vineri, 30 aprilie 2010

funeral.mp3 şi altele

s-o luăm pe rând.

să se mai îmbrace naiba în colanţi negri când e aşa de soare afară şi când eu mă duc până la piaţă în floreasca şi-mi simt picioarele înfăşurate de zeci de calorifere fierbinţi.

hai sictirul de azi merge către kodak, care mi-a trimis un mail în care zice aşa: kodak welcomes you to cannes. pe bune? chiar pe mine? păi eu nu merg la cannes anu ăsta, ca să zic aşa. de-abia dacă reuşesc să ajung 4 zile la tiff şi-mi pare rău că nu mai sunt acolo zece zile din zece, ca-n anii trecuţi, cu 7 filme pe zi şi cu depresia post-tiff de luni dimineaţă ("eu la ce film mai merg azi??").

să vă fac cunoştinţă cu melodia care stă de 2 săptămâni în mp3playerul meu pe repeat. e de la the indelicates (se putea să nu-mi placă o formaţie care se cheamă aşa?), iar albumul lor îl puteţi descărca gratis, cu acordul formaţiei: http://corporaterecords.co.uk/artists/The+Indelicates/Songs+For+Swinging+Lovers/ ce-mi place la piesa asta e că are umpic de the cure în ea şi că ar fi o coloană sonoră perfectă pentru un tip, shane meadows îl cheamă, care e pe care să intre în top 3 al regizorilor mei preferaţi, după woody şi cassavetes. shane, dacă nu ştiaţi, a făcut incredibilul this is england (văzut acu 2 ani. mersi, egon:), şi ceva mai melodramaticul dar nu mai puţin înduioşătorul somers town (văzut săptămâna trecută în tren, mersi, egon). anthem for doomed youth îmi cadenţează mersul pe stradă, îmi colorează aerul, şi gândurile mele repetă cuminţi "but there's nothing left in the west these days wronged enough to be a punk". vreau să văd toate filmele lui shane meadows (inclusiv mockumentaryul ăsta), plus cele 20 de scurt-metraje, şi reclamele etc. şi vreau să ascult anthem for doomed youth, dacă se poate, de sute de ori, până ameţesc.

The Indelicates - Anthem For Doomed Youth by salulesarpele

îmi iubesc colegii, îmi place de ei de mor, îmi place felul în care râdem şi facem poante în momentele cele mai delicate. îmi plac clădirea galben-portocalie în care lucrez, croissantele de la paul, liftul cu oglinzi, dulapurile pline cu cărţi, biroul meu, ferestrele mari. şi coincidenţa pe care numai bogan şi claudia o ştiu.

am o surpriză (de care m. e principal responsabil), despre care însă nu vă pot povesti decât prin iunie.

a început anotimpul în care merg cu ochii închişi pe stradă. mai întâi de toate, trebuie să fie mult soare. asta e condiţia principală. mă uit în faţă, mă asigur că nu sunt gropi, oameni sau alte obstacole, închid ochii şi număr cam zece paşi. când sunt extrem de curajoasă, ajung pe la 15. e unul din momentele alea de vulnerabilitate când, la o adică, ar putea să mi se fure şi poşeta şi nu mi-ar păsa prea tare.

acu 2 săptămâni, la poliţie, făceam cerere de eliberare a cazierului.
poliţistul: numărul de telefon şi numele.
eu: 07 bla bla luiza bla bla
colega poliţistului de la ghişeu se uită la el cu ochi maaari: da ce faci?!
(să-nţeleg că număru meu de telefon nu-i trebuia în nici un caz pentru cererea de eliberare a cazierului. sunt victima perfectă.)

leapşa de la zum. am de spus următoarele: nu vreau muzică tristă, pentru că nu vreau ca stimaţii convivi să bocească din cauză că aşa le spune muzica s-o facă. nu vreau nici muzică veselă, pentru că totuşi e un fel de la revedere şi despărţirile vesele sunt nesincere. vreau jazz. în surdină. pian. să nu deranjeze pe nimeni, să nu rămână nimeni cu pişcotul în gât. să fie ceva bill evans, şi jarrett, şi thelonius monk, the count şi the duke, să se simtă lumea bine, să mai facă o glumă, să se întrebe cum ar fi dacă de fapt totu ar fi o farsă şi eu aş apărea de după cortină şi-aş spune: hai că v-am făcut-o şi de data asta.
totuşi, dacă trebuie neapărat neapărat să aleg o piesă, ar fi asta (iar explicaţiile sunt inutile):



