sâmbătă, 25 iulie 2009

p.d.s. opşpe (victory)

victory

by charles bukowski

what bargains we have made
we have
kept
and
as the dogs of the hours
close in
nothing
can be taken
from us
but
our lives.

joi, 23 iulie 2009

crimocraţia

Trupul său a fost descoperit abia pe 10 iulie într-o carieră de nisip din apropierea oraşului Petrozavodsk din regiunea Karelia, în nord-vestul Rusiei.
(în rest, în lumea lucrurilor neimportante şi netragice, mi-am pierdut mp3 playeru în aeroport în timp ce mă luptam cu valiza de 31 de kile juma, am stat în avion lângă un puşti de 8 ani care călătoarea singur şi cu care m-am conversat intens (mama e din bacău, tatăl din dijon, mai are încă 3 fraţi mai mici, eu am fost vreodată la rezervaţia de crocodili?, ce fain ar fi să avem un crash şi să aterizăm în apă şi dup-aia avionu să facă surf cu motoarele pornite, da tintin am citit? da războiul bumbilor? în avionu ăsta miroase ca într-o cutie de conserve etc. etc. eu am aţipit puţin şi când m-am trezit, puştiul plângea. îi căzuse din buzunar mingea de golf şi se rostogolise până în spate. din fericire, a găsit-o stewardesa. ne-am urat reciproc vacanţă frumoasă şi am dat mâna ca oamenii mari).
am ajuns în fine la bucureşti, am făcut 20 de min din băneasa până în băneasa, am mâncat salată papagal la o terasă care ar fi trebuit să aibă fete frumoase dar avea doar băieţi plictisiţi, am văzut cărtureştiul mare şi mi-am găsit acolo o fostă colegă de facultate, am făcut poze pe străzi, am băut limonadă cu ramona şi am aflat ceva apropo de sfântu duh şi mesia (via egon şi visele lui de măreţie), am mai aflat de la un taximetrist că înainte de 89 la facultate se intra numai "pe merit", am văzut la pro chéri şi ne-am amuzat de moarte (filmu nu mi-a plăcut deloc deloc, o piesă de teatru în care toţi actorii recitau şi se purtau "ca şi cum", şi în care fake-ul era atât de evident, încât de spectator se lipeau numai dispreţul faţă de siropuri şi-un rânjet superior. frears-ul din high fidelity şi legături primejdioase mi s-a părut complet absent, crecă l-au răpit ăia de la hollywood şi l-au înlocuit cu altcineva.. ) şi da, tocma am deschis 2 paranteze într-o paranteză şi mai vreau doar să vă zic că woody a zis că s-a întâlnit cu isoscel care i-a zis că are o idee nouă pentru un triunghi. eu am doar o idee nouă pentru o rochie albastră.)

marți, 21 iulie 2009

'nainte de plecare

de-aici, cu o zi juma mai exact, cu mormane de lucruşoare îngrămădite în toate colţurile camerei, cu valizele desfăcute ca nişte peşti gata de prăjit, cu mintea făcută harcea-parcea de nerăbdare şi sufletu intrat la apă.
aşa: cu harry şi mihai.

sâmbătă, 18 iulie 2009

p.d.s. şapteşpe (furnibalesică)

O furnică poetă
de Ana Blandiana

În timp ce scriu
Pe tocul meu
Se urcă o furnică.
Ştie şi ştiu
Că n-are de ce
Să-i fie frică.
Nici s-o alung,
Nici s-o omor,
Nu-mi stă în fire.
I se poate întâmpla
O singură nenorocire:
Fără s-o observ, din greşeală,
S-o moi cu peniţa în cerneală
Şi să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.
Şi atunci, trebuie să facă cerere
Şi reclamaţie
Să fie primită (de greiere!)
În uniunea de creaţie.

poezia asta o ştiu şi acum şi, dacă încerc să spun primele versuri, îmi sună în minte vocea mea de la 5 ani, voce de fetiţă cu ochelari şi palton roşu, a cărei jucărie preferată era o omidă mare şi portocalie, primită "în pachet" din franţa, fetiţă pe care o certa tovarăşa educatoare pentru că venea la grădiniţă cu poezii învăţate din autori nerecomandaţi, fetiţă ale cărei cărţi ferfeniţă de-atâta răsrăsfoit erau cele cu apolodor şi cele cu arpagic. întreb şi eu, ca tot omu, mai ştiţi vreo poezie de-când-eraţi-mici?

la furnică nu m-am priceput să asortez, firesc, decât o balenă (the whale song, de pe ultimu ep modest mouse. cum ar veni, la mine pe blog e pliiiin de animale). şi dacă tot, pun şi-o pisică (i calll her the curious white cat :D):


