abattoir blues

(acum un an, pe 13-14 februarie 2013, umblam prin sate şi abatoare cu doi jurnalişti francezi după mine - veniseră în românia ca să investigheze scandalul cărnii de cal. întîmplător, romain şi denis lucrau pentru cea mai tare emisiune de jurnalism de investigaţie din franţa, chestie care mi-a făcut viaţa un iad.  după ce-am scăpat de ei, m-am întors acasă şi-am scris un text pentru antologia
"prima dată", apărută la editura art. acolo găsiţi toată povestea, în caz că.)

Pînă la prînz, devenisem specialistă în scandalul cărnii de cal. Ştiam lucruri care încă nu ieşiseră în presa internaţională, primisem pe mail facturi secrete, cunoşteam coduri sanitare şi proceduri de control, vedeam pe harta Europei traseele tonelor de carne care plecau din România comandate din Cipru şi erau livrate în Olanda, de unde porneau spre Franţa şi ajungeau în lasagna vîndută în Anglia. Nici nu mi-am dat seama cînd am ajuns în abator. Am completat o declaraţie pe care nu-mi mai amintesc ce scria, ne-am pus pungi peste bocanci, ne-am îmbrăcat cu nişte geci albe şi groase şi am intrat. Înăuntru, hărnicie, precizie, rapiditate, ca în atelierul lui Moş Crăciun. Doar că în loc de cadouri, pe bandă circulau hălci de carne proaspăt tranşate. Dl. Iulian explica diferenţa dintre carnea de cal şi carnea de vită (era imposibil să fi fraierit un specialist al industriei alimentare, aşa cum pretindea firma franceză) şi ne arăta mîndru că munca în abatorul lui se face „la standarde europene”. Eu alergam după cameraman şi-i traduceam lui Romain la ureche, încercam să nu apar în cadru, dar să aud în acelaşi timp ce spunea dl Iulian. Nu-mi dădusem seama că, inconştient, respiram pe gură (mirosul de carne proaspăt fost-vie-actual-moartă îţi intră în creier şi nu mai pleacă de-acolo) şi-mi ţineam mîinile încleştate la piept. Mi le-am pus repede în buzunare, ca să nu par ridicolă, şi-am început să valsez prin camere frigorifice, printre lăzi şi hălci, străduindu-mă să nu mă uit fix nici la oamenii care lucrau acolo, nici la obiectul muncii lor. Pînă cînd am ajuns în penultima sală, acolo unde cadavrele de vaci erau atîrnate de picioare şi treceau prin următoarele faze: tăiat capul, scos maţele, tranşat. De fapt, m-am blocat la faza a doua, mă uitam cum cad tone de maţe dintr-o vacă, toate organele ei interne prăbuşindu-se fără zgomot, Denis nu-şi putea mişca obiectivul camerei de la capetele tăiate pe bandă rulantă, şi totul arăta ca-ntr-un Terry Gilliam din anii ’80, cu măcelarii care urcau şi coborau pe nişte platforme mobile, îmbrăcaţi în halalate albe şi lungi, cu măşti pe faţă, tranşînd vacile, curăţîndu-le, pregătindu-le pentru farfuriile noastre. Mă albisem la faţă, simţeam cum mi se scurge sîngele prin degete şi probabil chiar aş fi leşinat dacă n-aş fi văzut cum o carcasă de vacă era cît pe ce să-l lovească pe Romain, aşa că am reacţionat prompt, o catwoman printre vaci moarte, şi l-am tras pe nefericit înainte să fie accidentat. La plecare, directorul a zis s-o luăm pe scurtătură, adică prin sala în care sînt omorîte animalele. Am făcut paşi mari uitîndu-mă în jos şi încercînd să nu văd şi să n-aud nimic, dar chiar înainte de ieşire, a trebuit să păşesc peste un rîu mic de sînge şi, fără să-mi dau seama, am ridicat privirea şi m-am ciocnit de o vacă - atîrna cu limba scoasă şi ochii ieşiţi din orbite.

