duminică, 28 iunie 2009

leo et moi

în vacanţa de după a opta, citeam regina margot şi bel-ami. în clasa a noua (din cauză că în vacanţa aia am cunoscut nişte oameni de vârsta mea care erau muuuuuuult mai inteligenţi ca mine), am început să citesc dilema, cărtărescu, miller, enorm enorm de mult. nici măcar nu ştiam cine e a.l.ş. credeam că e un fel de "all star", o semnătură colectivă a întregii redacţii. încet încet am început să mă prind, să citesc fiecare cronică din fiecare număr, să am perioade în care să-l prefer pe gorzo, să fiu fascinată de cât de bine se pricepea la francezi, la literatură, la film şi cum scria cu & în loc de şi..
dup-aia a venit emisiunea lui pivot (tocma îmi dădusem bacu). era singuru bucureşteam printre o grămadă de ieşeni. eu oricum nu înţelegeam prea bine cum am ajuns în emisiunea aia, eram cu totu depăşită de situaţie, iar în prima seară, când am ieşit mai mulţi pe terasă la belfast, n-am scos nici un cuvânt. după ce s-au terminat filmările, la cocktailul din curte de la pogor, l-am adus cu mine pe egon (care scria pe cinemagia) şi le-am făcut cunoştinţă. mai mult au vorbit ei doi, eu m-am făcut de râs de fiecare dată când am deschis gura. prima dată am zis cum mi-am luat din fr o carte de-a lui michael moore (nu ştiu ce era în capu meu), a doua oară a fost încă o tâmpenie din care leo a tras concluzia că-s de extremă stânga. credeam că s-a terminat şi că-i sunt profund nesuferită.
în anu următor, la tiff, într-o noapte, chiar în faţă la diesel, aud "luizaaa" şi văd nişte braţe care se deschid. era leo. bucurie mare.
între timp, leo a fost primu care-a recomandat o rubrică de-a mea în dilema. şi primu care ne-a şi invitat, pe mine şi pe egon, la un dosar. cum lucrurile serioase au început la mine odată cu dilema, lucrurile şi mai serioase au început cu primele strecurări ale numelui meu pe lângă numele pe care le citeam de ani de zile.
anu următor nu ne-am văzut deloc, eu eram ocupată cu germania.
în anu şi mai următor, a venit cu redacţia dilema la cluj. eu m-am dus, plină de încredere, să-l salut după întâlnirea cu studenţii. şi nu şi-a dat seama cine sunt "pentru că data trecută n-aveai părul lung". la resto, tot în seara aia, mi-a făcut cunoştinţă cu mala (pe care o ador). mai ţin minte celebra supă de salată şi pe m.c.
la tiff (a doua ediţie pentru mine), ne întâlneam şi ne salutam pe la bilete, eu îi ziceam tot "dumneavoastră", da nu ştiam cum să nu vadă chestia asta, aşa că reformulam şi evitam "tu-ul".
la câteva luni după, ne-am văzut şi la anonimul. când a aflat că e ziua mea (ziua mea nimereşte întotdeauna foarte prost, când nimeni n-are chef de aşa ceva), a adunat un buchet de flori uscate de pe câmp, singurele flori pe care le puteai găsi la vremea aia în sfântu gheorghe, şi mi le-a dăruit. ce nu ştie el e că buchetu ăla a salvat una din cele mai ratate şi nefericite zile de naştere pe eram cât pe ce să le am.
dup-aia povestea e simplă. ne vedem la o masă mare de prieteni de fiecare dată când ajung la bucureşti (cu condiţia să nu fie plecat pe nu ştiu unde), ne-am văzut şi la clermont-ferrand (unde mi l-a prezentat pe directorul festivalului şi unde mi-a făcut cunoştinţă cu tot oraşul), am îndrăznit de vreo 2 ani să-i spun "tu", îmi place la fel de mult cum scrie ca înainte, poate chiar mai mult, că acu m-am făcut, sper, ceva mai deşteaptă, ţin la el pentru candoarea pe care aş vrea şi eu s-o am la vârsta lui (care e de două ori cât a mea, btw. vârsta, nu candoarea. la candoare crecă suntem egali :), pentru o ironie care e ca urzicile proaspete dacă nu eşti pe lista cea bună, pentru că, de fapt, e un om buuuuuuun de tot, da n-ar recunoaşte chestia asta nici sub tortură. ne mai ciondănim noi din cauza blogurilor (domeniu în care avem mai totimpu opinii diferite), da am stabilit că e o problemă peste care putem trece.
leo, din cauză că nu-s în seara asta la bucureşti, am făcut propria mea petrecere de ziua ta, la care poţi să vii dacă vrei:



(lamulţiani!)
(şi să ştii că ieri noapte, întorcându-mă acasă, am văzut un arici rătăcit pe aleea de beton dintre clădirile ens. m-am apropiat, l-am mângâiat şi i-am zis că petrecerea e de-abia azi, şi că poa să se odihnească între timp într-un tufiş din parc. ceea ce a şi făcut. sunt curioasă ce cadou ţi-a adus:)

sâmbătă, 27 iunie 2009

p.d.s. cinşpe (allen)

pentru că marţi o să-i văd pe philip glass şi patti smith cum îi cântă o odă lui ginsberg, azi îl citim pe ginsberg cum îi cântă o odă ratării.

Ode to Failure

Many prophets have failed, their voices silent
ghost-shouts in basements nobody heard their dusty laughter in family attics
nor glanced at them on park benches weeping with relief under the empty sky
Walt Whitman viva'd local losers- courage to Fat Ladies in the Freak Show!
nervous prisoners whose moustached lips dripped sweat on chow lines-
Mayakovsky cried, Then die! my verse, die like the workers' rank & file fusilladed in Petersburg!
Prospero in Shakespeare's latest statement burned his Power books & plummeted his magic wand to the bottom of dragon seas
Alaxander the Great failed to find more worlds to conquer!
O Failure I chant your terrifying name, accept me your 54 year old Prophet epicking Eternal Flop! I join your Pantheon of mortal bards, I hasten this ode with high blood pressure
rushing to the top of my skull as if I wouldn't last another minute, Like the Dying Gaul! to
You, Lord of Blind Renoir, deaf Beethoven, armless Venus de Milo, headless Winged Victory!
I failed to sleep with every bearded rosy-cheeked boy I jacked off over
My tirades destroyed no Intellectual Unions of KGB & CIA in turtlenecks & underpants, their woolen suits & tweeds
I never dissolved Plutonium or dismanted the nuclear Bomb before my skull lost hair
I have not yet stopped the Armies of entire Mankind in their march toward World War III
I never got to Heaven, Nirvana, X, Whatchamacallit, I never left Earth,
I never really communicated the delicacy of these thoughts to the clapper in the back row
I never learned to die.

