joi, 10 septembrie 2009

dragă jurnalule,

dacă nu scriu acu, nu mai scriu deloc despre bucureşti. ceea ce n-ar fi vreo mare pierdere, da na, să nu spună lumea că neglijez blogu.
vineri m-am trezit la 4 juma, peste o oră eram în tren şi ascultam melodia dacă pleci ia-mă şi pe mine. de la telefonul domnului de-alături, un ins la 60 de ani cu faţă de bibliotecar şi maniere de pensionar tembel, care dorea musai să-şi impresioneze colegele. adormită cum eram, n-aveam chef de scandal, deşi dacă pleci ia-mă şi pe mine răsuna în tot vagonu ca un imn de luptă. m-am dus mai spre capăt, ca să aud mai puţin şi să adorm. n-am putut, din cauză că trebuia să fiu vigilentă ca să nu îngheţ. pe la ora 10, când au oprit în sfârşit aeru condiţionat, am aţipit. înţeleg, din nenumăratele mele drumuri cu trenuri de toate felurile, că temperatura nu se reglează niciodată şi că e extremă. extrem de mică sau extrem de mare, mai ales dacă biletu costă aproape un milion. mulţumim, cfr, pentru grija pe care ne-o porţi.

mă sperii când văd că un paragraf întreg a fost numa despre tren. tre să scurtez povestea.

1. bădăranu.
bucuroasă că nimeresc în sfârşit drumul de la gară spre kostea, merg zâmbitoare pe străzile bucureştiului. pe a treia (cea pe care trebuia să ajung), la o mică trecere de pietoni, se opreşte în faţa mea un ins pe scooter. şi, vorba alor mei care i-au povestit lui frate-miu scena, îmi pune mâna pe "frunte", cu un rânjet triumfător. în secunda următoare, geanta mea de uichend (una în care poţi să pui liniştit nişte rochii, nécessaire-ul, o carte groasă, parfumul şi nişte sandale) s-a ciocnit furtunos de capul lui. dobitocul a rămas trăsnit şi-a demarat. peste 10 metri, mi-a tăiat drumul din nou, cu gând să repete măgăria. i-am zis că-i dau număru la poliţie dacă nu se linişteşte, aşa că s-a cărat, nu înainte de-a-mi trânti o înjurătură sănătoasă.
deci, băi buoule, 103 CREVEDIA, asta scria pe motoreta ta de idiot. mersi că mi-ai dat ocazia să fac ce-am văzut numa în filme, adică să dau cu poşeta în capu unui măgar. spre nenorocu tău, poşeta mea era ditamai gentoiu. ştiu eu că la tine în cartier la crevedia o să zici că m-ai şi pupat şi că eu am suspinat de fericire. da lasă, odată şi-odată o să iasă adevăru la iveală. pun pariu că te cheamă dorel.

2. turtles can fly.
îmi zice kostea, hai să ne uităm la un film irano-irakian, să mai înţelegem şi noi cum stă treaba cu orientu mijlociu. zic, da. credeam amândoi că e un film emoţionant-amuzant cu puşti. de fapt, turtles ăsta e o tragedie cu copii care scot grenade cu dinţii. de văzut, în orice caz, te cam sfâşie, dar meriţi.

3. cohen.
dacă nu era andrei, nu mai veneam la concert. culmea e că mi-a plăcut mai mult ca anu trecut. poate şi pentru că am stat foarte aproape de scenă şi pentru că la bisuri am fost în picioare, sau pentru că de data asta chiar am avut impresia că e ultima oară când îl văd. nu m-au mai deranjat nici chitara dinainte de who by fire, nici saxofonul cam 80s. am fost acolo, am locuit în fiecare cântec, şi, la final, când a spus "may the blessings find you in your solitude", mi-au dat lacrimile, scurt şi la obiect. nu vreau să povestesc prea multe, am scris oricum şi-n supliment, o să apară sâmbătă. anu trecut am fost mult mai preocupată să nu ratez nici un gest, anu ăsta am stat mult cu ochii închişi, mi s-a părut că piesele comunică între ele, că pricep mai mult. în plus, era şi lună plină, o minune. am luat la recitit cartea lui mihăieş şi nu mi-a mai plăcut deloc. nu-mi plac analizele lui pe text, şi nici faptu că singura biografie pe care o citează e a lui nadel, când mai există cel puţin 5-6 la fel de interesante. am devorat tot numărul inrockuptibles şi-am găsit nişte interviuri şi nişte reportaje foarte mişto, de vorbă cu marianne, de vorbă cu cohen la mount baldy.. (a, iar mihăieş mai are şi pata pusă pe dylan, zice că e parvenit şi calculat şi alte prostii)
mulţumesc, andrei :)