Denis şi Romain nu se simţeau nici ei prea bine, aveam toţi trei impresia că ne-a intrat mirosul de sînge proaspăt în haine. Dar Romain mai avea fix o mie de întrebări de pus, aşa că n-aveam vreme de schimbat impresii. Cîte tone de carne cal i-a vîndut dl Iulian cipriotului, cînd l-a cunoscut pe francez, cîţi cai sacrifică pe an, de unde provin caii, cît costă un cal, cum, cînd, de ce, orice. La un moment dat, directorul a zis: „Hai că poate vă e şi vouă foame”, aşa că am mers la cantina abatorului, unde ne-am prăjit singuri vrăbioarele pe grătar. Eu eram la fel de albă, dar intrasem într-un fel de transă, băgam cuţitul în carne ca şi cum ar fi fost carnea mea şi nu mă durea deloc, mestecam greu, treceau cinci ani pînă reuşeam să înghit, între timp directorul terminase trei bucăţi mari, cu tot cu o porţie de fasole, francezii erau mulţumiţi şi vorbăreţi, soţia vorbea despre calitatea cărnii şi-a vinului în Franţa, totul era îngrozitor de firesc şi n-avea nici un rost să protestezi.

La 6 după-masa, în mijlocul unei discuţii despre facturi şi clienţi, directorul a zis: „Gata! V-am suportat toată ziua! Mai am şi eu treburile mele!”. Aşa că am plecat. În barul hotelului, Romain s-a declarat mulţumit. Lucraserăm bine. „Nu pleci pînă nu te dă afară, să ţii minte chestia asta.” A doua zi trebuia să găsim ţărani care şi-au vîndut caii la abator, vorbisem cu un şofer care să ne ducă prin sate dimineaţa devreme. Dacă ne terminam treaba pînă la prînz, prindeam avionul care ajungea seara la Bucureşti.

Joi, 14 februarie, Valentine’s Day. Am umblat prin sate, am bătut la porţi, am mers la tîrgul de animale (cu microfonul agăţat de fular, întrebam ţăranii dacă au cai de vînzare), nimănui nu-i trecea prin cap să-şi vîndă calul la abator. Romain era, din nou, neînduplecat: „Nu plec din ţara asta pînă nu găsim pe cineva. Dacă Iulian zice că toţi caii vin de la ţărani, atunci trebuie să găsim ţărani. Trebuie să arătăm de unde vine carnea.” Eram epuizată şi voiam să-i fac vînt în şanţul comunal, dar am scos totuşi telefonul din buzunar şi l-am sunat din nou pe Iulian. Ne-am întors în Roma, l-am luat cu noi pe directorul de la achiziţii, care ne-a dus la un ţăran din sat. Şi ţăranul ne-a povestit că a avut un cal pe care l-a iubit mult, dar calul s-a îmbolnăvit şi nu-l mai putea ţine ca să-l chinuiască, aşa că l-a dat la abator. Şi a luat 300 de euro. Romain era mulţumit, putea în sfîrşit să se întoarcă la Paris. Amin.

a doua zi după protest

încerc să-nţeleg.

de ce aseară, cînd s-a protestat împotriva modificărilor aduse codului penal care le permit tuturor penalilor de-acolo să nu mai înfunde puşcăriile de fiecare dată cînd ne trag cîte-o ţeapă nouă, împotriva reintroducerii insultei şi calomniei în codul penal, împotriva propunerii odiosului de bolcaş, acest munte de antisemitism şi idioţenie, la curtea constituţionată, împotriva modificărilor privind interceptările telefonice (cu alte cuvinte, n-ai voie să asculţi telefoanele suspecţilor decît după ce i-ai anunţat că ai început să le asculţi telefoanele), împotriva încercării de a lăsa ANI şi DNA fără obiectul muncii (vorba lui mirel paladă, veselul purtător de cuvînt al guvernului, de unde atîta agitaţie, românia oricum a fost întotdeauna un model pentru celelalte state europene în ceea ce priveşte lupta anticorupţie), împotriva a încă vreo 10 mizerii la fel de mari, plus a faptului că legile se votează pe-ascuns, noaptea, fugind de ziarişti, în timp ce tata ponta e plecat în africa de sud, ca nu cumva să se creadă că el are vreo legătură cu asta, iar o parte dintre parlamentari oricum recunosc că n-au ştiut ce votează ("am votat ca o cireadă de vaci", spune un deputat de vîlcea, deşi chestia asta s-ar putea aplica pentru o ţară întreagă).. reiau: de ce aseară, cînd s-a protestat împotriva unor abuzuri extrem de grave, au ieşit 1000 de oameni, iar cînd a fost vorba, punctual, de roşia montană, au ieşit mii, uneori chiar zeci de mii?