joi, 16 iulie 2009

intoxicated, oh so amazed

îmi ţiuie urechea dreaptă şi nu mi-e somn.
mai întâi a fost un rapper pe care l-a salvat formaţia lui de instrumentişti cât de cât ok (trompetă, tobe, până la urmă a fost mai mult funk decât rap). eu n-aveam răbdare, lumea încă nu se adunase în faţa scenei, aşa că m-am ridicat de pe bordură şi of, da, am dansat pe chestii ca i love cash (nu johhny). în 5 min m-am trezit înconjurată de multe multe fete de 13 ani, cu bretonu în ochi şi tricouri colorate. e clar, mi-am zis, au venit pentru of montreal.
rapperu a terminat, pauză, amicii mei n-aveau chef să vină în faţă. ziceau că se aude mai bine de unde erau ei. îi cred, dar eu la concerte trebuie să văd, să aud şi să dansez.
la of montreal n-am dansat. e cel mai bizar kitsch grotesc concert pe care l-am văzut eu în viaţa mea. dacă erau ei în locu ălora de la polarkreis, la best, şi-ar fi luat-o toţi, fără excepţie, de la rockeri care probabil n-ar mai fi suportat şi s-ar fi urcat pe scenă să-i bată. cu ocazia asta, of montreal, cu plăgi şi nemaiputând să ţină microfonu în mână, s-ar fi destrămat. aşadar, un sfat prietenesc pentru formaţia of montreal: don't ever come to romania! 1. cântă prost, 2. deturnează atenţia de la punctu 1 cu un spectacol cretin, 4 personaje costumate în porci sau în isuşi sau în wrestleri care mimează lupte şi sar pe scenă. chitaristu era îmbrăcat ca sailor moon cu multe pene roz şi, când l-am văzut că face stage diving că e el smecher şi mai şi cântă la chitară când îl poartă lumea pe braţe, m-am dat la o parte, din partea mea, putea să şi cadă. nu ştiu cum, au reuşit să-i smulgă pantalonii (oricum avea o rochie pe deasupra, deci nu conta). pe care nu i-au mai dat înapoi (ce fetişist ar vrea să păstreze pantalonii chitaristului de la of montreal??). idiotu şi-a pierdut paşaportu, pe care un bun cetăţean din mulţime i l-a dat înapoi. ce să vă zic, îmi sunt profund antipatici. am înţeles ironia faţă de showbiz bla bla, da dacă ar fi şi cântat ceva, poate aş fi trecut cu vederea capetele alea de tigri şi de porci şi costumele de yes.
culmea e că au fost puşti care au venit special să-i vadă şi care au plecat înainte să înceapă tv on the radio. foarte bine că au plecat, pentru că aşa eu am ajuns chiar în rându întâi (nici la concertele din liceu nu ţin minte să fi stat vreodată chiar în faţă de tot), şi-am făcut loc şi pentru maria şi andrei, care veniseră, inspiraţi, spre finalul ofmontrealilor. ei, tv on the radio au fost altceva. brusc, nu mai aveai impresia nici că cineva se joacă cu nervii tăi, nici că se joacă cu lopăţelele în nisip. brooklynezii ăşta (cu care evident că iar ne-am bătut cu pernele gonflabile, că aşa face publicu cu trupele care-i plac) au făcut muzică aşa cum se face de la hendrix şi miles davis încoace, trecât prin eno şi bowie şi întreg continentul african. babatunde are o voce care pe mine m-a făcut să-mi muşc palma, kyp, îmbrăcat în alb, cu barba lui grea, era ca un preot voodoo, iar restu parcă erau forţele speciale de intervenţie ale celui mai mişto stat muzical de pe planetă. concertul ăsta l-am trăit fizic, am simţit uneori că-mi pleacă mâinile de la locul lor, că nu mai am picioare, că nasul se dezlipeşte (ce-i drept, şi eu dansez ca o dementă uneori), la singura piesă pe care n-am recunoscut-o am simţit că îngheţ de plăcere şi nu pot să mă mai mişc de ziceai că-mi face cineva farmece.. şi-am rămas aşa vreo două minute cu ochii închişi până m-am dezmeticit. au o energie care te bagă-n boale, iar muzica lor, cântată live, o asculţi în burtă (dans le bas ventre, cum zic francezii). şi-am mai fost şi atât de aproape încât să-i zâmbesc saxofonistului, în pauzele în care bătea ritmu la tamburină. am văzut multe concerte anu ăsta, iar tv on the radio e printre cele mai bune - fanfara unui trib care cântă despre tine şi lumea în care trăieşti, n-are cum să nu-ţi placă. fără prea multe how you're feeling tonight, fără maimuţăreli, just the real deal.
mi-am luat tricou cu tvotr. o să-l port cu mândrie la alte manifestări cultural-artistice la care o să merg.
şi gata, până sâmbătă nu mai auziţi nimic de mine.

miercuri, 15 iulie 2009

did you notice my crown of feathers?

azi împlinesc 25 de ani fără o lună. în condiţii normale, m-aş lamenta toată ziua. însă săptămâna asta de-abia am timp să mă spăl pe dinţi (iar spălatul pe dinţi e, cum ştim cu toţii, esenţial), aşa că mă-ntreb cum de mi-am dat seama de această aniversare atât de specială. a, da, ştiu că azi e 15 iulie pentru că merg să văd tv on the radioooooooooooooooooooooooooooooo!!



următoarea trebuie cu versurile alături:



ps: te rog eu mult, nu ploua în seara asta!! o să-mi iau şi tenişi, dacă vrei..şi fă ca rapperu din deschidere şi of montreal să fie scurţi, scurţi de tot, să nu mă plictisească :D

marți, 14 iulie 2009

franţa, această

aş fi uitat complet complet că e ziua franţei dacă ieri, între zece seara şi miezu nopţii, n-ar fi bubuit pocnitorile şi artificiile ca tunurile de la căderea bastiliei. şi dacă apoi n-ar fi urmat o furtună care mi-a smuls perdeaua mea albastră de la ikea. toată lumea ştie, de ziua franţei plouă. cică deocamdată la paris e frumos, dar mai încolo o să plouă oricum, în toată ţara.