Boulder, March 7/October 10, 1980

(din collected poems, 1947-1980, penguin books, am uitat să notez anu)

aici glass vorbeşte despre allen şi patti. mi se taie răsuflarea de pe-acu:

marți, 23 iunie 2009

fix acu 50 de ani

a murit Transcendetul Satrap. îl iubim mai mult ca atunci. mult mai mult. cel mai mult.

lui îi cântă ute lemper (mackie messer al lui brecht în traducerea lui vian)

iar eu mâine o să-mi iau manualul saint-germain-des-près. asta ca să ştiu pe ce lume a trăit :)

nedreptăţi

de ce trebuie să aştept până în 2010 ca să văd filmu ăsta? ştiu că 2010 e la anu, da sună mai mult a odiseea spaţială decât a anu viitor. de ce nu se mişcă mai repede, de ce dorm noaptea în loc să filmeze, de ce durează montaju mai mult de-o săptămână, de ce durează machiatu lui johnny ore întregi, de ce greşesc replicile, de ce trag mai multe duble, de ce nu filmează aşa, dintr-o răsuflare, de ce nu-mi trimit MIE mai întâi filmu, înainte să-l vadă echipa şi producătorii în sala aia scumpă de proiecţie de la hollywood, de ce nu ştie nimeni că eu am primit la premiul I din clasa I alice în ţara minunilor, că mi-a plăcut de johnny doi ani mai târziu, când l-am găsit la bustu gol lipit pe uşa surorii mai mari a lui emi, colega mea de clasă, că edward mâini de foarfecă e unu din primele filme la care am plâns? aş vrea ca tim burton să afle toate astea şi să mai ştie şi că voodoo girl din oyster boy eu sunt (cel puţin aşa mi-a spus domnu care-a tradus-o:). pentru că dacă tim află toate astea, mă cheamă urgent la el, acolo, îmi pune scenariul în mână şi nişte urechi de iepure şi mă lasă să alerg prin cadru.

(poza e de-aici)

luni, 22 iunie 2009

cum s-a împrietenit elefantul cu pisica

s-a întâmplat aşa: primăvara trecută am rugat-o pe alexandra să-mi facă şi mie o pereche de cercei cu pisici şi una cu elefanţi. alexandra le-a pictat frumos pe ceramică, le-a pus în plic şi mi le-a trimis. doar că una din pisici, zguduită de poşta română, a ajuns în mine ruptă în două. am lipit-o cu superglu şi mi-am purtat pisicile toată vara ca şi cum ar fi fost cumpărate direct de la tiffany's. la lyon, pisica s-a rupt iar. dar la lyon nu există superglu care să se lipească de pielea de pe degete şi să nu mai iasă decât dacă-ţi dai degetele pe răzătoare. aşa am hotărât să-i fac cunoştinţă pisicii rămase întregi cu unul din elefanţi (tocmai ieri, când am ieşit în oraş la fête de la musique şi am dat peste un hendrix-meets-prince-care-dă-din-fund-ca-jagger. nici nu mai zic că am dansat non-stop, că se-nţelege de la sine.). cred că sunt buni vecini, pisica e-n stânga, elefantul în dreapta, se uită unul la altul cu coada ochiului, zâmbesc şi cântă în cor (elefantul e mai răguşit, dar dumneaei are destul de multă forţă şi-i acoperă suav notele false):



(a, azi pisica şi elefantul au citit împreună, câte un rând fiecare, articolul lui kostea despre street delivery şi le-a părut rău că n-au fost şi ei acolo.)

sâmbătă, 20 iunie 2009

p.d.s. paişpe ("poeţii zboară una-două")

JEAN RICHEPIN
Baladă

Fie grizetã sau marchizã,
În scump velur sau în coton,
Surâde-i vieţii! Pune mizã
Pe ea, al cãrei vesel ton
E-ntre azur şi roz bonbon
Când eşti amantul celor nouã
Surori, – c-aşa e de bonton:
Poeţii zboarã una-douã.

Ci vie zilele de crizã
Când te subţii şi ai fason
De fluture, ucis de-o brizã
Sau strãbãtut de-un lung frison.
Bei apã,-n loc de anason,
O gaurã i-adaugi, nouã,
Curelei, şi, la tur, bazon:
Poeţii zboarã una-douã.

Cã Muza ţi-e o blondã Lizã
Sau Urania cu blazon
Celest, – o dulce vocalizã
Emit, ca pasãrea-n sezon
Eroticesc: un galeş zvon,
Când, noaptea, le hrãneşti cu rouã
Şi-ţi faci din claia lor gazon:
Poeţii zboarã una-douã.

Închinare
Zburase, Prinţe, şi Villon
La drumul mare! Vechi sau nouã,
Muzele,-n zbor, le ţin ison
Celor ce zboarã una-douã.

poemul e din antologia clepsidra cu zăpadă (concoctată magistral de şerban foarţă, pentru polirom).
la el asortez un mingus, pentru că aşa sună în urechile mele viaţa când e "-ntre azur şi roz bombon":



şi aşa:



(deschid paranteza. plecasem azi la part-dieu să-mi cumpăr o pereche de sandale pe care le văzusem în vitrină acu trei zile. în metrou, mă gândeam că totuşi îmi pare rău că am luat de pe masa de lângă xeroxul de la bibliotecă un semn de carte care-mi plăcuse foarte mult. cineva îl uitase acolo, deci n-ar fi trebuit să-l iau. am descoperit acasă că era de la o carte scrisă de biografa lui borges. daa, deci îmi şi părea rău, da nici nu l-aş prea fi dus înapoi. concluzia era că, dacă mai am totuşi dileme dintr-astea morale, e de bine. şi-atunci aud acordeon. scot căştile, aproape de uşă stătea un domn la vreo 40 de ani, mic de statură, îndesat, cu pielea închisă la culoare, tricou bej băgat în blugi şi-o privire la locul ei. cânta o melodie pe care n-o ştiam, ceva aşezat, un fel de declaraţie de capitulare. acordeonistul era, mai mult decât sigur, român. de când s-a făcut cald, văd ţigani români peste tot, cerşetori cu plozii după ei, lipiţi de zidurile clădirilor sau la gurile de metrou. nu pricep cum au ajuns aici, atât de mulţi. acordeonul mai cântă o vreme, lumea îşi vede de-ale ei, iar mie mi se pune un nod în gât, mă fac atât de mică încât văd numai pantofi, şosete şi călcâie. nu pricep ce se-ntâmplă. acordeonul tace şi o fetiţă de vreo 10 ani cu ochelari şi părul prins în coadă umblă cu o cutiuţă printre scaune. între timp, eu mă fac mare la loc, dar am ochii plini de lacrimi, ca şi cum o plapumă uşoară, aşezată peste ploape, ar împiedica lacrimile să curgă. fetiţa trece pe lângă mine, nu pot să mă mişc, se duce la tatăl ei, sunt cât pe ce să coboare, într-o secundă ajung lângă ei, scot din portofel singura bancnotă pe care o am, una de 5 euro, i-o întind fetiţei. se uită amândoi la mine cu o căldură şi-un mulţumesc care mă topesc de tot. mă întorc la loc, se anunţă staţia următoare, îşi mai întorc o dată privirea spre mine şi coboară. plapuma de pe pleoape coboară şi ea, nu mai văd bine, mi se pare că tocmai am asistat la filmul vieţii lor, că am văzut cum au ajuns aici, unde locuiesc, ce mănâncă, de ce nu se întorc.. nu înţeleg exact ce-a fost cu mine în metroul ăla, ce-a fost cu acordeonul, cu tatăl şi fetiţa, dar mi-e dor de ei, aş vrea să ştiu unde stau, să-i duc fetiţei prăjituri de la brutărie, să-i întreb dacă sunt bine.

nu mi-am mai luat sandale. am intrat la fnac şi-am ieşit cu 5 dvd-uri şi-un cahiers du cinéma despre woody, pentru că am decis săptămâna trecută că e regizorul meu preferat şi nu-ncape discuţie. închid paranteza.)

ei, tot woody

dacă n-ar chema-o sarkozy, chiar m-aş bucura.

pe 1 iulie, o sa merg să văd ultimu film al lui woody. care e cu larry david, evan rachel wood şi manhattan-ul :)

(a, şi sper că n-o să se ţină de cuvânt şi n-o s-o ia în vreun film de-al lui pe sclifosita brunetă de-a jucat în gluma aia proastă de slumdog millionaire :D)

joi, 18 iunie 2009

enervări şi admirări

aflu de-abia acum că bruce nauman a luat leul de aur la bienala de la veneţia. cum a trebuit să scriu acum câteva luni un text despre nauman şi beckett pentru muzeul de artă contemp de aici, i-am văzut vreo 6 videouri, am conspectat cataloage şi albume, am citit interviuri şi articole. îmi place mult de el, e înfiorător de deştept şi crecă dacă aş intra în vreuna din instalaţiile lui labirintice, aş leşina.

pe 15 iunie a fost ziua lui matei călinescu. a împlinit 75 de ani, nici nu-mi vine să cred (că sunt atât de mulţi). zilele astea recitesc a citi a reciti cu maare bucurie. iar obs cult au un dosar care îi e dedicat. lamulţiani, monsieur le père de zacharias!

tot în obs cult, un articol al iuliei popovici despre idioata acuzaţie de plagiat a gabrielei lupu (cronicăreasa teatrală din cotidianul, care de obicei zice ce vede ea la teatru şi cam atât). respectiva îl acuzase pe purcărete că a plagiat o piesă de pe broadway. ca şi cum o piesă de teatru e o lucrare academică la care tre să adaugi note de subsol. iulia popovici pune lucrurile la punct cu multă pricepere şi, după părerea mea, şi cu multă dreptate. aşa cum a făcut-o anul trecut şi cu anti-comunismul şi poliţia memoriei. cât de mult mă bucur când citesc articole atât de bine scrise, cu care, pe deasupra, mai sunt şi de-acord :)

apropo de comunism, mă scot din sărite TOATE articolele lui claude karnooh (mai nou l-am găsit pe blogul ăla nesuferit de revistacultura.ro). am fost la o conferinţă de-a lui acu vreo 2 ani şi-am rămas blocată într-un mare semn de întrebare (şi unu de exclamare) când l-am auzit cum ne explica ce s-a întâmplat de fapt la noi înainte de 89 şi cum suntem prea naivi ca să ne dăm seama că am fost victimele capitalismului, nu ale comunismului. hai sictir (and go back to france).

cum 16 iunie e ziua din ulysses, pun aici o minunăţie de replică de-a lui joyce despre romanul lui: "i've put so many enigmas and puzzles that it will keep the professors busy for centuries arguing over what i meant, and that's the only way of insuring one's immortality." nu mai pun şi ce-a zis sarraute despre joyce şi proust, ca să n-o huiduim cu toţii.

scrisorile către fiul inexistent îmi plac aşa de mult, încât nu le citesc niciodată până la capăt din prima. reiau, cântăresc, şi pe la a treia a patra tură, reuşesc să ajung la ultima frază. ce l-aş mai zgudui pe fiul ăla dacă m-aş mai întâlni o dată cu el (prima oară a fost vara trecută, într-un avion groenlanda-islanda, da mi se înfundaseră urechile şi nu prea aveam chef de conversaţie). aş vrea să fiu fiica adoptivă a tatălui fiului inexistent. sau măcar nepoata de-a doua.

săptămânile astea tot citesc despre citit. şi nu mă mai satur.

e ziua lui olivier, aşa că fug. (de ce se nasc aşa mulţi oameni în iunie??)

update: am câştigat la poker (cu jetoane!), deşi nu mai jucasem dintr-a şaptea. ce realizare.

marți, 16 iunie 2009

depeşe

ieri - făcut sarmale. sarmale gigant, în foi de varză murată într-un butoi trimis prin atlassib din timişoara şi ţinut peste iarnă în baia unui apartament de dincolo de podul pasteur.
azi - biblioteca municipală, conferinţa lui jean-yves tadié, unul din cei mai mari specialişti în proust din lume. un tip cu fizic de savant nemâncat, cu erudiţie cât 5 biblioteci şi o ironie fină pe măsura eleganţei lui. încântată de tot.
reinstalat windows, dus înapoi la fnac tastatura roz, scris fără mai multe taste, în aşteptarea înlocuitoarelor celor decedate, pat stricat, dormit lipită de perete, vis cu un joc concurs în care eram întrebată câte letopiseţe s-au scris la noi, iar eu nu recunoşteam palatul culturii din iaşi. trezit în mai multe ape.
căpşuni, zile la bibliotecă, vin de toate felurile şi seri prelungite. mers la piaţă şi la târgul de vechituri (brăţară de lemn, corespondeţa lui truffaut şi totalitarismul lui arendt. toate la 50 de cenţi.). cină afară, în plină furtună cu tunete, sub o streaşină, cu oameni de 10 naţii diferite.
vara e anotimpul meu preferat.