4. sâmbătă
la adela acasă e foarte frumos, aerisit, iar cărţile sunt aşezate în bibliotecă pe citite şi necitite. sâmbătă dimineaţă ne-am uitat la ugly truth, am râs anemic şi ne-am îngrozit de cât de proastă poa să fie comedia aia. plus că gerald butler nici măcar nu e frumos.
după-masă, la mall cu cristi şi adela, ca să vedem INGLOURIOUS BASTERDS. mai ţineţi minte cum m-am extaziat la public enemies? ei, la ăsta m-am extaziat şi mai mult, lucru pe care îl credeam imposibil. eu am de mult o obsesie pentru relaţia dintre ficţiune şi istorie, aşa că basterds au picat la fix. n-are rost să vă zic acu prea multe, de la mine are un 9.50 şi-o declaraţie de-amor pentru til schweiger. lui cristoph waltz nu îndrăznesc să-i spun nimic, de frică să nu comande pentru mine un pahar cu lapte. în fine, cinema-extaz.

urban soup night, în parcu tineretului.
plus: s-au strâns bani pentru spitalul de copii.
minus: s-au strâns zeci de bloggeri şi twitteri, care mai de care cu aparatu foto în mână şi cu tricou pe care scria adresa blogului personal. dacă mai stăteam zece minute, şaluleşarpele ar fi capitulat în faţa simţului ridicolului.
plus plus: ne-am dat în maşinuţe, de trei ori. sunt f mândră că l-am buşit pe cristi, mai ales la a treia tură, când mă prinsesem în sfârşit de toate şmecheriile.
mai vreau în maşinuţe.
porumbul copt din parcul tineretului e foarte bun. coceanul poate fi folosit pe post de microfon în metrou. nu detaliez, a povestit adela mai multe.
seara începe cu rosé la verona şi sfârşeşte la dans, în control. despre ea avem opinii diferite, în funcţie de ce mai ţine minte fiecare. eu ţin minte întrebarea "vrei să fii prietena mea", la cinci dimineaţa, când afară ploua torenţial. şi mai ţin minte şi că am râs şi am dansat cât pentru trei uichenduri.
de pe eşarfa luată dintr-un magazin de babe din lyon s-a scurs tot albastrul, de la ploaie. nu ştiu ce să fac cu ea. dac-o bag în clor, se face albă?

5. final
desigur, mi-a ţiuit urechea dreaptă două zile. urechea mea începe să devină un fel de semnal de alarmă care se autodeclanşează şi-mi face mie nervii praf.
duminică dimineaţă, cu voce de cohen şi cap în formă de butoi, am iniţiat-o pe adela în mad men. după care am plecat şi eu în sfârşit acasă cu acceleratu, în care n-am mai îngheţat, şi în care chiar înainte să ajungem în iaşi, am fost felicitată pentru cartea pe care o citeam, "că tinerii din ziua de azi au numa internet în cap şi nimeni nu mai citeşte cărţi groase decât dacă au poze".

dragă jurnalule, nu ştiu cum de mă suporţi aşa nevorbită cum sunt. mai zic numa că vreau cartea asta şi-atât.
noapte bună.

7 comentarii:

Andrei spunea...

Pe tata il cheama Dorel ;))
"I asked my father, I said father, change your name"

luiza spunea...

:))) noroc că nu e din crevedia..

Vlad spunea...

Eu mă uit la comedii tocmai pentru că sunt proaste.

luiza spunea...

vă invidiez. aveţi o viaţă de cinefil foarte simplă: înseamnă că tot ce are sub 50 la sută pe rottentomatoes e bun de văzut.
vă doresc, deci, vizionare plăcută la the ugly truth (http://www.rottentomatoes.com/m/ugly_truth/).

Vlad spunea...

Nu ştiu ce e cu roşiile stricate, dar ştiu că majoritatea filmelor americane care se pretind bune (apreciate de critici, cotate bine, etc.) sunt extrem de proaste. Aşa că prefer să văd direct filme proaste, fără pretenţii, în serile în care am chef să-mi spăl creierul.

Ella spunea...

Şi mie mi-au dat lacrimile la Cohen la replica aia finală şi n-am avut cuvinte pentru tot spectacolul, începând cu Cohen în sine şi continuând cu vocea lui Sharon Robinson pe Boogie Streets şi surorile Webb şi toţi muzicienii ăia fantastici...
A, şi în altă ordine de idei, mi-e dor de Iaşi! :)

luiza spunea...

ella, săptămâna viitoare începe un festival de film la iaşi, care-o să dureze 10 zile. poate dai o fugă :)