de ziua ei, nu-i doresc nimic, se descurcă şi singură. ar trebui totuşi să fie atentă, pentru că pare că a cam îmbătrânit şi prea suspină la concertele cu johnny halliday (în seara asta, marele concert de la poalele eiffel-ului e cu tot cu johnny..). aşadar, franţa. uite cum îmi pari, după un an în care am stat prin preajma ta (şi alţi 17-18 în care am crescut în umbra ta):




(ca o cântăreaţă bătrână care poate încă să-ţi spună poveşti de lăsat auditoriul cu gura căscată)

ps: noaptea trecută, 317 maşini arse în fr (dintre care 27 la lyon. oare de aia se auzeau alarme de maşini pe la unu noaptea? :D). cu 6 virgulă nu ştiu cât la sută mai mult decât în 2008. şi mai e şi noaptea asta.

luni, 13 iulie 2009

pe cai!

urmează pentru mine o săptămână tare grea, cu oareşce lucruri destul de importante de făcut. şi mai sunt şi ultimele zile pe-aici. aşa că, în chip de motivaţie, o să pun în fiecare dimineaţă câte-o muzică pe blog. începem cu o demenţă simfonic-pop semnată de noe şi balena (mă rog, noah and the whale):




şi gata, la treabă!

sâmbătă, 11 iulie 2009

fără p.d.s. (cu public enemies)

azi n-am pds. pentru că am fost la cinema şi, după ce am revăzut whatever works (cu obrajii obosiţi de la atâta râs), am intrat la public enemies. în minutul 2 voiam să fiu şi eu gangster, în minutu 3 am întrebat cât durează filmul ca să mă asigur că am cel puţin 2 ore de pure pleasure ahead (andrei şi maria îl mai văzuseră ieri, deci ştiau), în minutu 20 m-am surprins căţărată pe scaunul din faţă ca să fiu cââât mai aproape, dup-aia am stat numai cu sufletul la gură, până pe la minutu 70 când am început prima tură de bocit, dup-aia nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat cu mine, iar spre final a fost a doua tură de bocit, când m-am simţit exact ca atunci când a murit robin hood în romanul lui dumas, iar eu am plâns prima dată la o carte (eram într-a patra).
public enemies e cel mai bun film pe care l-am văzut anul ăsta, după the wrestler. pentru că e filmat cu camera digitală, iar mann nu s-a zgârcit la hd, america anilor 30 nu e o carte poştală de epocă pe care să o admiri liniştit din fotoliul tău de cinema. imaginea e atât de limpede, atât de aproape de tine, încât tu eşti în america aia, tu jefuieşti băncile cu dillinger, pe tine te caută (şi te adoră) o ţară întreagă. eşti lângă pielea lui depp, vezi cât de bine e ras, zâmbeşti şi tu când te uiţi în ochii mari ai lui cotillard (foarte bună în rolul ăsta, mai bună chiar decât în la môme).
pffuu, îmi pare rău, mi-e imposibil să articulez nişte opinii cât de cât inteligente. încă am pielea de găină. vorba ălora de la libé, michael mann e un cineast la limita experimentalului, unul care modifică genetic cinemaul mainstream din interior. iar tu stai înmărmurit şi vezi cum se întâmplă modificarea asta sub ochii tăit.. poate îmi revin până mâine, deşi e puţin probabil. poate îmi revin măcar cât să trec aici nişte fragmente din interviul cu michael mann din inrocks. până atunci, interviul luat în guardian (o să găsiţi acolo povestea lui dilliger şi povestea lui mann şi cum a lucrat cu depp şi bale etc etc).
depp e genial, am jubilat văzându-l într-un rol ca ăsta. dacă oscarurile trec pe lângă el, înseamnă că-s într-adevăr o mare porcărie.
până şi coloana sonoră e la marea artă, şi diana krall, şi billie holliday, şi otis taylor..
un film care te loveşte în moalele capului cu cea mai mare eleganţă din lume, cam asta e public enemies.
aş putea să stau să vă povestesc toată noaptea despre finalul unei epoci, virusul ăsta care-a fost dillinger şi care ameninţa bunul mers al tânărului capitalism, onoare, primele semne ale societăţii spectacolului, cinema (dillinger era mare pasionat de cinema şi mai şi semăna cu clark gable).. au fost câteva scene antologice (dillinger intrând bine-mersi într-un birou de investigaţii şi uitându-se la pereţii tapetaţi cu viaţa lui în fotografii, articole de ziar, hărţi şi colaje; a doua evadare; dillinger în sala de cinema, fără să ştie că-şi trăieşte ultimele ore din viaţă, uitându-se la un film în care clark gable joacă un rol de gangster "dillingerian"..) pe care le-aş trece oricând în marea carte a filmelor americane.
gata, mă opresc. îmi pare rău pentru p.d.s., dar public enemies i-a ţinut locul de minune :)



ah, acu văd că le-a plăcut şi manohlei dargis şi lui roger ebert :) deci mai bine citiţi-i pe ei, nu pe mine. oare când vine filmu în românia să-l mai văd de vreo câteva ori cu toţi prietenii mei?

de pe imdb:

As incredible as it may seem, the scene where John Dillinger walks into the Chicago Police station and talks to police officers is based in fact. Dillinger was so cocky and sure of himself that he often would stop and chat with policemen and even act like a tourist and ask to take their pictures. He also used to call up his early adversaries, Indiana State Police Captain Matt Leach and Chicago Police Captain John Stege (Head of the "Dillinger Squad" where Dillinger wanders into the police station), and tease them about how they can't catch him.