când nu citesc asta.

duminică, 14 iunie 2009

break my life?


să mă sperii să nu mă sperii..

update: din safe mode with networking, declar ca nu am diactritice si nici nu m-am speriat, desi in calculatoru meu a intrat un trojan care nu vrea sa plece. ba mai mult, am fost si la film, les beaux gosses, juma hilar, juma doar prost. zilele viitoare o sa vad, ori pleaca trojanu inapoi la oamenii aia cu inima buna care l-au creat si care sigur il cauta. ori pleaca sistemu meu cu tot cu c.. in rest, e bine, e vara, n-am nimic de comentat.

sâmbătă, 13 iunie 2009

p.d.s treişpe (dear old leonard)

pentru că de câteva săptămâni încoace tot citesc puţin câte puţin de-aici:

într-un interviu senzaţional de 10 ore (şi aproape 20 de pagini), luat de christian fevret (inrocks) în 1991, în l.a., cohen poveşteşte o mie şi unu de lucruri pe care nu le ştiam despre el (deşi citisem biografia lui mihăieş). şi cum azi e zi de p.d.s., traduc aici răspunsul la întrebarea referitoare la anii de facultate la montréal (pe care a început-o când avea 16 ani) şi poezie:

Era vorba de o pasiune pentru arta de a scrie în general sau pentru forma poetică în special?

Pentru forma poetică, chiar dacă unii dintre noi scriau nuvele sau romane. Consideram că poemul e expresia cea mai înaltă a sufletului omenesc. Dudek avea propria concepţie asupra poeziei, însă nu o impunea studenţilor lui. Nici n-ar fi putut. Lucrurile alea n-aveau greutate, erau fără valoare. Nu aveai nimic de câştigat. Nici măcar publicarea unui volum. Ne publicam singuri cărţile, cu un stencil. Dincolo de visele de dominaţie planetară proprii fiecărui poet, ambiţia micului nostru proiect era limitată: să scoatem cărţi, să le lăsăm la nişte librari. Ucenicia noastră era feroce: atunci când citeai un poem de-al tău, era bine să fii pregătit să-l aperi. "De ce cuvântul ăla? E de rahat!" (râsete). Îmi amintesc că am spus un poem în timp ce eu şi Irving [Layton] mergeam pe stradă. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis: "Cum faci?". Lucrurile alea erau informale. Mai apoi, eu şi Irving am petrecut multe seri lucrând pe un poem de Wallace Stevens. Rămâneam pe un text până când îi descopeream codul, până când ştiam exact ce vrea să spună, cum e făcut. Vers cu vers, cuvânt cu cuvânt. Asta era viaţa noastră; viaţa noastră era poezia. Ideologia n-avea absolut nici o importanţă. Exista un fel de estetică, niciodată precis formulată: a confesiunii, a limbajului modern, a imaginilor puternice, a muzicalităţii. Nu avea nimic academic. Poezia care ni se preda în liceu, la Montréal, era o poezie manieristă cu influenţe engleze care n-avea nimic de-a face cu felul nostru de-a vorbi. Establishmentul academic era încă influenţat de poeţii romantici de secol 19, Keats, Shelley, Wordsworth; T.S. Eliot şi Arden se studiau numai în mod excepţional, dar până şi ei erau poeţi englezi şi scriau cu ritmuri britanice. Ce ne interesa pe noi era să creăm un limbaj mai apropiat de al nostru, de ritmurile noastre, care să vorbească de oraşul nostru, de propriile noastre vieţi."

mai încolo spune cum el şi amicii lui se credeau "avangarda. singura gardă." şi vorbeşte despre cum puteai sau nu să cucereşti o fată cu poezii : "Fetele canadiene erau mult prea realiste... mai dintr-o bucată. Interesul meu pentru fete nu era ceva special, îl împărtăşeam cu toţii. Eram înfometaţi. Atmosfera era destul de represivă, nu era ca azi, nu te culcai cu iubita. Nu era o ideologie, eu nu mă simţeam rebel, încercam doar să iau pe cineva în braţe. Te simţeai foarte singur, voiai să săruţi pe cineva pee întuneric. Nu eram mai înfometaţi ca alţii, suntem cu toţii disperaţi. Cum ar putea fi altfel? Sunt cu totul normal. Suntem toţi înnebuniţi după fete. Dar la 15 ani, totul se întâmpla în imaginaţia mea, experienţa noastră era foarte limitată... Un sărut pe bancheta din spate a unei maşini. Cred că viciile mele s-au dezvoltat mai târziu, treptat..."

buun, şi acu p.d.s.-urile, unul mai frumos ca altu, toate despre love and sleep (două din puţinele lucruri din lumea asta fără de care n-aş putea trăi :):


Song ("I almost went to bed ...") from "The Spice-Box of Earth"

I almost went to bed
without remembering
the four white violets
I put in the button-hole
of your green sweater

and how i kissed you then
and you kissed me
shy as though I'd
never been your lover

My lady can sleep from "The Spice-Box of Earth"

My lady can sleep
Upon a handkerchief
Or if it be Fall
Upon a fallen leaf.

I have seen the hunters
kneel before her hem
Even in her sleep
She turns away from them.

The only gift they offer
Is their abiding grief
I pull out my pockets
For a handkerchief or leaf.

Now of Sleeping ("Under her grandmother's patchwork quilt ...)" from The Spice Box of Earth

Under her grandmother's patchwork quilt
a calico bird's-eye view
of crops and boundaries
naming dimly the districts of her body
sleeps my Annie like a perfect lady

Like ages of weightless snow
on tiny oceans filled with light
her eyelids enclose deeply
a shade tree of birthday candles
one for every morning
until the now of sleeping

The small banner of blood
kept and flown by Brother Wind
long after the pierced bird fell down
is like her red mouth
among the squalls of pillow

Bearers of evil fancy
of dark intention and corrupting fashion
who come to rend the quilt
plough the eye and ground the mouth
will contend with mighty Mother Goose
and Farmer Brown and all good stories
of invincible belief
which surround her sleep
like the golden wheather of a halo

Well-wishers and her true lover
may stay to watch my Annie
sleeping like a perfect lady
under her grandmother's patchwork quilt
but they must promise to whisper
and to vanish by morning -
all but her one true lover.

iar când trilurilu o să se hotărască să-mi înregistreze uploadul, o să pun şi-un cover semnat the lemonheads şi superba liv tyler.