(leapşa o arunc peste gard la tristeţea pământului, pobby, pantacruel, verbiaj, alexandru mircea ş.a.m.d.)

fug, că acuşi vine cri, prietena mea bună de la cluj, şi sper c-aţi golit deja oraşul pentru noi două :)

miercuri, 28 aprilie 2010

sfat


luaţi un francez mic, ca dna bruni.
şi pe mine iertaţi-mă că n-am mai dat pe-aici. în general, să ştiţi că nu mai pot de bine :)
oricum, promit că am să revin cât de curând cu leapşa funerară de la zum, cu şosete, flori, fete şi băieţi.

până atunci, ce altceva decât the national.
1. în nytimes, pagini întregi despre the national. http://www.nytimes.com/2010/04/25/magazine/25national-t.html?pagewanted=1 pure delight. după treaba asta, pot să fac pauză de uncut măcar o lună. şi hai odată cu 11 maiul ăla şi cu albumu, că oricum l-am învăţat deja pe de rost de pe streamu nyt şi n-are nici un rost să mai aştept. în orice caz, high violet e printre cele mai bune albume ale lui 2010. fără discuţie.
2. gq bagă rockerii în costume. şi pe the national. http://www.gq.com/style/suit-guide/201005/rock-the-suite-2010?currentPage=2

am adunat un milion de poveşti pe care le-am tot rescris în minte, gândindu-mă că-s bune de blog. or să rămână la mine în minte, literatura mea de sertar, secretă ş.a.m.d.

azi am văzut pe calendaru mânăstirii stavropoleos că-l sărbătorim pe mucenicul dada. tzara oare ce părere are?

şi, dacă sunteţi din bucureşti, vă sfătuiesc să plecaţi de 1 mai unde veţi vedea cu ochii, pentru că eu rămân aici şi aş vrea să mă plimb printr-un oraş gol-goluţ :)

a, şi când m-am întors de la iaşi duminică, am citit în tren un bukowski întreg, pe care vi-l recomand şi dvs. (cum pune el degetu lui plin de tutun pe toate rănile noastre, ceea ce nu poate să ne facă decât mult bine, combinat cu ceva greaţă şi disperare): http://www.scribd.com/doc/28752524/Bukowski-Charles-The-Days-Run-Away-Like-Wild-Horses-Over-the-Hills-1969

dacă tot veni vorba, charles cu the last days of the suicide kid:

joi, 22 aprilie 2010

n-am

timp n-am timp n-am timp n-am timp
decât de asta:



Jean Gabin - Quand on s'promene au bord de l'eau
ÎncÄ�rcat de ChrisGabin. - Classic TV and last night's shows, online.

Quand on se promène au bord de l'eau,
Comme tout est beau...
Quel renouveau...
Paris au loin nous semble une prison,
On a le coeur plein de chansons.
L'odeur des fleurs
Nous met tout à l'envers
Et le bonheur
Nous saoule pour pas cher.
Chagrins et peines
De la semaine,
Tout est noyé dans le bleu, dans le vert...
Un seul dimanche au bord de l'eau,
Aux trémolos
Des petits oiseaux,
Suffit pour que tous les jours semblent beaux
Quand on se promène au bord de l'eau.

Je connais des gens cafardeux
Qui tout le temps se font des cheveux
Et rêvent de filer ailleurs
Dans un monde meilleur.
Ils dépensent des tas d'oseille
Pour découvrir des merveilles.
Ben moi, ça me fait mal au coeur...
Car y a pas besoin
Pour trouver un coin
Où l'on se trouve bien,
De chercher si loin...