Dillinger's quote "we're here for the bank's money, not yours" is based on a real statement he made during the course of a bank robbery in Greencastle, Indiana. Clyde Barrow of Bonnie and Clyde would later use a similar quote in one of his gang's robberies, as he reportedly idolized Dillinger.

When Dillinger's body was lying in the street outside the Biograph theater, many by-standers dipped handkerchiefs in his blood to keep as a souvenir.

While filming on location in Oshkosh, WI a boy aged 11 told Johnny Depp he loved his fedora hat and would like to have one like it. Depp told the boy he would see what he could do about that. After filming finished, Depp sent the boy the hat in the mail.

acu îmi mai trebuie doar un afiş mare cât peretele şi poate mă liniştesc..

joi, 9 iulie 2009

cum să bagi în sperieţi cititorii cinstiţi ai acestui blog



cum să zgudui curtea interioară
cum să te zgudui pe tine
cum să storci boxele
cum să faci fructele să se stoarcă singure, de frică

toate astea, numai cu dead weather. is that you choking?

(stereo cu egon)

miercuri, 8 iulie 2009

cum să le spui lamulţiani poeţilor pe care îi iubeşti

aflu de la gala că azi e ziua domnului foarţă. noroc cu ea, că altfel, îngropată în munţii mei de cărţi nesuferite, era cât pe ce să uit.
vreau numa să spun că, pe oriunde mă tot duc, am cu mine o carte poştală alb-negru pe care scrie aşa: "inteligenţa nu e o funcţie a creierului, ci o vocaţie a inimii. (şerban foarţă)". şi tot cu mine, în minte, am zeci de versuri pe care le pastişam stângaci ca să-mi înnobliez scrisorile de-amor, acu aproximativ o mie de ani :)
aşa că preamulţumesc.

(şi-un jarrett din anu în care m-am născut eu:)

marți, 7 iulie 2009

philip roth shouting

anu trecut, james marcus, editor la page views, i-a luat un interviu lui philip roth pentru l.a. times. când marcus l-a întrebat de ecranizarea după complexul lui portnoy, scriitorul s-a enervat şi i-a răspuns că e “a bunch of Jewish shouting”. după care, ca să ilustreze cum vine treaba asta, a ţipat. marcus a rămas trăsnit, i s-a părut că se află în faţa unui "specimen of literary history, like thoreau demonstrating how to peel the bark off a birch tree". aşa că a ajuns acasă, a reascultat totul şi a zis că trebuie să folosească într-un fel acest “historic bit of ululation”.

aşa a ieşit jewish shouting mix 3, despre care guardian scrie că va fi soneria de mobil preferată a intelectualilor vara asta.

(pe blogul lui, marcus ne explică toată istoria.)

jewish shouting mix n-o să fie şi soneria de la telefonul meu, dar povestea mi se pare simpatică.
mă întreb ce-ar fi făcut roth dacă ar fi fost întrebat ce părere are despre ecranizarea de la dying animal (pe care am văzut-o aseară şi care mi se pare goală pe dinăuntru, rămasă undeva la suprafaţa cuvintelor, aşa cum i se întâmplă majorităţii ecranizărilor).