în primul rînd, cred c-avem o problemă cu chestiile prea abstracte. dacă numirea lui bolcaş ar duce automat la raderea a trei munţi din apuseni, dacă imunitatea, aministia, calomnia, corupţia s-ar putea măsura în tone de cianură, ar fi mai bine pentru toată lumea. dar nu se pot măsura decît în efectele devastatoare pe care le au asupra vieţii fiecăruia dintre noi. şi cine nu pricepe asta acum e pierdut. poate ar trebui, vorba unei prietene, ca toţi politicienii care urmează să scape de condamnări să apară la televizor în nişte clipuri publicitare la fel ca alea pentru rmgc care ne-au indignat atîta şi să spună: bună ziua, eu sînt x, deputat de y, mi-am angajat nevasta şefă de cabinet, fiică-mea e bine-mersi notar după ce-am dat o şpagă unde trebuie, lui bărbat-su, care stă pe tuşă de doi ani, i-am dat eu un contract după ce-am făcut o licitaţie trucată, să nu fie ruşinea familiei, în rest, mai am nişte averi nedeclarate, pregătesc un tun cu fonduri europene în colaborare cu ministerul economiei, dar dvs staţi fără grijă, că n-o să păţesc absolut nimic din cauza asta, nu mai am cum, am modificat codul penal şi-acuma nu mai sînt funcţionar public, practic fac ce vreau în ţara asta, mulţumesc mult că staţi acolo pe canapea şi nu spuneţi nimic, promit că vă trimit o vedere din antile la iarnă. sau poate c-ar trebui date în buclă cîteva dintre măgăriile spuse de ponta şi antonescu (ok, şi băsescu, deşi trebuie să recunoaşteţi că în ultimele două luni măgăriile lui au fost mai puţine decît ale celorlalţi doi), alea cu "e absurd să crezi că dacă-ţi angajezi propria nevastă trebuie să răspunzi în faţa legii" sau aia cu "ambasadele exagerează, n-au înţeles nimic din ce s-a votat marţi, le inflamează presa aiurea".  sau poate ar trebui să facem nişte felicitări de crăciun în care să-i felicităm pe oameni că pot sta atît de liniştiţi cînd totul în jur se prăbuşeşte. nu ştiu, zic şi eu.

scriam într-un text din dilema, în septembrie, că ce bine că generaţia mea s-a mobilizat în sfîrşit, se informează, îşi face educaţia civică şi politică, ştie cînd şi se să sancţioneze, se trasformă în masă critică. în mod evident, scriam tîmpenii. dacă era aşa, atunci masa aia critică trebuia să fie aseară la universitate. dar nu, ea era pe undeva prin oraş, la adăpost în bunkerul ei de coolness, verificîndu-şi facebook-ul în timpul unei discuţii despre flori, fete şi băieţi şi dînd din cînd în cînd cîte-un like la vreo poză cu jandarmi vs protestatari, ca să se ştie că e totuşi pe fază.

e prea frig afară? prostii. se rezolvă cu două perechi de şosete, pantaloni groşi, bluză cu mînecă lungă pe sub pulovăr de lînă. şi oricum, dacă sari şi alergi, nu mai simţi nimic.