joi, 15 aprilie 2010

sunt la next

(poză furată de la bola)

alaltăieri a început nextul, a patra ediţie şi prima la care ajung şi eu.
marţi - revăzut gegen die wand. lăcrimat mai de pe la mijlocul filmului, că ştiam deja că se termină nasol.
ieri - două calupuri de scurte. din vreo 14, mi-au plăcut doar trei: un canadian (jamie travis), un ungur cehovian şi calofil (balint kenyeres) şi un israelian (meni philip).
oribil, îngrozitor, cretin a fost "candy darling", unu din cele 26 de scurte din competiţie (!!!). în seara asta merg iar la 2 calupuri şi sper să nu mai prind nici un candy darling, că mi-e destul că îngheţ la scala, nu-mi mai trebuie să mă şi cutremur.
în rest, DJ-ul de la petrecerea de ieri a fost cel mai tare DJ, probabil tocma pentru că el e de fapt director de festival, nu DJ. avea o geantă pliiină cu viniluri groovy. am mai stat mai mult de dragul lui decât al petrecerii.
îmi cer scuze că-s aşa de expeditivă, şaluleşarpele e acum blogul unui angajat cu acte-n regulă :)

p.s. vă prezint vulcanul islandez din cauza căruia o mare parte a spaţiului aerian european e închis. stimabilul, vecin cu gheţarul eyjafjallajoekull, scuipă cenuşă sus, sus de tot. adică nu vi-l prezint, ce rost are să vă fac cunoştinţă cu un vulcan? eu însă i-aş pune pe băieţii de la sigur ros să meargă acolo (după ce vulcanul se linişteşte, desigur) şi să ţină un concert. la care să mă cheme pe mine.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

ecvestră

pentru după-masa de azi şi pentru ştie-ea-cine :)



e de pe cel mai nou album al lui natalie merchant, care-o să apară la nonesuch şi-o să fie făcut numai din poeme puse pe muzică. de fapt, nu ştiu de ce scriu la viitor, pentru că tocmai îl ascult şi tocmai îmi place foarte mult. are şi country şi jazz şi ritm şi sentiment şi poezie şi umor şi vocea lui natalie care-i numai bună de cântat versuri de e. e. cummings ş.a.. şi pffff cum e the peppery man!

iar aici e un interviu video cu ea, tocmai despre "leave your sleep": http://www.granta.com/Online-Only/Interview-Natalie-Merchant

vineri, 9 aprilie 2010

eu din nou





ieri, în autobuzu 300, făceam 13-14 pentru că întârziasem deja. făceam degeaba, autobuzul se-oprise în trafic, puţin înainte de staţia de la galeriile orizont. şi cum am mp3ul stricat (zice că no file deşi e burduşit de fişiere), puteam să aud ce-i în juru meu - respectiv o trompetă aşa, mai de new orleans. zic hopaaa, şoferu a pus un cd cu jazz? mă uit pe geam, cu ochi fericiţi de-aşa melomanie, şi constat că mă înşelasem: muzica venea dintr-o maşină de lângă autobuz, prinsă şi ea în trafic. fata de la volan scosese trompeta pe geam şi cânta. joi seară, pe la 8 fără ceva, în mijlocu bucureştilor. băiatu de lângă ea râdea, cu râsul ăla "eşti ceva de speriat". eu am aşteptat să le-o ia autobuzu înainte, le-am făcut cu mâna pe geam şi le-am zâmbit. am ţinut minte şi nr maşinii, nu ştiu exact de ce. de obicei ţin minte numai numere de la maşini care mă calcă pe nervi şi pe care le ameninţ în gând că am să le pârăsc la poliţie.

de marţi am început să vin la serviciu 8 ore pe zi. am birou nou, am colegi noi, am poveşti noi. poveştile nu pot să le spun pe-aici, pentru că tre să am şi eu un minimum de discreţie (oricum am observat că în ultima vreme, atunci când un amic îmi zice "da rămâne între noi ce-ţi spun acuma", eu chiar reuşesc să nu zic mai departe..). pot însă să vă arăt ce am pe birou (deocamdată, că intenţionez să le schimb frecvent). prima n-are nevoie de explicaţie. a doua e cel mai frumos autoportret cu pisică pe care l-am văzut vreodată într-o expoziţie şi e a acestui domn. (nu ştiu de ce, imaginile s-au aşezat chiar în capu postării, ca o pălărie. nu le mai mut de-acolo)
în general, mi-e foarte bine, puţin prea bine pentru cineva care-a intrat în viaţa activă (mă rog, ca şi cum până acu aş fi fost în aia pasivă). în bucureşti e primăvară, au înflorit copacii, trec în fiecare zi pe lângă librăria nautilus şi asta mă binedispune ceva de speriat.

