acum vine prima pauză muzicală. gorillaz au fost la glanstonbury (unde mi-am promis c-o să ajung şi eu odată) şi au cîntat cam aşa, spre deliciul întregii mele dimineţi de azi:
[b fuckin bc iar a scos videoclipurile de la glasto. aşa că am pus altu, live @ later with jools holland]
şi versurile, pentru că you can't get what you want but you can get me sună atît de bine cîntate de damon şi pentru că aşa m-am săturat s-aud de treburi complicate şi-aş vrea să merg mîine pe calea victoriei ca un om sandwich cu rochie, pe care să scrie că simplitatea e una din cele mai subevaluate virtuţi (deşi aş putea să port şi "simplitatea afectată e o impostură delicată" a lui la rochefoucauld, dar ar fi prea lung şi s-ar întinde pînă la glezne).
frază din "apropierea" lui mmh (citită şi plăcută fix în momentul în care mi se pregătea o surpriză monumental de frumoasă, despre care-o să vină vorba peste vreo 3 săptămîni):
"doar că eu nu sînt atît de prostuţă încît să confund vulnerabilitatea, care e trecătoare, cu iubirea"s-o scriu şi s-o pun deasupra biroului, poate mă molipsesc de neprostuţenie. deocamdată, nu e cazul, sînt cea mai prostuţă dintre prostuţe.
concertele. aerosmith, văzut din rîndu întîi. bocit&cîntat crazy, piesa fetiş de la 12 la 17 ani. am simţit în stomac vremea cînd îndrăgostelile se-ntindeau în jurul meu ca plastilina şi nu se rupeau niciodată, iar tristeţile se spuneau singure într-un singur vers: what can I do honey, I feel like the color blue. m-am dus la concert aşteptîndu-mă să văd o încercare jalnică de rock stars (desigur, aş fi avut toată înţelegerea dacă s-ar fi întîmplat aşa) şi-am văzut nişte domni trecuţi de 60 de ani care ţin publicu în palme şi tot liceul meu proiectat în faţa mea în diapozitive colorate. le ştiu şi-acum toate piesele pe de rost, găsisem într-a noua, la un chioşc din piaţa unirii, un hors serie de la nu ştiu ce revistă în franceză cu povestea formaţiei şi versurile (în engleză şi franceză) de la toate melodiile. cu aerosmith am învăţat engleză, cu ei m-am făcut mică spre mijlocie, şi, deşi ştiu că nu-s stones, nu m-aş uita niciodată la ei de sus. steven tyler e exact aşa cum mi-l închipuiam acu 15 ani, minus prietenia subită cu joe perry - în anii 70 li se zicea the toxic twins şi erau într-o concurenţă acerbă (la diverse categorii, cum ar fi droguri, gagici şi rock). plus tone de sex appeal pe care nu ştiu cum poate să le mai aibă cineva cînd a trecut de 50 de ani. cîntă la fel de răguşit-ameţitor-sacadat şi nici nu-mi vine să cred că în ianuarie citeam în rolling stone că iar s-au certat, aerosmith caută vocalist nou şi steven, internat pentru dependenţa de tranchilizante, cînta la karaoke într-un home depot din california. ascultîndu-i, mi s-a confirmat o bănuială mai veche: în viaţa dinainte de asta de acu am fost groupie. aş vrea să fac cumva şi să-mi amintesc de ea. dacă ştie cineva vreo soluţie, să-mi spună şi mie.
concerte bis. massive attack. genul de concert la care dansez cu ochii închişi şi-i mai deschid din cînd în cînd, ca să mai văd ce mai proiectează pe ecranul din spatele scenei. genul de concert după care nu poţi decît să exclami oau şi să aştepţi să-ţi treacă.
saramago. acu 3 luni, trăsesem la xerox interviul din magazine litt, numărul pe martie. de-acolo am aflat că în 2004 a fost candidatul partidului comunist portughez la alegerile europene, că în 2009 einaudi a refuzat să-i publice caietele din cauza criticilor la adresa lui berlusconi, că el credea în continuare că scriitorul e cetăţean şi chestia asta nu se poate schimba ("i-aş reînvia pe camus şi sartre, dacă aş avea puteri magice", zicea el). culmea e că l-am iertat mereu, poate pentru că anul morţii lui ricardo reis e cel mai lung şi hipnotic poem în proză pe care-l ştiu, iar evanghelia e una din cele mai necesare cărţi care s-au scris în ultima jumătate de secol. apropo de "s-au scris", ca şi cum s-ar fi scris singure, iată răspusul lui saramago la o întrebare legată de rolul naratorului şi afirmarea prezenţei autorului:
"am încercat toată viaţa să proclam inexistenţa naratorului. acum mulţi ani, am fost invitat să asist la un congres internaţional la universitatea din edmonton, canada. la sosire, mi s-a oferit o broşură cu prezentările tuturor intervenţiilor, aproape 800! m-am apucat să le citesc şi-am întîlnit cuvîntul "narator" de zeci de ori, însă niciodată cuvîntul "autor". mi-am adus aminte că barthes decretase moartea autorului. ţineam în mîini proba acestui trist deces: pentru sute de profesori de literatură veniţi din lumea întreagă, autorul încetase să mai existe."pentru mine, saramago autorul există, aşa că aştept să citesc cain, o să apară în curînd şi la noi.
a doua pauză muzicală. I am Kloot. înc-o trupă tare de tot din manchester, sky at night, album înregistrat cu guy şi craig de la elbow. deocamdată, e cel mai bun album al anului (după high violet, pe care n-are cum să-l întreacă nimic). cu versuri al naibii de bune, melodii melancolice şi amare, şi o voce care la început seamănă cu a lui dylan şi care, încet încet, nu mai seamănă decît cu a lui john bramwell. cu viori. de ascultat în timp ce ai renunţat să-ţi mai împrăştii atenţia într-o mie de locuri. muzică pe dinăuntru.
aş vrea ca muzicienii, şi regizorii şi autorii să ia şi ei o pauză, ca să nu mai vreau să ascult tot, să văd mr. nice şi să citesc everything lovely, efortless, safe (asta bineînţeles după ce citesc maf the dog, acest "act de ventrilocvism canin", după cum i-a zis banville, şi mă supăr rău de tot pe britanici dacă nu ia bookeru anu ăsta). se poate rezolva în vreun fel?
a, da, şi maradona o să cîştige campionatul mondial. vă dorim noapte bună.