abattoir blues

(acum un an, pe 13-14 februarie 2013, umblam prin sate şi abatoare cu doi jurnalişti francezi după mine - veniseră în românia ca să investigheze scandalul cărnii de cal. întîmplător, romain şi denis lucrau pentru cea mai tare emisiune de jurnalism de investigaţie din franţa, chestie care mi-a făcut viaţa un iad.  după ce-am scăpat de ei, m-am întors acasă şi-am scris un text pentru antologia
"prima dată", apărută la editura art. acolo găsiţi toată povestea, în caz că.)

Pînă la prînz, devenisem specialistă în scandalul cărnii de cal. Ştiam lucruri care încă nu ieşiseră în presa internaţională, primisem pe mail facturi secrete, cunoşteam coduri sanitare şi proceduri de control, vedeam pe harta Europei traseele tonelor de carne care plecau din România comandate din Cipru şi erau livrate în Olanda, de unde porneau spre Franţa şi ajungeau în lasagna vîndută în Anglia. Nici nu mi-am dat seama cînd am ajuns în abator. Am completat o declaraţie pe care nu-mi mai amintesc ce scria, ne-am pus pungi peste bocanci, ne-am îmbrăcat cu nişte geci albe şi groase şi am intrat. Înăuntru, hărnicie, precizie, rapiditate, ca în atelierul lui Moş Crăciun. Doar că în loc de cadouri, pe bandă circulau hălci de carne proaspăt tranşate. Dl. Iulian explica diferenţa dintre carnea de cal şi carnea de vită (era imposibil să fi fraierit un specialist al industriei alimentare, aşa cum pretindea firma franceză) şi ne arăta mîndru că munca în abatorul lui se face „la standarde europene”. Eu alergam după cameraman şi-i traduceam lui Romain la ureche, încercam să nu apar în cadru, dar să aud în acelaşi timp ce spunea dl Iulian. Nu-mi dădusem seama că, inconştient, respiram pe gură (mirosul de carne proaspăt fost-vie-actual-moartă îţi intră în creier şi nu mai pleacă de-acolo) şi-mi ţineam mîinile încleştate la piept. Mi le-am pus repede în buzunare, ca să nu par ridicolă, şi-am început să valsez prin camere frigorifice, printre lăzi şi hălci, străduindu-mă să nu mă uit fix nici la oamenii care lucrau acolo, nici la obiectul muncii lor. Pînă cînd am ajuns în penultima sală, acolo unde cadavrele de vaci erau atîrnate de picioare şi treceau prin următoarele faze: tăiat capul, scos maţele, tranşat. De fapt, m-am blocat la faza a doua, mă uitam cum cad tone de maţe dintr-o vacă, toate organele ei interne prăbuşindu-se fără zgomot, Denis nu-şi putea mişca obiectivul camerei de la capetele tăiate pe bandă rulantă, şi totul arăta ca-ntr-un Terry Gilliam din anii ’80, cu măcelarii care urcau şi coborau pe nişte platforme mobile, îmbrăcaţi în halalate albe şi lungi, cu măşti pe faţă, tranşînd vacile, curăţîndu-le, pregătindu-le pentru farfuriile noastre. Mă albisem la faţă, simţeam cum mi se scurge sîngele prin degete şi probabil chiar aş fi leşinat dacă n-aş fi văzut cum o carcasă de vacă era cît pe ce să-l lovească pe Romain, aşa că am reacţionat prompt, o catwoman printre vaci moarte, şi l-am tras pe nefericit înainte să fie accidentat. La plecare, directorul a zis s-o luăm pe scurtătură, adică prin sala în care sînt omorîte animalele. Am făcut paşi mari uitîndu-mă în jos şi încercînd să nu văd şi să n-aud nimic, dar chiar înainte de ieşire, a trebuit să păşesc peste un rîu mic de sînge şi, fără să-mi dau seama, am ridicat privirea şi m-am ciocnit de o vacă - atîrna cu limba scoasă şi ochii ieşiţi din orbite.

Denis şi Romain nu se simţeau nici ei prea bine, aveam toţi trei impresia că ne-a intrat mirosul de sînge proaspăt în haine. Dar Romain mai avea fix o mie de întrebări de pus, aşa că n-aveam vreme de schimbat impresii. Cîte tone de carne cal i-a vîndut dl Iulian cipriotului, cînd l-a cunoscut pe francez, cîţi cai sacrifică pe an, de unde provin caii, cît costă un cal, cum, cînd, de ce, orice. La un moment dat, directorul a zis: „Hai că poate vă e şi vouă foame”, aşa că am mers la cantina abatorului, unde ne-am prăjit singuri vrăbioarele pe grătar. Eu eram la fel de albă, dar intrasem într-un fel de transă, băgam cuţitul în carne ca şi cum ar fi fost carnea mea şi nu mă durea deloc, mestecam greu, treceau cinci ani pînă reuşeam să înghit, între timp directorul terminase trei bucăţi mari, cu tot cu o porţie de fasole, francezii erau mulţumiţi şi vorbăreţi, soţia vorbea despre calitatea cărnii şi-a vinului în Franţa, totul era îngrozitor de firesc şi n-avea nici un rost să protestezi.

La 6 după-masa, în mijlocul unei discuţii despre facturi şi clienţi, directorul a zis: „Gata! V-am suportat toată ziua! Mai am şi eu treburile mele!”. Aşa că am plecat. În barul hotelului, Romain s-a declarat mulţumit. Lucraserăm bine. „Nu pleci pînă nu te dă afară, să ţii minte chestia asta.” A doua zi trebuia să găsim ţărani care şi-au vîndut caii la abator, vorbisem cu un şofer care să ne ducă prin sate dimineaţa devreme. Dacă ne terminam treaba pînă la prînz, prindeam avionul care ajungea seara la Bucureşti.

Joi, 14 februarie, Valentine’s Day. Am umblat prin sate, am bătut la porţi, am mers la tîrgul de animale (cu microfonul agăţat de fular, întrebam ţăranii dacă au cai de vînzare), nimănui nu-i trecea prin cap să-şi vîndă calul la abator. Romain era, din nou, neînduplecat: „Nu plec din ţara asta pînă nu găsim pe cineva. Dacă Iulian zice că toţi caii vin de la ţărani, atunci trebuie să găsim ţărani. Trebuie să arătăm de unde vine carnea.” Eram epuizată şi voiam să-i fac vînt în şanţul comunal, dar am scos totuşi telefonul din buzunar şi l-am sunat din nou pe Iulian. Ne-am întors în Roma, l-am luat cu noi pe directorul de la achiziţii, care ne-a dus la un ţăran din sat. Şi ţăranul ne-a povestit că a avut un cal pe care l-a iubit mult, dar calul s-a îmbolnăvit şi nu-l mai putea ţine ca să-l chinuiască, aşa că l-a dat la abator. Şi a luat 300 de euro. Romain era mulţumit, putea în sfîrşit să se întoarcă la Paris. Amin.