zilele astea, sunt peste tot. mai întâi, tadadadaaaam, am debutat cu proză. o proză foarte mică, scrisă pornind de la o ilustraţie pe care mi-au trimis-o cei de la decât o revistă (mai bine zis, de smaranda, care e tare drăguţă, am cunoscut-o aseară). revista se lansează în seara asta, în control, la 19.30, iar de luni se va găsi în reţeaua cărtureşti din ţară şi se va putea trimite şi prin poştă. n-o luaţi ca să mă citiţi pe mine, ar fi şi culmea, luaţi-o pentru că arată bine, pentru că are articole despre filip florian şi radu muntean, pentru că e făcută voluntar de oameni care cred în proiectul lor, pentru că are doar câteva reclame (dintre care una mortală la pufuleţii gusto), pentru că înăuntru găsiţi un pictorial cu şaorme, o reţetă fantastică de pâine (pe care plănuiesc s-o fac şi eu) şi muuuulte alte treburi simpatice, numai bune de citit/privit (recunosc că n-am apucat să citesc ieri decât un sfert de revistă, de aia nu spun mai multe). partea amuzantă e că eu credeam că au invitat mai multă lume să scrie pornind de la ilustraţii, da am zis să nu întreb pe cine, ca să am o surpriză. şi am avut-o, triplă. textu meu se lăfăie singur singurel pe ultima pagină, împreună cu ilustraţia cu pricina. îmi place de mor ultima pagină, că doar la supliment tot acolo sunt. dacă am să mă mut vreodată în casa mea, am să mă mut pe ultima pagină. (apropo de asta, mi-aş dori foarte mult să găsesc un iubit cu domiciul în bucureşti, care să nu stea la părinţi. nu vreau să aibă maşină, cont în bancă sau alte tâmpenii, da mi-ar conveni foarte mult să aibă casa lui, ca să mă mut şi eu acolo şi să nu dau toţi banii pe chirie. am glumit, desigur. desigur.)

ziceam că sunt peste tot. şi în dilema veche nouă. care s-a relansat ieri, după cum se poate citi aici. am luat-o repede la frunzărit dimineaţa, pe stradă, şi normal că nu mi-a plăcut. pentru că e imposibil să-ţi placă ceva aşa, din prima, după ce ani de zile ai fost obişnuit ca ceva-ul ăla să fie altfel. seara am răsfoit-o din nou, şi mi-am promis că o să mă obişnuiesc şi cu formula nouă (prin care mă orientez deocamdată cam greu). aşa, la o primă vedere, mă bucur de o revenire (constanţa vintilă-ghiţulescu. am adorat "focul amorului".) şi de trei rubrici noi (matei martin, dan c. şi tolo). probabil că am să emit nişte opinii mai pertinente odată ce şi apuc să citesc cum trebuie dilema asta nouă (unde apare şi-o bucată de enţiclopedie, la trecerea prin reviste. chiar bucata din jurnalul lui gombrowicz despre alt jurnal şi-o plimbare cu bicicleta :)
acuşi se lansează şi noul site al dilemei. în câteva ore. dau de veste.
update: e gataaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
ce să mai zic, ieri am bifat 2 evenimente (o mondenitate unde era prea cald, da unde l-am văzut în carne şi oase pe temişan, chestie care, trebuie să recunoaşteţi şi dvs., merită toată dulcegăria aia de cocktail pe care am lăsat-o pe jumate nebăută. a, plus că andreea berecleanu e foarte foarte frumoasă; şi o întâlnire foarte relaxată cu cei care-au avut treabă cu al doilea număr din decât o revistă.) iar mâine seară urmează o chestie care mă amuză şi exasperează în acelaşi timp - o petrecere monocromă care-mi dă bătăi de cap de o săptămână. nu găsesc în dulap haine de aceeaşi culoare..
în fine, constat că am trecut deja peste autocenzura aia cu blogu cultural, lucrurile revin la normal. să spun totuşi că încă nu l-am terminat pe appelfeld şi nici nu ştiu dacă-mi place sau nu. mai aşteptăm, mai citim, mai vedem.
şi asta, pentru că mi-am adus aminte ieri de ea şi pentru că e piesa care mă bucura cel mai mult când aveam 7 ani şi ne cumpăraserăm şi noi un tv în culori.