The Lemonheads - Hey, That's No Way To Say Goodbye.mp3

joi, 11 iunie 2009

din descoperirile ştiinţei

m-am gândit că şaluleşarpele ar trebui să vă informeze şi asupra celor mai recente descoperiri ale ştiinţei. ce atâta cultură. aşadar:
oamenii de ştiinţă din camera luizei au descoperit că dacă verşi o cană cu lapte pe tastatură, tastele se topesc. să vedeţi, deci am răsturnat din greşeală TOATĂ cana cu lapte peste laptop. am scos repede cablurile, l-am întors cu fundu în sus şi-am început să-l scutur uşor. laptele curgea pe la încheieturile de plastic, iar oamenii de ştiinţă, care între timp se făcuseră albi ca varul, au pus mâna pe telefon şi l-au sunat pe vecinul andrei, mare meseriaş creţ cu ochii verzi. andrei a venit imediat, a desfăcut şuruburile, am privit amândoi hard diskul acoperit de-o baltă de lapte, l-am curăţat bine, după care andrei a vrut să usuce tastele cu foehnul, aşa cum mai făcuse de vreo câteva ori cu mare succes. numai că de data asta tastele h, b, k, m, alt s-au topit. le-am scos, am râs de marele talent la făcut tâmpenii pe care-l avem amândoi, şi eu am fugit la fnac, să-mi caut tastatură externă. am luat-o pe cea mai penibilă din tot magazinul, roz-gri cu flori stilizate. acasă am constatat că laptele se uscase şi tastatura veche mergea la loc (cu excepţia s-ului, care se tot apasă singur). acum vă scriu de la tastatura cea roz, bucuroasă că am putut ajuta prin acest experiment la progresul ştiinţei, şi gândindu-mă deja ce cercei mişto am să-mi fac din tastele topite.

miercuri, 10 iunie 2009

boris

eii, da. thomas mi-a zis cu juma de oră înainte să plecăm că el nu mai vine, dacă plouă şi răceşte, dacă trebuie să stea doo ore în ploaie, dacă îşi udă şosetele (asta cu şosetele n-a zis-o, da nici mult nu mai avea). zic, bine thomas, las c-o să-ţi pară rau. iau rapid câteva linguriţe de îngheţată cu fistic, aşa, ca o doctorie, şi plec. momentan, sunt furioasă pe nemţi şi pe dorinţa lor de-a controla totu. poate îmi trece până mâine. de-al naibii, nici nu mi-am luat umbrela. şi tot de-al naibii, n-a plouat nici măcat un pic :)
4000 de oameni în amfiteatru, veniţi toţi să vadă un spectacol dedicat lui vian. jean-louis trintignant (care mie mi-a furat inima de mult, cu un homme et une femme) a recitat două poeme de vian, unu în deschidere (je mourrai d'un cancer de la colonne vertébrale), altu în închidere (je voudrais pas crever). ambele despre moarte, ambele cutremurătoare. s-a făcut linişte de tot la mine în cap şi la mine în mâini şi la mine în burtă cât timp a recitat trintignant poeme alea, şi m-am hotărât pe dată că o să le învăţ pe de rost pe amândouă, pentru că pur şi simplu am nevoie de ele şi trebuie să ştiu că le am întotdeauna la îndemână.
acu c-am depăşit momentu poetic, concertu în sine a fost simpatic rău. vian 50s, 60s, 70s, 80s, 90s, vian de cabaret, vian indie, vian jazz and blues, vian ca soda caustică, vian melancolic, vian cu le déserteur, la java des bombes atomiques sau j'suis snob, vian cu texte inedite (unul despre cum, decât să te duci în insulele din marea neagră, mai bine-ţi cumperi jambon), vian slam (un text genial, "cantata cutiilor":).
luată de val, scot aparatul foto din geantă (care scăpase de control), fac poză şi imediat vine lângă mine o domnişoară. aparatul mi se confiscă. blanc total. dacă mi-l iau de tot, nu-i nimic, o să fie motivul perfect ca să-mi cumpăr în sfârşit nikonu d60 la care visez de-un an. da dacă mă fac de râs la final sau mă pun să şterg poza şi fac apel la morală şi lege, ei, o să zâmbesc naiv şi-o să zic că da, sunt vinovată, recunosc tot. în paralel cu spectacolul, în capu meu s-au desfăşurat multiple scenarii legate de recuperarea demnă a aparatului. la final, după ultima tură de aplauze, domnişoara mă bate pe umăr, îmi zâmbeşte şi îmi dă aparatu înapoi. şi pernele pneumatice şi ecologice încep să zboare în tot amfiteatrul, e deja 11 juma, gata, on n'est pas là pour se faire engueuler.
boris mon ami, tu m'as eue à la premiere phrase que j'ai lue de toi. ce qui est quand-même assez rare :)



(dintre cei care l-au cântat pe boris, cel mai mult mi-au plăcut arthur h, carmenmariavega atât de edithpiafescă şi françois hadji-lazaro)

marți, 9 iunie 2009

ploi etc.

plouă de câteva zile în continuu, zici că ne-am mutat la tropice. duminică, după ce-am votat la consulat (spre deosebire de tura cealaltă de alegeri, acum erau numai doamne la secţia de votare. crecă fac babysitting cu rându, că şi-aşa vin familii familii de funcţionari în ambasade şi consulate), am dat o fugă la târgul medieval. unde-am conspectat raioanele cu bijuterii şi alea cu jambon şi m-am ales cu un săpun din lapte de măgăriţă cu petale de trandafir şi-o pungă de bomboane de bergamotă. ei, şi dup-aia a venit piesa de rezistenţă a zilei de duminică: le grand fooding de l'été. mai ţineţi minte fosta mânăstire fosta cazarmă transformată în subsistances? ei, acolo s-a făcut un picnic imens, cu câteva sute de lyonezi, taxă de zece euro pentru lutte contre la faim, şi 6 bucătari renumiţi (printre care şi nicolas le bec) care-au pregătit tot felu de nebunii de degustat sur place. nu vă zic ce-am mâncat, că nici nu pot să traduc descrierilea alea de 2 rânduri. pot, în schimb, să vă arăt poze:

înainte
după
între

(şi-aici avem 1 buc. luiza, între charlotte, al cărei stră-(stră)-bunic e morse cel cu alfabetul, şi paul canadianul, despre care doamnele de la consulat au crezut că e român şi căruia i-au întins graţios ştampila şi buletinul, ce să zic, arată a ferentari, aşa.)

uitasem. a fost şi muzică la fooding. mult stones şi cure, de mă întinsesem la un moment dat pe gazonul ăla artificial, cu paharu de vin lângă, şi mă gândeam că paradisu nu e prea departe de subsistances..
duminica nu s-a terminat aşa uşor. am mers în james joyce (un pub în rafturile căruia am găsit un album cu beckett places şi un volum de pe la 1800 şi ceva despre chinurile şi pericolele naşterii) cu românii de la ens. care români sunt foarte simpatici şi şi-au amânat toţi lucrările până în septembrie :D

ieri dimineaţa m-am trezit fără durere de cap şi c-o bucurie maximă. am reuşit să fac rost de 3 bilete la concertul blur de pe 5 iulie, singuru din franţa şi printre puţinele din europa (sold out în vreo 2 ore). drept pentru care: http://www.youtube.com/watch?v=BrbxWOMpwfs.

pe această cale, fac un apel către jurnalistul pe care l-am visat aseară, un tip brunet, înalt, cu ochi căprui, care a zis că ce-am reuşit eu să fac cu marea campanie publicitară pentru vizuine e o realizare magnifică, şi că apelul la nostalgia consumatorului e o găselniţă genială. îl rog să scrie pe adresa redacţiei, să trimită şi poză, ca să verific dacă e el sau nu, şi poate că ne împrietenim. asta dacă există şi, mai ales, dacă nu există în realitate.

în seara asta e concertul boris vian. o să plouă pe rupte.

sâmbătă, 6 iunie 2009

tv egon

azi e ziua lui egon. care mi-e amic de mulţi ani şi foarte bun amic doar de câţiva. îmi place de el, pentru că râdem mult mult şi facem miştouri monstruoase de absolut orice (inclusiv de noi), pentru că pe el îl sună duminica r.c. şi-l roagă să-mi transmită salutări, pentru că în general ne enervează aceleaşi lucruri (mai puţin dintr-alea legate de fotbal, că eu nu mă pricep), pentru că râde de toţi "indienii" mei (adică de toate formaţiile bizare pe care le ascult), pentru că e foarte deştept iar meseria lui n-are nimic de-a face cu treburile culturale, pentru că de la el ştiu de o mulţime de filme şi de muzici şi de cărţi, pentru că am făcut împreună vreo două revelioane ratate (chestie care apropie foarte mult, vă garantez :D), pentru că are un fel genial de a măsura pe cineva din priviri, pe deasupra ochelarilor, dar şi cu o mişcare evidentă a capului, pentru că nu ezită să mă tragă de mânecă dacă fac vreo tâmpenie, pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu oameni faini care mi-au devenit prieteni, pentru că el e cam noir şi eu cam rose, pentru că e un om bun (şi mai are şi un văr celebru, în filmele căruia mă tot rog să mă lase să fac figuraţie), pentru că primul articol pe care l-am scris în dilema a fost împreună cu el (webmasterii şi-or fi zis că suntem un fel de lolec şi bolec. altfel nu pricep de ce, la următarele lui rubrici, au trecut pe site că textele alea sunt şi opera mea. de atunci îi zic "colega").

aşa că azi, de ziua lui, şaluleşarpele are o transmisiune specială "when they where young and we weren't born". (cadoul va veni odată cu mine, la sfârşitul lui iulie). după cum urmează.















lamulţiani! (că şi-aşa nu ştiu nici măcar câţi împlineşti de fapt)

(şi da, iar mă duc să votez la consulat. pentru că-s încăpăţânată şi pentru m.m.)

p.d.s. doişpe (grebla care se credea furcă)

când mă mai duc pe la bibliotecă şi n-am stare, încep să mă plimb printre rafturi. (plimbatul printre rafturi e visul oricărui fost abonat de bcu. la bcu nu te plimbi, pentru că n-ai unde, iar cărţile ţi se aduc, nu te duci tu după ele. la bcu, deci, e foarte trist.) şi plimbându-mă eu într-o zi, m-am oprit la raftul de poezie contemporană engleză, la autorul seamus heaney (de care nu mai auzisem), volumul seeing things (pentru că mi-a plăcut titlul). am răsfoit, am citit, am întors pe toate părţile, am ales pentru p.d.s. the pitchfork (ştiam că-nseamnă furcă, dar, nu pricep de ce, pe blog am scris că e greblă. e ca atunci când zici un cuvânt şi te gândeşti, de fapt, la altul. un fel de ipocrizie lingvistică involuntară). acasă am căutat seamus heaney pe google. ştiţi cine-a luat nobelu în 1995? sau ce autor adună o treime din vânzările de poezie contemporană din marea britanie? seamus heaney. dacă ştiaţi, vă felicit călduros şi vă înmânez trofeul furca de aur.

din conferinţa rostită cu prilejul acordării premiului nobel :
"I credit poetry, in other words, both for being itself and for being a help, for making possible a fluid and restorative relationship between the mind's centre and its circumference, between the child gazing at the word "Stockholm" on the face of the radio dial and the man facing the faces that he meets in Stockholm at this most privileged moment. I credit it because credit is due to it, in our time and in all time, for its truth to life, in every sense of that phrase."

and now, ladies and gentlemen, the pitchfork:


The Pitchfork

Of all implements, the pitchfork was the one
That came near to an imagined perfection:
When he tightened his raised hand and aimed with it,
It felt like a javelin, accurate and light.

So whether he played the warrior or the athlete
Or worked in earnest in the chaff and sweat,
He loved its grain of tapering, dark-flecked ash
Grown satiny form its own natural polish.

Riveted steel, turned timber, burnish, grain,
Smoothness, straightness, roundness, lenght and sheen.
Sweat-cured, sharpened, balanced, tested, fitted.
The springiness, the clip and dart of it.

And then when he thought of probes that reached the farthest,
He would see the shaft of a pitchfork sailing past
Evenly, imperturbably through space,
Its prongs starlit and absolutely soundless -

But has learned at last to follow the simple lead
Past its own aim, out to an other side
Where perfection - or nearness to it - is imagined
Not in the aiming but the opening hand.