luni, 6 iulie 2009

luiza albarn


multă vreme am avut un obicei: când îmi plăcea de un băiat, îmi imaginam cum ar suna prenumele meu lângă numele lui. treaba asta s-a întâmplat între 10 şi 20 de ani, n-am mai făcut-o de o grămadă de timp, până aseară, când mi-am adus aminte că cel mai mult voiam un băiat al cărui nume să înceapă cu una din primele litere ale alfabetului. ca să-mi scutesc copiii de replica enervantă pe care orice prof urma s-o spună într-un final: "ei, azi o să schimbăm puţin foia, începem ascultarea de la sfârşitul catalogului". la sfârşitul catalogului eram eu, litera v, veşnic pedepsită pentru poziţia ei în alfabet. pe damon îl cheamă cu a şi am şi stat la 10 metri de el ieri seară.
m-am îmbrăcat drăguţ, cu rochie, sandale and co, crezând că o să fim toţi obligaţi să stăm jos, pe treptele din amfiteatru. când am ajuns la fourviere, am văzut că multă lume se adunase în faţa scenei, deci ne-am oprit şi noi acolo. amfiteatrul s-a umplut până la ultimul loc (normal, doar a fost sold out în 2 ore), mă uitam la tipii şi tipele alea care urmau să STEA AŞEZAŢI tot concertul blur şi mi s-a făcut milă de ei. în fine, începe concertul, delir total pe she's so high. damon zice bonsoar, îşi cere scuze că e răguşit pentru că "I've done a lot of shouting in the last few days" (da, era foarte răguşit, dar tot a cântat demenţial), se aud primele acorduri de la girls and boys, nebunu ăsta de damon sare şi aleargă şi face ca toţi dracii (chestie pe care a continuat s-o facă tot concertu), şi, da, uitasem de treaba asta, pogo! primu gând care-mi trece prin minte: să nu cumva să-mi cadă ochelarii de pe nas, să mi-i calce lumea în picioare şi să nu mai găsesc nimic din ei, cum am păţit într-a noua, la un concert viţa de vie din timişoara (toate alea 14 ore cât a durat drumu cu trenu spre casă am inventat şi reinventat o scuză pe care să le-o spun alor mei..). al doilea: să mă ţin strâns de geantă, în poziţia de apărare, şi să sar şi eu cu toată lumea. a mers. însă din cauză că pogo-ul era aşa, ca un val la mare, şi pentru că eu eram numa cu ochii la damon, am ajuns nu ştiu cum foarte aproape de scenă şi departe de prietenii mei. al treilea gând: dacă aşa a fost la boys and girls, cum o fi oare la song 2 :D
ca să rezum puţin, setlistu a fost la fel ca la glastonbury, i-am cântat şi lunii, ne-am şi ţinut de mână, am şi sărit ca sălbaticii, ne-am împrietenit cu poporul britanic (eu, cel puţin, când am fost luată de după gât de trei brits la vreo 30 de ani care ştiau toate cântecele pe de rost cap coadă), am ţipat până am răguşit, am cântat şi tender şi bettlebum şi for tomorrow şi tot ce mai vreţi dvs. pe graham l-am văzut mai puţin, era fix în partea opusă a scenei, dar avea acelaşi aer de puşti din ultima bancă, alex săracu şi-a luat tricou alb (după ce guardian a scris că singurul minus al concertului de la glastonbury au fost petele de transpiraţie de pe tricoul lui). şi-au făcut de cap toţi 4 ca o gaşcă de adolescenţi geniali pe care i-au trimis părinţii în tabără. nu degeaba a zis presa că-s the best new band of 2009 :)
damon a fost ceva de speriat, a cântat tender cu solemnitatea unuia care vorbea despre încălzirea globală, s-a învârtit cu portavocea pe scenă până când am crezut că leşină (de fapt, mai degrabă aş fi leşinat eu), zici că l-ar fi luat din videoclipul de la song 2 şi l-ar fi adus direct la lyon, i-a luat ochelarii lui graham (neverosimil de mari şi de pătraţi) şi şi i-a pus pe nas cât a cântat country house, s-a uitat la el şi i-a zis 1 2 3 înainte să înceapă sunday sunday, a făcut crowd diving sau cum se cheamă chestia aia când eşti atât de tare încât plonjezi de pe scenă pe braţele spectatorilor tăi, a zis (aici am muuurit de râs), je suis ça va (probabil traducerea lui la i'm ok), l-a pus pe alex să vorbească în franceză (săracu, a zis că el e prea fericit ca să mai spună ceva), a zâmbit când cântam toţi în cor ca şi cum noi îi făceam lui un cadou şi nu invers. ce să mai, damon e cel mai tare. eu n-am avut pancartă dintr-aia cu inimioare şi nici n-am stat atât de în faţă încât să dau mâna cu el, da mi-am luat 3 insigne cu blur şi-o să le pun la fiecare geantă, în caz că damon trece pe lângă mine, să ştie despre ce-i vorba :) ce să zic, are 40 de ani, dar mi se pare mai cool ca niciodată. şi şi mai sexy.
sonorizarea a fost impecabilă, adormiţii ăia care stăteau jos s-au ridicat şi ei la bisuri, pernele gonflabile au zburat în faţa scenei şi pe scenă (tipii din echipa tehnică ieşiseră pe scenă ca să vadă minunea, mii de perne roşu cu verde care zburau prin aer), şi cum blur cred că e una din puţinele trupe care poate să cânte piese pentru un stadion întreg de fotbalişti, dar şi pentru un stadion întreg de iubite de fotbalişti, declar că blur-ul de aseară a fost cel mai bun concert pe care l-am văzut până acum (cohen iese din discuţie, el e oricum dincolo de orice comparaţie).
aşadar, am văzut stones, dylan, sigur ros, glass, blur ş.a. mai vreau waits, jarrett, the national. după care e posibil să mor mulţumită.

aşa a fost the universal la glastonbury, acu câteva zile. cam la fel a fost şi la lyon, un glastonbury în miniatură şi ceva mai franţuzit:

update: damn you, british broadcast corporation care vânezi videoclipurile pe iutub ca să nu le mai pot vedea eu cu toţi prietenii mei! n-ai nici o grijă, înregistrările de la glastonbury sunt deja pe net şi de-al naibii o să le pun pe trilurilu şi pe trasnfer punct ro, numa aşa, ca să-ţi sap sistemu şi să mori de ciudă.

până atunci, am primit o poză genială de la mala, făcută zilele trecute la londra (unde s-a dus să vadă blur):

poza asta e încheierea perfectă. începe cu luiza albarn şi se termină cu "never found" :) thanks, mala.

sâmbătă, 4 iulie 2009

p.d.s. şaişpe (molusca)

daa, ştiu, iar trişez puţin. molusca nu-i protozor, nici prozotor, nici protozoare. dar sunt convinsă că dacă am invita-o la bal mascat, i-ar fi foarte uşor să se dea drept o amibă. şi cum cartea care mă salvează pe mine de multe ori (şi una din cărţile mele preferate de poezie) e le parti pris des choses, iarăşi, doamnelor şi domnilor, francis ponge:

Le mollusque

Le mollusque est un être - presque une - qualité. Il n'a pas besoin de charpente mais seulement d'un rempart, quelque chose comme la couleur dans le tube.
La nature renonce ici à la présentation du plasma en forme. Elle montre seulement qu'elle y tient en l'avritant soigneusement, dans un écrin dont la face intérieure est la plus belle.
Ce n'est donc pas un simple crachat, mais une réalité des plus précieuses.
Le mollusque est doué d'une énergie puissante à se refermer. Ce n'est à vrai dire qu'un muscle, un gont, un blount et sa porte.
Le blount ayant secrété la porte. Deux portes légèrement concaves constituent sa demeure entière.
Première et dernière demeure. Il y loge jusqu'après sa mort.
Rien à faire pour l'en tirer vivant.
La moindre cellule du corps de l'homme tient ainsi, et avec cette force, à la parole, - et réciproquement.
Mais parfois un autre être vient violer ce tombeau, lorsqu'il est bien fait, et s'y fixer à la place du constructeur défunt.
C'est le cas du pagure.

rezumat: molusca e "o fiinţă - aproape o calitate", "nu e deci un simplu scuipat, ci o realitate dintre cele mai preţioase", o yală care şi-a secretat singură uşa; în acelaşi fel în care nu poţi despărţi molusca de cochilia ei, nu poţi separa nici celulele din corpul nostru de cuvinte; şi da, după moarte, i se mai fură şi casa (cam ca-n enigma otiliei). unul dintre hoţi e le pagure, care nu ştiu cum se traduce în română, dar arată aşa:

(zici că-i o pasăre veselă cu ochelari)

acu pobby trebuie să paseze responsabilitatea temei mai departe :)
iar eu mai aveam multe de scris, dar cum e prea cald, trebuie să-nchid calculatorul.

a, da, să mai scriu de nomo. băieţii ăştia fac un jazz afro beat şi funk şi nu, de-ţi vine să ieşi din casă şi să dansezi aşa, aiurea, pe străzi. iar ultimul lor album se mai şi cheamă invisible cities, clin d'oeil discret la calvino. mi-ar plăcea să-i văd în concert, iar la lista imensă pe care o am deja nu-i greu să mai adaug un nume..

aici e pentru the cat that killed curiosity
aici e pentru gentlemani şi doamne din suita reginei
aici e pentru golani de piraţi

şi aici e despre concertu glass şi smith

mai scriu un singur lucru şi plec. ideea cu antologia pds a tot crescut în capu meu şi, evident, s-a transformat. mi-am dat seama că e muuult mai bine dacă facem un blog al p.d.s.-ului decât o carte la liternet. e mult mai simplu de organizat, e o platformă deschisă şi nici nu ne stresăm prea mult cu copyrightul. dar dar dar. m-am gândit că ar trebui să fie două secţiuni: una de poezie străină şi una de poezie română. şi că ar trebui să ne străduim şi să facem puţin mai mult decât să le adunăm pe toate grămadă. ar trebui să le şi traducem. din câte ştiu, nu există site cu o selecţie minimă de poezie română în câteva limbi de circulaţie internaţională. daţi un search pe google cu poesie roumaine sau romanian poetry şi vedeţi ce găsiţi. nu zic acu să facem o chestie extreeeem de mare şi de impresionantă şi de importantă. nu, începem încet încet, cu câteva poeme traduse din cele pe care le-am ales deja în ultimele săptămâni. eu şi alexandru ne-am ocupa de franceză, zum de germană (aş putea s-o ajut umpic; karl ar putea mai mult, dar am impresia că pe el toată povestea asta nu-l convinge deloc), presupun că găsim oameni şi pe engleză (pobby?), spaniolă etc.
şi inversa e valabilă, să traducem în ro poeme încă netraduse (un vian, un queneau şi orice mai doriţi).
mi-ar plăcea să existe un loc vizibil unde să stea alături ana dragu, ioanid romanescu, komartin, muşina, ţupa, adela greceanu, ion mureşan, leonid dimov, radu vancu etc etc etc. un loc în care să ajungă cine ştie ce student excentric din islanda care caută pe google romanian poetry.
desigur, am păstra sigla pds-ului şi-am explica cum a pornit povestea.
deci?

(şi dacă ar merge bine, poate am adăuga şi o miniprezentare fiecărui autor, plus date de contact acolo unde e cazu. iar echipa se poate oricând mări, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine)

vineri, 3 iulie 2009

aşa trăieşte şi va trăi luiza

eu şi frate-miu, azi, pe mess. spre final, mie mi se blochează messul, iar el îmi prevesteşte viitorul.

eu: vezi ca scrii cam cu picioarele
eu: sa-mi
eu: nu sami
eu: si iei
eu: nu ei
cezar: si ce?
eu: pai treci in clasa a patra
eu: e cam nasol..
cezar : asta-i nui test de gramatica