miercuri, 7 aprilie 2010

doi dintre

oamenii mei preferaţi.

p.s. sper să-i placă şi doamnei care-a ajuns mai devreme aici căutând "rochite de contesa de fetite de 4 ani cu poze". (am bănuit că e doamnă pentru că, dacă e domn, e nasol.)

luni, 5 aprilie 2010

duminică, 4 aprilie 2010

ciocniri fericite


(de la terry border, artistu meu contemporan preferat, mă rog, pe lângă sophie calle, bruce nauman, robert morris ş.a. :D)

vineri, 2 aprilie 2010

unde şi cum să faci literatură

de-aici.
probabil c-ar trebui şi eu să fac ca demostene ca să pot lucra temeinic. problema e că nici demostene, nici ibsen şi nici cheever n-aveau internet. degeaba-ţi mai razi acu juma de cap, dup-aia poţi să stai pe net şi s-aştepţi să-ţi crească la loc. a, şi de ce scria hugo gol? că pe cheever mi-l mai imaginez în subsol (şi în izmene), da pe hugo, poetu profet, gol goluţ în aşternuturile lui bordeaux nu.
enfin, passons. după ce-am terminat un oarecare lucas, care e o culegere de delicii textuale (unele destul de oulipiene şi de italocalviniene), mi s-a făcut poftă de mai mult cortázar şi-am luat la recitit şotron. ocazie cu care mi-am reconfirmat opinia (exprimată în exact aceeaşi formă neacademică la un seminar din anu 3), cum că şotron e pur şi simplu o mărgică strălucitoare numai bună de slăbit vigilenţa coţofenelor (adică a cititorilor). iar cortázar a ştiut ce face când şi-a gândit romanul aşa. (trec peste consideraţiunile legate de haos, mandale, destin şi alte treburi dintr-astea.) cred, de fapt, că julio e cu adevărat genial în proza scurtă (are câte şi mai câte proze, cum să zic, perfecte..) şi că şotron fascinează mai mult prin găselniţa scructurală decât prin altceva. nu neg, romanul are pagini excelente, pagini care-ţi taie răsuflarea, dar tot angrenajul romanesc mi se pare destul de fragil.. sper să n-aruncaţi cu pietre în mine pentru că spun asemenea blasfemie, cine ştie, poate doar mi se pare. oricum, cortázar rămâne pentru mine unul din scriitorii favoriţi, iar rândurile pe care le-am scris mai sus sunt o formă de capriciu pe care numai împătimiţii veritabili şi-o permit :)
ah, mai era ceva. j'accuse! îl acuz pe cortázar şi pe alţi câţiva scriitori geniali că mi-au amestecat în cap poveştile lor cu poveştile mele şi m-au împins, de-atâtea ori, să-mi doresc să mi se-ntâmple lucruri ca-n cărţi şi să fac, ca maga în capitolul 5, literatură (uneori chiar foarte proastă):

aşadar, prima lor dată, într-un hotel de pe rue valette:
"Maga încercase inocent să facă literatură, să rămână lângă fereastră prefăcându-se că se uită în stradă pe când Oliveira verifica cremona de la uşă. Trebuie să fi avut un scenariu dinainte gândit în legătură cu poveştile astea, sau poate i se întâmplau mereu în acelaşi fel, mai întâi îşi lăsa poşeta pe masă, îşi căuta ţigările, privea în stradă, fuma trăgând adânc în piept, lansa vreun comentariu despre tapet, aştepta, bineînţeles că aştepta, făcea toate gesturile necesare pentru a-i da bărbatului rolul cel mai bun, pentru a-i lăsa tot timpul iniţiativa. La un moment dat izbucniseră în râs, era prea caraghios. Aruncată într-un colţ, plapuma galbenă rămase ca un manechin diform sprijinit de perete."
cum nici unei femei nu i se întâmplă lucrurile "mereu în acelaşi fel", e clar că era un fel de scenariu, că maga făcea literatură din introducerea la prima ei noapte de amor cu oliveira.
(tocma mi-a trecut prin cap că aş fi putut păstra treaba asta pentru enţiclopedie. să vedem să vedem.)