la universitate, în timp ce se striga să vină presa, să-i scoatem lesa, simona tache nota într-un carneţel ca să poată scrie reportajul pentru caţavencii, hotnews şi vice făceau live text, vreo trei televiziuni transmiteau în direct, băieţii de la casa jurnalistului aveau ochii larg deschişi şi urechile pîlnie, ceva mai tîrziu andrei ioniţă de la veioza arte, care filmează protestele de la 1 septembrie încoace, şi-a luat un jet de gaze lacrimogene în faţă, iar jurnalista de la b1 l-a fugărit în faţă la guvern pe şeful jandarmeriei, după ce purtătorul de cuvînt al aceleiaşi instituţii a insinuat că jurnalista ar avea probleme cu capul, aşa c-aş vrea să nu mai strigăm tîmpenia asta, pentru că problema acum nu mai e presa, problema sînt oamenii. toate lucrurile despre care am scris mai sus s-au dat la ştiri, nu le-a ţinut sfîntul duh ascunse în sertarele facebook-ului. scria cineva ieri că totuşi există speranţă, pentru că, în momentul în care am urcat pe victoriei printre maşini, strigînd ce vrem noi e şi pentru voi, toţi şoferii claxonau şi aplaudau. fals. tot drumul de la novotel pînă în piaţa victoriei l-am făcut în mijlocul străzii, printre maşini, uitîndu-mă la fiecare şofer care trecea pe lîngă noi şi strigînd ce vrem noi e şi pentru voi pîn-am ajuns să mă încurc şi să strig ce vrem voi e şi pentru noi. ei, mai mult de jumătate din oamenii din maşini aveau privirile goale, ca şi cum ar fi mers întins pe o autostradă pustie, cred că şi dac-ar fi trecut elefanţi şi girafe pe lîngă ei, nimic nu s-ar fi mişcat pe feţele alea împietrite. e drept, unii claxonau, ne arătau cîte-un sticker cu roşia montană, noi aplaudam. dar raportul e max. 30 la sută reacţie vs 70 la sută lipsă de reacţie.

jandarmii. s-ar putea, oare, să nu ne mai jucăm de-a hoţii şi vardiştii de fiecare dată cînd vrem să părăsim perimetrul de la universitate? fiecare cordon de jandarmi care blochează o stradă e o măsură de precauţie inutilă - se termină întotdeauna cu îmbrînceli şi cu trecerea inevitabilă a protestatarilor de partea cealaltă. iar faptul că s-a dat cu gaze la guvern (nu, domnule tismăneanu, nu e prima dată de la 1 septembrie cînd se-ntîmplă asta; nu, domnule şef al jandarmeriei pe care nu ştiu cum îl cheamă, nu "toţi protestatarii de la guvern au devenit violenţi", eram acolo şi vă asigur că majoritatea ne butonam telefoanele în timp ce strigam "ponta de crăciun este porcul cel mai bun") din cauză că un grup a aprins nişte torţe e o tîmpenie. aş fi înclinată să cred că nişte indivizi antrenaţi să asigure ordinea nu recurg la gaze lacrimogene şi la forţă decît după ce-au epuizat orice alt fel de resurse. aş fi înclinată să cred că sînt puşi acolo ca să aplaneze conflictele şi să minimalizeze pagubele, nu să bată un protestatar care trece de cordonul lor spre porcăria aia de clădire care-arată ca un cavou acoperit cu steagul româniei, nici să dea cu gaze pentru că n-au altă metodă de a ţine suporterii sub control. dar, după cum spunea aseară la b1 purtătorul de cuvînt al poliţiei (cel puţin aşa am reţinut eu ieri, dar între timp mi se pare cam suprarealist să fi fost el), "jandarmeria nu a acţionat independent de decidentul politic", s-o fi săturat şi ponta de-atîta iubire şi pace în univers, gata cu blocarea circulaţiei duminică seară, cînd oricum ai 15 maşini pe oră, hai, acasă toată lumea. (în paranteză: cînd eu şi cătălina ne-am nimerit nas în nas cu un cordon de jandarmi de pe quinet, ea cu o căciulă cu urechi de vulpe din denese animate, eu cu ochelari şi fular foarte lung, strigînd amîndouă voi aveţi bastoane, noi mîinile goale, a venit un băiat blond cu căciulă neagră, care ne-a zis "voi două treceţi rapid în spate, că o să iasă cu îmbrînceli şi nu vreau să păţiţi ceva", după care ne-a dat frumuşel la o parte. îi mulţumim pe această cale salvatorului nostru anonim :)