cezar : pai doamna pro. ne-a dat 24 autori la fiecare autor o poveste
eu : asaaa
cezar : eu am citit 10
eu: si ce ai citit azi de exemplu?
cezar : nimic. la 4 incep cu 2
cezar : povesti
cezar : peste 20 minute
cezar : da ce citesti?
cezar : tuuu
cezar : nu eu
eu: eu citesc niste treburi complicate
cezar : (23+34)-8=?
eu: pentru lucrarea pe care trebuie s-o scriu
cezar : cat fac?
eu: 49
cezar : gresit de corect
eu: :))
eu: cum adica?
cezar : felicitari
eu: :))
eu: multumesc
eu: ce premiu imi dai?
cezar : ati castigat 4000000000000 de euro la aceasta adunare asa de grea
cezar : ce vreti sa faceti cu banii?
eu: am sa plec cu banii aia in insulele malabar
cezar : atat?pentru suma uimitore de 4000000000000 de euro?
cezar : ce pacat
cezar : am crezut ca aveti interese mai bunee
eu : pai tu ce-ai face?
cezar : as da toti banii sa conduc europa si sa joc la milan alaturi de cristiano ronaldo!!!
cezar : cred totusi ca mias lua siun porche
cezar : o masina
cezar : adica
cezar: mai esti?
cezar : vas face o oferta incredibila(zice imobiliarul)da binenteles(spune sora mea super desteapta)
cezar : care este aceasta?
cezar : o casa la uimitorul pret de numai 11 euro!!!!!!!facuta din chirpici!are un pat si atat!nui asa-i ca-i incredibil?(spune prostul de imobiliar
cezar : doar de asta firma noastra se cheama case chirpicioase!la numai pretul incredibil de 11 euro!!!
cezar : ce ziceti???
cezar : nu accept hai paa
cezar : (zice sora mea desteapata ca doar n-a zis da ca nu-i proasta)
cezar : atunci agentul imobiliar scoate pistolul si-o ameninta pe sora mea
cezar : luiza e obligata sa accepte
cezar : acum are o casa de nnuumaaii 11 euro!!!!!!!!!!!!!!!
cezar : peste un an in afara de familia ei luiza mai are prieteni o cioata, o cioara si o vaca
cezar : uneori noaptea pe la 11 vorbeste cu animalele
cezar : nu ca-i nebuna?asa ma gandeam si eu.
cezar : iar dimineata mananca iarba(cred ca-i sora cu vaca)
cezar : asa traieste si va trai luiza.
cezar : luiza nu cai tare povestiara?
cezar : da?
cezar : luiza?
cezar : dacami vezi povestioara dami un buzz
cezar : !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
cezar : eu citesc

tender

this is a video response to bola's friday feel good songs:



(dacă se ţin de acelaşi setlist ca la glastonbury, atunci duminică o să ascult piesa asta live :)

miercuri, 1 iulie 2009

restanţe

veştile triste din ultima vreme m-au dat complet peste cap. am pus mâna pe lucruri, să văd dacă încă mai sunt acolo, m-am plimbat mult, am reconsiderat nişte treburi. am văzut că un domn, florin, spunea pe blogul lui cpb că am scris lucruri banale la moartea lui matei călinescu. îmi cer scuze în mod public că nu am un carnet cu vorbe de duh întotdeauna la mine, că în situaţii dintr-astea mi se pare că toate îmi scapă printre degete şi cuvintele pe care le spun nu mai au, pentru o vreme, absolut nici un rost, că nu ştiu unde să mă mai ascund de ruşine că eu am rămas şi alţii nu, îmi pare rău că nu fac din morţi prilej de broderie retorică şi că nu sunt în stare să scriu şi eu un ferpar cum se cuvine. îl asigur pe domnul respectiv că data viitoare ochiul meu de estet va fi atent iar agerimea intelectuală atât de pătrunzătoare, încât oricine, inclusiv dl. florin, îşi va nota "lucrurile inteligente" pe care le voi fi zis, pentru a le putea repeta cu altă ocazie asemănătoare.

joia trecută am mers pentru prima oară la un restaurant de două stele michelin (celebrul la mère brazier). aş fi vrut să scriu mult, despre homar şi cum am crezut c-or să-l aducă cu tot cu mustăţi, ca în desenele animate, despre cum m-am străduit să ţin furculiţa în mâna stângă (în mod natural, vrea să plece în dreapta), despre cum bucătarul şef a venit de două ori să ne întrebe cum ne simţim în restaurantul lui, despre rulota cu brânzeturi, discuţia cu sommelier-ul, peştele-pisică, vinurile pur şi simplu perfecte (mai ales primul), despre cel mai diafan foie gras din lume, despre pre-desert (mingea aia de ciocolată cu caramel sărat înăuntru m-a lipit de fotoliu) şi pre-aperitiv şi, în fine, despre căpşunile topite în unt de portocală pe care le-am mâncat până la ultima, gândindu-mă că, dacă aş fi nevoită, aş fi în stare să mă hrănesc doar cu muştar (fel pricipal) şi căpşuni (la desert). nu pot să scriu despre toate astea, ca să nu leşin iar de plăcere, aşa că mă bucur că a făcut-o camille pe blogul ei. camille e muuult mai pricepută decât mine la treburi culinare, o să vedeţi cum scrie despre meniul nostru, are palatul cam critic. palatul meu rudimentar a cerut bis pentru septembrie, când mai trec puţin prin lyon.

poze:

vinul, Pacherenc de Vic-bilh (château Montus 2004)

aici a fost o madlenă călduţă înmuiată în îngheţată

în seara aia, totul mi s-a părut ieşit din comun, pâinea, sarea, linguriţa

până şi genunchii mei

dar mai ales căpşunile.


vineri am citit în evz un articol superb al lui george banu despre capriciile fiicei lui ionescu, din cauza cărora nimeni n-are voie să menţioneze nicăieri că ionescu e autor român. argumentul ei; şi-a scris opera în franceză. 1, nu toată opera. 2. dacă-i pe-aşa, înseamnă că nici beckett nu-i irlandez. articolul lui george banu (care se gândea chiar la soluţia apelului la tribunalul de la haga) demonstrează încă o dată cât de nuanţată trebuie să fie discuţia despre drepturile de autor.