vă las, mă duc să mă îndeletnicesc cu "pe neaşteptate, dragoste" (philip roth a zis despre appelfeld că are “the playfully thoughtful air of a benign wizard”.. şi-am găsit în nyt o conversaţie între cei doi, pe care-o păstrez în chip de epilog. de altfel, "the origins of Operation Shylock lie in a trip Roth made to Israel in the late 1980s to interview Appelfeld for The New York Times." ce-mi mai place când se potrivesc lucrurile aşa de frumos. a, iar appelfeld e născut lângă cernăuţi..) spre ruşinea mea, n-am citit nimic de appelfeld, dar, promit, peste câteva ore, onoarea nu-mi va mai fi nereperată.

şi-acu ceva vesel, o maga şi un oliveira indie :)

The Hoof & The Heel - "Fireworks" (NSFW) from Bryan Schlam on Vimeo.

ecvsff

de când cu roblogfestu, de fiecare dată când deschid blogu, am aşa, o strângere de inimă. parcă nu mai e al meu, parcă văd mii de ciclopi cu monoclu stând pe margine şi zicând tz tz tz ăsta-i blog cultural, noooo.
în fine, sper să-mi revin. încerc acu, repede-repede, să uit că ăsta e blog cultural, şi vă spun că descălecatul luizesc la bucureşti s-a amânat până după sărbători, şi că din cauza asta, am preluat îndatoririle oricărei gospondine care tre să se ocupe de curăţenia generală. după ziua de ieri (în care am şmotruit ascultând radio cultural până când premiul la un concurs a fost "un compact disc cu corina chiriac", moment în care am decis că ziua de lucru s-a încheiat), pot să spun că bucătăria străluceşte. şi, ca să mă premiez, am fost la "eu când vreau să fluier, fluier". şi mi-a plăcut, băiatu din rolu principal e foarte bun, filmu funcţionează perfect (nu se simt diferenţe stridente între actorii profesionişti şi ăia neprofesionişti, cum am citit pe nu ştiu unde), e o poveste cum nu se poate mai simplă, spusă cu onestitate. pentru un debut, e largement suffisant. dezamăgirea vine nu de la film, ci de la cronica lui gorzo, care se poartă cu el ca şi cum ar fi "concertul" (ăla da rateu..). ba chiar foloseşte şi aceeaşi turnură a frazelor ca în una din cronicile lui negative (la sherlock holmes, parcă): "pe scurt, poezie, sau, mai exact, ideea cuiva nu foarte citit (şi nu mă refer la personaj) despre ceea ce constituie poezie: un sentimentalism care nu e totuna cu sensibilitatea." asta e o frază, care, după părerea mea, n-are ce căuta într-o cronică de film. ca să nu mai spun că gorzo ne şi explică ce e sensibilitatea, în caz că suntem şi noi "nu foarte citiţi", la fel ca regizorul filmului. nu-l ştiam pe gorzo aşa de cu nasul pe sus şi mă scoate din sărite, pentru că în general e un tip elegant, adesea sclipitor, pe care-l citesc constant de ani de zile. nu-i vorbă, o să continuu să-l citesc (din păcate, după plecarea lui leo, era singurul critic român în care mai aveam încredere), dar o să am o rezervă suplimentară. mi se pare că a uitat pur şi simplu ce-nseamnă bucuria aia rudimentară, ca să preiau titlul cronicii lui, de-a merge la cinema şi de-a te lăsa în voia unui film. atât.
şi uite, ca să fie dezvăluirea completă, la final mi s-au umplut ochii de lacrimi. că un mecanism cinematografic rudimentar a făcut asta, mă-ndoiesc. nu cred că filmul ăsta, imperfect, de debutant, dar emoţionant şi curat, merita o asemenea dezlănţuire de răutăţi din partea lui gorzo.
ei, da ca să ne mai descreţim frunţile puţin, vă propun un foarte scurt film cu o invazie (descoperit în the guardian):



iar eu mă duc să lustruiesc casa.