ok. să şi termin totuşi, am scris inacceptabil de mult. ideea e simplă: avem nişte guvernanţi scăpaţi de sub control. în acelaşi timp, avem şansa de-a le arăta că ştim asta şi că n-avem nici cea mai mică intenţie de a-i lăsa să facă ce vor. şansa e sîmbătă, 21 decembrie, cînd o să ieşim din nou. poate mai mulţi. pînă atunci, psd vă doreşte sărbători fericite şi la mulţi ani 2014.

totul e ridicol

de citit de două ori pe zi. la nevoie, chiar de douăzeci:

"De la o vreme mă gîndesc că toţi sîntem ridicoli, din şanţuri pînă pe Himalaya esteticii, Bach e ridicol, nu contează că-i mort de 250 de ani, Beethoven e şi mai ridicol cu tragismul lui grandios, dar pentru cine să fii tragic, ce-ar putea fi tragic în viaţa unui vierme tulburat, posibil ca totul să fie tragiridicol, nu o tragicomedie aşa cum se declară continuu eronat, recviemurile lui Mozart, Cherubimi, Verdi, Fauré, Dvořák sînt ridicole, mai ales cînd eşti dărîmat, să fii dărîmat e ridicol, să te speli pe dinţi e ridicol, pe Dies Irae, dacă cercetezi cu minuţie, ajungi la acelaşi rezultat, gesturi, stări, impresii, să te încalţi e ridicol, mai ales cu limba de pantofi, să te închei la nasturi e ridicol, să-ţi pui pălărie, înhumări, urne funerare, pe policioare, naşteri, mariaje, ispite, necazuri, să te uiţi în ochii altuia sau la dreapta e ridicol, şi, cum am zis, arta e ridicolă. Emoţia. De-un ridicol fioros. Războaiele nu provoacă drame, ci un imens ridicol colectiv, idei, concepte, aspiraţii, toleranţa şi intransigenţa sînt ridicole, minus şi plus, la fel, batiscafurile, medicii, mîndria, lumea necuvîntătoarelor, copiii, să munceşti e ridicol, etica şi decadenţa sînt ridicole, adevărul e ridicol, minciuna, calităţile, defectele sînt ridicole, preoţii, bisericile, rugăciunea, credincioşii, supranaturalul, psihoza, să zbori cu avionul, să sari cu paraşuta, să joci popice, reclamele luminoase, magii, automobilele, ateismul e ridicol, fiind dispreţ sau furie ridicolă pentru că nu există cineva (ridicol) pe care să-l poţi face răspunzător pentru instatisfacţiile sau pierderile tale ridicole, universul este de-un ridicol năprasnic, întunecat, Dumnezeu, dacă există, evident că-i ridicol. Şi dacă nu există, cu atît mai mult. Nu are logică să-ţi fie teamă de rizibil, cum i-am auzit pe unii spunînd că le-ar fi, tot ce se poate face este să încerci să eviţi nivelul maxim, pentru că derizoriul are grade, ca oligofrenia, tot 4, unde 4 este cel mai rău. Şi-l deţine iubirea, cu tot ce implică ea. Atracţie, suferinţă, sex, respect, entuziasm, aruncări de pe turnul de apă, despărţiri, reveniri, otravă, căderea dinţilor, privitul în gol în timp ce de undeva se aude Dance me to the end of love şi plîngi. Ce poate fi mai ridicol, mai omenesc."

(Variţiuni pe o temă de Vater-Puccini, de Răzvan Petrescu, Editura Curtea Veche, 2013, p. 142)

2012

am ascultat şi-n 2012 zeci sute de albume noi
dar de fapt
anul meu a început cu tune-yards* şi sharon van etten
a continuat cu alt-j şi django dgango
s-a terminat cu asaf avidan* şi robin and the backstabbers
s-a terminat bine

*numai pe ăştia nu i-am văzut live