zilele au trecut aiurea, mi-au plecat mai toţi amicii pe care mi i-am făcut aici de un an de zile. am dus bagaje, am ajutat la curăţenie, am sperat să nu se termine aşa de repede. din fericire, n-am rămas singură de tot. următoarele 3 săptămâni am cu cine să-mi beau cafeaua şi să merg la concerte.

apropo de concerte. ieri, glass şi smith. iar a fost grevă, am mers pe jos două staţii de metrou pe final de arşiţă, gândindu-mă că la întoarcere o să iau taxiul, pentru că zona ens-ului e cam lugubră. am ajuns cu 2 ore înainte, mai erau vreo 10 persoane în faţa mea (inclusiv o doamnă la 60 de ani, cu părul tuns scurt şi şuviţe albastre şi albe, şi cu cele mai mari tatuaje pe care le-am văzut cu ochii mei. pe piciorul drept era un strugure imens şi violet, pe dreptul n-am putut să descifrez). de data asta, concertul a avut loc în odeon, cel mai mic dintre cele două amfiteatre. cam la 1000 de oameni, aşa, în mod clar cel mai divers public pe care l-am văzut vreodată la un concert. am scris despre asta şi despre altele în supliment, aşa că acu fac doar un rezumat. am stat în rândul al doilea, foarte aproape de scenă, lângă două fete care vorbeau despre proful lor sexy de literatură (care era în rândul I şi avea vreo 50 de ani. parcă era unul din profii lui philip roth). uuf, şi-acu ce să spun. că totu a început bine, dar că s-a teminat prost. patti smith e vocea perfectă pentru poeziile lui ginsberg şi ar fi fost minunat dacă nu s-ar fi apucat să vorbească de capul ei. nu vreau să fiu rea, dar la final m-am trezit luată pe sus de un val de entuziaşti vintage care-au alergat chiar în faţa scenei şi au început să urle fericiţi people have the power şi să ridice pumnii militant ca şi cum fix în momentu ăla o puneam iar de-o revoluţie. desigur, dezamăgirea asta n-a stricat pentru mine restul spectacolului. pe philip glass, ar trebui poate să-i spun sir, l-am adorat din prima, de când a spus într-o franceză foarte elegantă ce urmează să cânte. la metamorphosis two îmi ţineam deja respiraţia, se auzeau doar pianul şi greierii.. concluzia: pe ginsberg mai bine îl citesc singură, iar pe philip glass trebuie neapărat să-l mai văd o dată, într-un concert numai al lui. a doua concluzie care e mai mult întrebare: dacă şi cohen şi glass (şi ginsberg) s-au întâlnit în treaba asta cu budismul, înseamnă că trebuie să fie ceva la mijloc. eu sunt sigură că sunt incompatibilă cu liniştea aia interioară pentru care occidentalii n-au cuvinte potrivite, da mi-ar plăcea la un moment dat să mă pun la încercare.
la întoarcere, n-am găsit taxi. printre mii de blesteme spuse în gând la adresa măreţei naţiuni franceze şi a grevelor ei, mergând extreeem de repede, am văzut după vreo 10 min, cu coada ochiului, turnul creion de la part-dieu. part-dieu e fix în direcţia opusă faţă de aia în care trebuia să ajung. am făcut cale întoarsă, trecând prin faţa aceluiaşi negustor arab adormit pe scaunul lui, în rochia mea 70s îmbrăcată special pentru ginsberg. poate dacă nu m-aş fi îmbrăcat aşa, nu s-ar mai fi ajuns la finalul ăla de apocalipsă hippie.
am ajuns acasă blestemând ţara asta de idioţi care fac greve totimpu, şi pe mine, cea mai mare idioată dintre toţi, care n-a reuşit nici până la vârsta asta să înveţe să meargă pe bicicletă.

azi, prima zi în care whatever works intră în cinemauri. la 8 fără ceva eram în faţă la pathé bellecour, moartă de nerăbdare. normal că era să mă înec de râs de vreo câteva ori în timpul filmului, normal c-am stat cu sufletul la gură, ca şi cum aş fi urmărit la curse calul pe care-am pariat toată averea plus casa, normal că mi-a plăcut. da, cam dai uneori de clişee şi poantele le-ai mai auzit parcă în alte părţi, dar nu contează. cum îi zice boris lui melody, uneori un clişeu e cel mai bun mod de-a exprima un lucru anume. larry david e odios de simpatic, ipohondru, mizantrop, cinic, uscat de raţional, însă deviza lui, "whatever works", îşi schimbă sensul în final, ajungând un fel de îndemn umanist. înţeleg că unora nu le-a plăcut (a.o. scott de ex.), dar pentru mine filmul ăsta are doza perfectă de cinism şi dulcegărie cu care obişnuiesc să merg mai departe. roger ebert a scris de bine, deşi, în general, observ că sunt mai multe cronici negative decât pozitive. ba că scenariul e prea răsuflat, ba că woody iar se pune în scenă etc etc. pe mine nu mă interesează, mi-a plăcut muult de tot, patricia clarkson e mortală, henry cavill nu ştiu unde-a fost până acu de nu l-am băgat în seamă, iar evan rachel wood e exact cât trebuie acolo unde trebuie (fata prostuţă venită din provincie care se amorezează de fostul posibil laureat nobel pentru fizică). săptămâna asta mai merg să-l văd cel puţin o dată, când se termină sărbătoarea cinemaului şi se mai golesc sălile.

şi gata.