ar fi, merită trăită. normal că merită, dacă filmezi india în culorile tale de reclame pentru imprimante. refuz să cred în destin când el e explicat ca-n cărţile windows pentru proşti. india lui boyle e moartă (spre deosebire de india din white tiger a lui adiga, bookerizatul pe 2008, satiric, dement, cuceritor pana la ultima pagină). uuuf, m-am enervat rău scriind. cum să ai oareşice consideraţie pentru un film care se termină pe un peron, cu el care zice "this is our destiny" şi ea care zice "kiss me" şi se pupă? adică ei sunt făcuţi unul pentru altul şi, deşi n-au mai vorbit despre una-alta de când aveau 10 ani, sunt convinşi c-or să fie cuplul perfect? dacă ea sughiţă când doarme şi el se încăpăţânează să mănânce miere cu muştar în fiecare dimineaţă? bref, un film-praf-în-ochi. artificial, fără pic de emoţie autentică. recunosc însă că scena latrinei e una din cele mai simpatice pe care le-am văzut în ultima vreme. atât. a, şi am crezut că numai eu n-am picat în admiraţie la slumdog ăsta. da ieri a apărut cronică în inrocks şi, când am văzut că nici cahiers du cinéma, nici positif nu-s deloc entuziasmate, m-am liniştit.
azi am văzut o emisiune de-o oră cu paul auster. despre beckett (întâlnit de două ori la paris), new york, cum s-a apucat de scris, cum scrie acum (cu stiloul sau creionul mecanic, într-un caiet cu pătrăţele), despre scriitorii care l-au influenţat (dickens e primul) sau cum s-a apucat de învăţat franceză la 12 ani. mi-a plăcut aşa de mult de el, încât acum mă duc să citesc travels in the scriptorium, luată la finalul anului trecut. sunt curioasă cum o să mi se pară, după trilogia new york-ului.
vă daţi seama câte aş scrie dacă n-aş fi leneşă?
ps: era să uit ce era mai important. azi, unul din poeţii mei preferaţi mi-a trimis, în chip de mulţumire pentru o enţiclopedie recentă, un poem louisesc. din cauza căruia m-am topit, tot citindu-l (ce-i drept, o fi şi de la merlot-ul din pays d'oc..)

joi, 8 ianuarie 2009

mini-răfuială


egon are-o problemă: nu-i place de audrey. înţeleg, el e de-al lui mm (pentru că văd că aşa se-mparte lumea, între beatles şi stones, între audrey şi marilyn, între steaua şi dinamo, între polirom şi humanitas etc.), dar nu-mi place că, în elanul lui de cavaler care-şi apară domniţa, o atacă pe cealaltă, cu supremul (şi fundamental greşitul) argument, cum că mm era mai intelectuală decât a.h. de ce? păi pentru că există o tonă de poze cu mm citind, şi numai vreo câteva cu audrey. ce vreau eu să zic sună cam aşa: când citeşti în mod firesc, seara, înainte de culcare, sau în pauze de filmări, sau în metrou, nu prea-ţi vine să faci din lectură un eveniment şi să te pozezi cu cărţi în mână. şi-oricum, nu ştiu cât de mult contează care din ele a citit ulise şi care proust.
şi pe mine mă cam înfioară audreymania asta (se pare că orice domnişoară cu stil simte nevoia să se revendice de la brakefast..), dar n-am ce-i face, tot o iubesc. cam cum a păţit colette când a văzut-o la Monte Carlo, în 1951, şi i-a picat cu tronc. îmi plac sprâncenele ei, şi felul în care îşi prinde părul, talia fiiină, zâmbetul şi candoarea (deşi a trăit şi-o bucată serioasă din al doilea război mondial), îmi place de ea în mai toate filmele, pentru că e caldă şi fragilă, şovăitoare şi-umpic lunatică. pentru că e adorabilă şi plină de şarm.
iar de marylin îmi place, desigur, însă din alte motive:)
mai jos, un bonus teribil:

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

defilăm cu ce-avem



aşa îmi încep anul. i've got my nose, my smile, my toes şi e de-ajuns:) deci, pentru 2009:
  • nici o pereche de cercei în plus!
  • (mai multă) ordine şi disciplină la locul de muncă.
  • corespondenţă asiduă cu chemariach din kenya (poate o să vă povestesc odată despre ea, când o să ştiu mai multe)
  • citit mult (dar nu până la îndobitocire livrescă)
  • cursuri de flamenco
  • etc.