(din Seeing Things, Faber and Faber, London, 1991)

ei, şi după această furcă imagine a perfecţiunii şi călătoare în spaţiu şi timp, nişte greble cu care baudelaire îşi face curat în grădina devastată de furtunile inamicului timp (în "l'ennemi"):

Ma jeunesse ne fut qu'un ténébreux orage,
Traversé ça et là par de brillants soleils;
Le tonnerre et la pluie ont fait un tel ravage,
Qu'il reste en mon jardin bien peu de fruits vermeils.

Voilà que j'ai touché l'automne des idées,
Et qu'il faut employer la pelle et les râteaux
Pour rassembler à neuf les terres inondées,
Où l'eau creuse des trous grands comme des tombeaux.

la lyon or să fie furtuni şi ploi. ieri au început nuits de fourvière, iar spectacolele au loc în aer liber, în amfiteatrul galo-roman de pe colina care păzeşte oraşul. în caz de ploaie, artiştii sunt la adăpost, iar spectatorii primesc pelerine şi stau aşa, înghesuiţi unii în alţii, până la aplauze. încă nu ştiu dacă mă duc azi sau mâine la o world-opera, o rescriere a flautului fermecat făcută de membrii unei orchestre colorate şi fff bune dintr-un cartier al romei. i-am văzut pe-o parte din ei cântând ieri live la emisiunea aia de pe france inter şi mi-au plăcut enorm. mozart în italiană, operă cu tobe africane şi tot felu de nebunii. petra magioni (de la musica nuda) o să cânte şi ea, iar producţia muzicală e semnată de bob ezrin (producător al albumelor lui lou reed, nine inch nails, pink floyd etc.). probabil c-am să merg, am să răcesc puţin şi gata.

(a, ieri am mâncat în sfârşit la restaurantul "girafa care şchiopătează". n-a fost mare lucru, o terină de saint-jacques şi-o fiertură destul de bună de fructe de mare. pusesem ochii pe restaurantul ăsta de prin septembrie, numai şi numai pentru nume. parcă îs una din domnişoarele alea care-şi aleg laptopu după design..)

joi, 4 iunie 2009

400 de ml şi ceva

azi am fost să donez sânge. mai fusesem de vreo 3 ori la cluj, da nu m-au vrut. prima oară aveam tensiunea prea mică şi m-au trimis acasă. a doua oară aveam hemoglobina prea mică şi m-au trimis acasă. a treia oară nu mai ţin minte, da tot m-au trimis acasă. dacă şi de data asta îmi ziceau nu, probabil că n-aş mai fi rezistat, m-aş fi urcat cu balerinii pe biroului medicului şi-aş fi urlat: da ce, sângele meu nu e bun??? n-a fost cazu, le-a plăcut de mine. am răspuns cum trebuia la toate întrebările legate de boli de care n-am auzit în viaţa mea, m-am întins pe targa aia albastră şi, după vreo două minute de uitat în tavan, m-a apucat un râs îngrozitor. doamna asistentă mi-a zis că e descărcare nervoasă. eu i-am zis că râd oricum totimpu. mă uitam la punga aia de plastic care se umplea cu sânge de-al meu şi mă gândeam că e roşu brun, nu roşu de suc de roşii, şi mă mai întrebam cât sânge ar trebui să doneze o familie de patru persoane pentru ca dup-aia toţi patru să se ridice-n aer cu tot cu apartamentul lor de trei camere. să se ridice, aşa, blajin, ca şi cum ar pleca la plimbare. după zece minute de strâns mingea de cauciuc în pumn, m-am ridicat fără probleme şi m-am dus să ronţăi diverse. am fost foarte mândră de mine, pentru că înaintea mea unui tip i se făcuse rău şi i-au ridicat picioarele şi i-au făcut vânt şi i-au dat apă. eu n-am avut nimic. numa un hematom mic care doare puţin. hematom sună la fel de nuclear ca şi atom, însă nu-i nuclear. se-ntâmplă atunci când asistenta nu-ţi găseşte venele. iar mie în ultima vreme nu mi le mai găseşte nimeni.

azi a ajuns cineva la mine pe blog căutând "cauzele morţii lui woody alain". respectivul nu numai că nu ştie să scrie, da mai e şi prost informat. azi n-a murit nici un woody. numa un david. ceea ce e oricum extrem de trist. rip.

buuun, să schimb foaia, că parcă iar se face blogu ăsta funebru. dacă o să fie moderatorii simpatici, mâine poate o să-mi auziţi râsul în direct pe france inter. pentru că mă duc la le fou du roi, care se transmite, în mod excepţional, în direct de la lyon. o să fie despre cel mai mare festival de muzică, teatru, dans etc. de prin zonă, adică despre nuits de fourvière. o să merg şi eu la nopţile astea, mi-am luat bilet la trei spectacole: omagiu boris vian (se împlinesc 50 de ani de când a murit şi-or să se-adune mai mulţi domni şi doamne să-i cânte melodiile), omagiu allen ginsberg (nu se-mplineşte nimic, da patti smith îi citeşte poemele, iar philip glass face el ce face la pian) şi tv on the radio plus of montreal. ştiam de tv on the radio de la matei florian, din rolling stone şi spin (care au ales ultimul lor album drept cel mai bun album pe 2008), însă nu-i ascultasem niciodată cum trebuie. am început ieri şi "cum trebuie" ăsta s-a transformat într-un repeat de vreo 3 ore cu următoarea piesă (atenţie mare, un anumit david bowie face backin vocals!):



şi pentru ţările din lume pentru care videoclipu nu-i disponibil pe you tube (adică românia gabon bulgaria uganda şi coreea de nord):


luni, 1 iunie 2009

post-air


sâmbătă a ajuns pedeseu aşa de târziu pentru că şi eu am ajuns târziu. dimineaţa am mers cu americancele la marché de la mode vintage (să fie clar, la mine movu nu se-asortează niciodată cu verdele, da mor după hainele de'altădat). dac-aş fi ajuns acolo când aveam 15 ani şi eram extremdehippie, aş fi cumpărat o saltea şi n-aş mai fi plecat de-acolo. aşa, am vrut o rochie 70s, am luat o rochie 70s, am plecat.
am plecat la air. mai întâi la lectura din tom sawyer. teribil, extraordinar, minunat, îmi aminteam totu! deşi am citit cartea aia pe la 9 ani, crecă mi-a plăcut aşa de mult încât am ţinut minte scene şi replici întregi. textu a fost ales şi citit foooarte fain de denis podalydès. sub sticla aia de seră se făcuse o căldură mortală, dar copiii s-au mutat lângă scenă şi-au ascultat cuminţi până la capăt. (a, şi de ce au ales ei tocma tom sawyer? pentru că romanul are o traducere nouă în franceză şi treaba asta merita sărbătorită :)


(domnii ăştia simpatici sunt maeştri brutari şi-au împărţit pâinici copiilor după lectură)

după tom sawyer urma o pauză de-o oră până la brendel. n-am avut ce face şi m-am dus la bilete, să văd dacă mai sunt locuri pentru întâlnirea cu juli zeh. nu mai erau, am fost trecută pe lista de aşteptare et, en plus, je me suis fait draguer par un pauv mec, un tip de vreo 50 de ani care venise să ia bilete pt el şi nevastă-sa (!!!!) la arielle dombasle citind o nuvelă inedită de-a lui duras. nici nu mi-am dat seama că despre mine vorbea când a zis: poftim, din cauza dvs. am greşit codul pin.. dup-aia a continuat cu: vai, da la şarmu pe care-l aveţi, n-ar trebui să fiţi pe nici o listă de aşteptare. m-am făcut brusc acră aşa cum ştiu eu mai bine, i-am aruncat o replică de strepezit dinţii şi-a plecat fără să mai spună nimic. şarm, auzi. sper măcar că nevesti-sii i-a plăcut de arielle.

buun, şi-acu ajungem la alfred brendel. am ştiu eu c-am să-l iubesc. când să pună piciorul pe scenă, s-a împiedicat cumplit, iar toată sala şi-a ţinut răsuflarea. paul holdengräber (cel care urma să modereze întâlnirea), l-a luat repede de braţ şi l-a condus până la scaun. aplauze furtunoase. (flashback: eu ieşind în pas alergător din sala de colocviu de la braşov, alunecând şi căzând pe spate chiar în faţa distinşilor membri din comisie, care ieşiseră în pauza de cafea - nu ştiu dacă radu vancu mai ţine minte -. muşina culegându-mi lucrurile din poşetă care aterizaseră cât mai departe unele de altele, bodiu întrebându-mă dacă am păţit ceva. ceilalţi hohotind în barbă. întotdeauna m-a înduioşat stângăcia, mai ales pentru că eu o practic cu atâta succes.) s-a râs mult la întâlnirea asta, s-a vorbit de literatură şi muzică, de absurd, nonsens, umorul din muzica clasică (brendel spune că e esenţial şi că a fost trecut prea multă vreme cu vederea), de greşelile de teorie muzicală din dr. faustus (nu se ştie de ce adorno nu l-a corectat niciodată pe mann, deşi scriitorul îi citea frecvent pasaje din romanul la care lucra), despre edward gorey (imagine my thrill), despre zelig (imagine my double thrill). brendel a avut ultimul concert la finalul anului trecut. acum pictează, scrie, îşi vede de treburile lui. nu plănuisem să mai trec pe la masa cu dedicaţii, dar n-am rezistat. a trebuit să mă duc după să-i spun cât de mult mi-a plăcut de el şi cât de mult ţin la zelig şi la gorey. i-am întins un cd cu bach (italian concerto şi chromatic fantasia and fugue). a semnat, am povestit despre zelig, după care s-a uitat la coperta cd-ului. l-am ales pe cel bun, întreb. da, e una din înregistrările mele preferate, zice zâmbind. triple thrill.
(paranteză pentru moderator. când l-am văzut pe paul holdengräber, mi-am zis "i wanna be like him when i grow up". e directorul programului de întâlniri publice de la new yourk public library, ştie vreo 5-6 limbi străine, îţi vine cu citate din cohen sau din beckett când nu te-aştepţi, face panaramă, ştie să întreţină discuţia, ştie să facă pe inocentu, e sâsâit, dispare în spatele interlocutorului ca să apară apoi cu câte-o întrebare genială. le-a luat interviu până acu lui zizek, clinton, rushdie, grass, mailer etc. zici că s-a născut ca să facă ce face. vreau şi eu să mă nasc pentru aceeaşi chestie :D).



and now, let's talk about saša. saša, i know you'll be reading this eventually (with your mother and all ;), so i'd better write it in english (even though my english is not as good as my french, but still, it's better that my german..). i wanna be polite. otherwise you'll just see your name and think i said terrible things about you. so, saša stanišić (i had the impression that everybody got his name wrong, these french people...) was invited, together with nancy huston and antonio ungar, to speak about what it's like to write from the point of view of the child. did i like nancy huston? of course not. i read her novel, l'empreinte de l'ange, a while ago and thought it was just boring and lackind any kind of spark. nancy huston tries very hard to be interesting (and the french adore her, there were big rounds of applause after almost everything she said), but fails big time. she doesn't have a sense of humour, she's dry as the sirocco. anyway, saša and antonio did a very good job. they both wrote beautiful texts for this debate ("beauty, gravity, horror" and "the untamable point of view of the child karim", karim being ungar's child:). in fact, saša's text was very touching (with the story of him being a little child hidden in a cellar from the bombardments, a child who had to learn from a spider that had a web in that cellar what is it like not to be afraid..). he also spoke about how a writer has to be careful and not over-control his child character, how literature is there for things never to be forgotten.. at the end of this debate, i was mad at the french for loving nancy huston so much and i absolutely wanted to read ungar's book, las orejas del lobo, but bought so many books that week that i had to stop somewhere.. afterwards, i went as a groupie to meet saša. i didn't even had his book, because i left it in romania. i just wanted to say hi. so i said hi. and saša was very very nice. he said he was wondering whether i was going to come or not. so we talked and talked about how much my friends like his novel, about how i read only the first 30 pages and found it too good to be read in a hurry, until i noticed a queue of impatient people waiting to have their copies signed. saša said he was probably gonna come to romania this fall, but wasn't sure (so, how about that, saša?), asked me to say hi to vera and then i had to go, as people got really angry with me keeping saša busy. anyway, if you're coming this fall, we'll throw a literary party for you and we'll speak about your novel all night long drinking tea and milk. just kiddin. if you come, we'll show you around. and you'll get to meet vera (in fact, i'll get to meet her as well) :)

and since today is the 1st of june, i have two gifts for all the kids out there that were kids when i was one too.
first of all, some toys, courtesy of john zorn.
and then, something that needs absolutely no introduction: