restanţe

pregătiţi-vă, că o să fie lung.

b1
prima mea apariţie la o televiziune naţională. cum am pus piciorul în stradă, cum s-au rupt norii şi a început să plouă din toate direcţiile, pe sub umbrela mea mare. când am ajuns la taxi, eram o epavă. în taxi, mi se părea că ne mişcăm ca pe valuri, încercam cu o oarecare disperare să-mi aranjez părul ud într-o oglinjoară în care nu vedeam nimic. ajung la b1- bună seara bună seara, vai ce furtună e, apare şi florin, prezentatorul, şi domnu sava (la care ţin mult de la o conferinţă de presă de la tiff, când i-a beştelit pe jurnaliştii mitocani), amândoi fără umbrelă. am mers la machiaj, ne-am uscat hainele cu foehnul, iar o doamnă tare drăguţă mi-a întins pe faţă tone (nu exagerez) de fond de ten şi pudră şi fard, încât la un moment dat simţeam că dacă treceai cu un creion peste faţa mea, săpai şanţuri. în fine, se pare că rezultatul final a fost mulţumitor, şi că se potrivea cu păru încreţit de ploaie (cealaltă doamnă a zis, cu tonul ăla de nusemaipoatefacenimic, ei, asta e, o să-l lăsăm aşa, creţ..) şi cu cerceii cu kyle broflovski. trec peste detaliile emisiunii, şi zic doar că în una din pauze mi s-a reumplut paharul cu apă, pe care l-am vărsat peste tot pupitrul (da da, ăla de la naşul), pentru că estimasem greşit distanţa dintre pahar şi mine. şi mă mai bucur că m-am declarat entuziasmată de trailerul de la tournee - filmu tocma a luat fipresci şi premiul pt cel mai bun regizor. şi şi bardem a luat ce trebuia să ia, dar despre asta n-am mai vorbit în emisiune.

a doua zi eu şi domnu sava trebuia să plecăm, printr-una din coincidenţele alea care-s surorile mele, cu acelaşi tren, la 6 dimineaţa, spre iaşi. după cum era de aşteptat, eu m-am trezit chiar la 6. la 12 şi ceva (tocma mă urcasem în rapid), mă sună domnu sava să-mi spună că s-a tot plimbat prin vagoane şi a văzut mulţi oameni dormind şi şi-a închipuit că unul dintre ei eram eu. dormeam într-adevăr, dar nu în trenul care trebuia, ci acasă.
în tren (cel de 12.00), am început să citesc ultima carte a lui matei florian. amor instantaneu, următoarea enţiclopedie o să fie despre şi hams şi regretel. am ajuns în iaşi la 18.00, m-am urcat în taxi şi am aterizat la centrul cultural francez, unde se adunase deja toată lumea pentru lire en fete. eram infernal de obosită, aşa că eram agitată şi foarte hlizindă. de la 19.00 am intrat în direct la radio, aşezaţi cu toţii la o masă luuungă. ce-am vorbit, puteţi citi aici: http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Dosar/5822 desigur, am spus că eu totuşi cred că sunt în românia oameni care-au scris ceva foarte bun şi care încă nu au reuşit să fie publicaţi. lucian dan teodorovici mi-a explicat, cu argumente, că e imposibil. n-am putut fotografia şosetele nimănui pentru că, de data asta, n-am mai stat în public, ci pe scenă. în fine, după dezbatere am ieşit cam în aceeaşi formaţie în oraş, ocazie cu care s-au legat şi dezlegat prietenii, s-a râs în draci, s-au spus bancuri şi s-a discutat despre băşcălie, umor, caragiale. sau ba nu, asta cu băşcălia a fost a doua zi.. în fine, noroc cu dan daia de la centrul cultural francez, care-a pus la cale toată afacerea asta şi ne-a adunat, şi-am discutat despre literatură şi ne-am veselit şi ce bine a fost.

uuf, încă un milion de lucruri de povestit şi nu mai am timp. mâine noapte plec spre tiff, de unde am să fac corespondenţe zilnice pentru http://www.dilemaveche.ro/. în plus, mă pregătesc intens ca să-i iau interviu regizorului care-a plecat acasă cu palme d'or-ul în anul în care m-am născut eu. treaba asta mi se pare la fel de minunată ca îngerii care se plimbă prin filmele lui.
în ultima vreme mi se-ntâmplă o sumedenie de bucurii (sâmbăta la mogoşoaia, green jazz fest-ul cu introducing omer klein şi eu ducându-mă la final, după un bis al lui monk, şi zicându-le I have no words, I have no legs - adică mi se tăiaseră picioarele de cât de mişto fusese, pe româneşte -, iar omer spunând îngrijorat oh, I'm so sorry, show me your legs etc. etc.), de care am grijă ca de porţelanuri, pentru că sunt pe punctul de-a le strica din cauza unor nefericiri minore. extraordinar, ce frază lungă am putut să scriu.

după tiff, schimb job, schimb casă, schimb multe. dar până atunci, să vină tiffu, şi oraşul în care am mers eu la facultate şi la bcu şi în insomnia şi aşa mai departe.
acum doi ani am reuşit să văd şi câte 7 filme pe zi. să vedem ce pot să fac anu ăsta (mai ales că o să târâi după mine un laptop, un reportofon şi un aparat foto..)

plus, ca de obicei, cu bucurii: o scrisoare cu muuulte poze de la leo.

o carte (de la casi) din cauza căreia am întârziat azi dimineaţă la serviciu.

un concert de la pitchfork cu lambchop, o trupă pe care-o ascultam acu 6 ani, pe vremea când bucureştiul era cel mai mare duşman al meu.

şi, cum să nu, ar mai fi atâtea şi atâtea.

ce-ţi doresc eu ţie dulce

dorinţa mea de azi e ca bardem, bardem supremul, bardem al lui penelope, bardem întunecatul&genialul, bardem de care nu mai vreau să scap, să ia la cannes premiul pe care l-a luat waltz anul trecut.



şi mai am o dorinţă, dacă se poate şi nu vă supăraţi. să nu plouă deloc deloc de azi până duminică în grădina de la green hours, ca să curgă jazzu valuri valuri şi să n-avem nici o umbrelă la noi.

p.s. v-am zis că merg la tiff? tot tiffu? şi că e cea mai aşteptată vacanţă cu filme pe anu ăsta?

p.p.s. nu ştiu cum a putut să trăiască blogu ăsta atâta vreme fără asta:



(găsit într-un top din theguardian cu cele mai tari tripuri din filme. elefanţii sunt pe primu loc, ceea ce nu mă miră nici cât un vârf de trompă de elefănţel.)

ochelari

ieri-alaltăieri, la cannes.

The National - "Bloodbuzz Ohio" (official video) from The National on Vimeo.

ascultată de sute de mii şi milioane de ori în ultimele două luni. mp3ul meu se deschide numai şi numai la ea, iar eu nu mă împotrivesc niciodată. o melodie care mi se-ntâmplă de mai multe ori pe zi, căreia i-am povestit deja o mie de lucruri şi care mă ştie mai bine decât propriile buzunare. cam aşa e bloobuzz ohio.

şi, pencă tocma am pus mâna pe minunăţia asta :

Angoasă

Nu vin la noapte, fiară, să-ţi domin carnea unde
Obşteştile păcate băltesc, nici n-am să nasc
O jalnică furtună în pletele imunde
Pe care, -n sastisire, ţi le sărut şi casc:

Cet patului tău somnul cel fără vise,-n trâmbe
PLutind, a remuşcare, sub mătăsosu-i cort,
Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe,
Tu, ce cunoşti neantul mai bine ca un mort.

Căci Viciul care-mi roade,-ntr-ascuns, nobleţea primă,
Îmi dă, ca ţie, stigma sterilşităţii lui,
Pe când te bucuri, însă, de-o inimă ce nu-i

Muşcată,-n împietritul tău piept, de nici o crimă,
Eu, bântuit de giulgiu-mi, fug palid şi insomn
Crezând, când mă culc singur, că voi muri în somn.

cum ar fi să cânte the national nişte versuri de mallarmé? în traducerea lui şerban foarţă, desigur:)

telegrame

vine wim wenders la tiff. în carnea şi oasele lui. mai am cuvinte? nici măcar unu mic de tot.

joi noapte, la b1 (o să pot verifica dacă geamu din studio dă în stradă sau e numa un trucaj). despre radu muntean, cu ana maria sandu şi florin barbu.

vineri, la iaşi. despre promovarea romanului de debut, cu claudia şi florin. şi george, care transmite în direct la radio iaşi.

sâmbăta trecută, primu meu karaoke. 4 ore nu mi-a mai luat nimeni microfonu din mână. o seară glorioasă.

de joia viitoare, green jazz fest. adică 4 zile de jazz de cea mai bună calitate în grădina de la green hours. omer klein, here I come.

şi băieţii ăştia (care parcă-s copiii lui steve reich căsătorit cu o bulgăroaică. şi care-au fost nominalizaţi în 2008 la mercury prize. ghinionu lor a fost că ăla era anu cu the seldom seen kid:)



a, şi dacă tot. nu ştiţi pe nimeni care dă la-nchiriat un apart de 2 camere în bucureşti?

lena

încă cineva de care o să-mi fie dor.

aici era videoclipu. care pornea automat şi enerva pe toată lumea care deschidea blogu. l-am şters. nici nu mai ştiu unde îl găsisem. în orice caz, nadeah şi charlie winston sau cum îl cheamă cîntau nu ştiu ce piesă de la radiohead. cam asta. urmează textu de după videoclip:

nadeah e una din fetele alea frumoase de la nouvelle vague, charlie e băiatu ăla cu like a hobo, iar luiza e luiza care vrea să-l întrebe pe băsescu dacă povestea cu 25 la sută e pe bune, pentru că dacă e, tre să-şi caute alt loc de muncă. luiza, nu băsescu.

(p.s. azi pe facebook un "amic" îşi soma prietenii din listă să-l şteargă dacă au votat cu băsescu. l-am şters şi i-am zis că mi se pare o intransigenţă copilărească. mi-a răspuns că să-mi întreb părinţii cum era cu statu la cozi. m-am săturat de oameni care amestecă lucrurile, de oameni alb şi negru, de oameni care jubilează când pot arunca întreaga vină în capu unei singure persoane. puţintel sânge rece, monşer, şi vedem noi cum trecem şi peste asta.
şi, într-o ordine de idei vecină cu aia de mai sus. m-am nimerit acu vreo 2 ore acolo unde se-ntâlnesc comitetele şi comiţiile scriitorimii române. şi am fost prezentată unui ins pe care-l ştiam, desigur, de prin reviste.
el (peste 40, sub umăru meu, cu un fel de eşarfă roşie la gât, o poşetă cu tapet şi aerul unui gândac de bucătărie): x.y. nefumător.
eu: felicitări.
el (simţind că pierde teren): dar mai sunt şi proaspătul preşedinte ales al..
eu (deja pe jumătate întoarsă către altcineva): -
el: care ai zis că e numele mic?
eu: luiza.
el: da. parcă tu scrii cronică la..
vorbeam deja cu altcineva, aşa că n-a mai continuat.

ştiu că sunt o scorpie fără inimă, da chiar aşa?!

şi, ca să mă mai liniştesc şi eu cât de cât, îmi dedic vioara aia care începe înainte de primu minut şi se termină droit dans le coeur:



(ce frumos arată coperta de la ultimu lettre internationale. înăuntru, 5 sonete de borges, o conversaţie între michnik şi isaiah berlin care se cheamă "oamenii buni construiesc ghilotina", un preview la "ce mai rămâne din cultura franceză" de la art, un text cu titlul "rue samuel beckett" şi multe multe pagini care miros a cerneală şi care sigur îţi lasă urme pe faţă dacă-ţi bagi nasu înăuntru. de-abia aştept)

o să vă pară rău dacă nu

zilele astea se întâmplă ceva extrem de important în bucureşti (iar folosesc cuvinte mari, dar "extrem" şi "important" chiar nu-s prea mult în cazu ăsta). se cheamă "capete înfierbântate" şi e o piesă de teatru documentar despre 13-15 iunie 1990. dacă sunteţi în oraş de azi şi până duminică (9 mai), v-aş recomanda să nu rataţi spectacolul ăsta şi să mergeţi să-l vedeţi la centrul de introspecţie vizuală (pe str. enei, lângă facultatea de arhitectură).
"capete înfierbântate" e construit pornind de la o muncă de documentare care-a durat câteva luni (în total 30 de interviuri cu numele mari, inclusiv cozma sau iliescu, şi cu cele mici, anonime, ignorate) şi ia forma unor monologuri interpretate nu doar convingător, ci perfect asumat de alexandru potocean (printre altele, adi din 432, şi tomasz din următorul film al lui peter weir). alexandru n-a fost în proiectul ăsta actorul care-a aterizat aşa, de niciunde, a primit un text şi s-a apucat să joace cum s-a priceput el mai bine, după care şi-a văzut de treaba lui. nu, alexandru a mers şi el la multe din interviuri, a contribuit activ la crearea spectacolului, şi de-abia apoi s-a şi ocupat de partea de interpretare. pe care o face impecabil, emoţionant, până în cele mai mici detalii, rictusuri şi ticuri specifice fiecărui personaj. sub ochii tăi alexandru potocean e ion iliescu (ăla care ţi-a îmbibat memoria evenimentelor de după 89, nu fake-ul de la divertis) , miron cozma, marian munteanu, cristi paţurcă etc. fiecare are propria lui istorie a acelor zile, fiecare e convins că are dreptate sau doar mimează convingerea că vina e în altă parte.
"capete înfierbântate" îţi arată mai multe versiuni. nu trebuie s-o alegi pe cea mai bună, pentru că nu există cea mai bună, şi nu există nici măcar una adevărată. toate-s adevărate în felu lor, bucăţi de real compilate de subiectivităţile şi interesele fiecăruia.
(a, iar monologurile nu sunt inventate. ele sunt varianta redusă a interviurilor înregistrate. n-o să vă vină să credeţi ce personaj e miron cozma şi ce legătură are moby dick cu primul miner rocker din românia).
mergeţi să vedeţi piesa asta. dacă nu vă sunt de-ajuns imaginile şi vorbele din 13-15 pe care le dau din când în când televiziunile. dacă geografia bucureştiului nu înseamnă doar eliade, ci şi strada enei (unde au ars autobuzele). dacă v-aţi săturat de teatru-distracţie şi teatru-degeaba. dacă nu cereţi dreptate, ci doar memorie.

(prima întrebare pe care ne-a pus-o alexandru după piesă a fost: "ştiaţi lucrurile astea?", nu "v-a plăcut piesa?" sau mai ştiu eu ce. semn că, de data asta, contează şi altceva pe lângă produsu artistic.)

oamenii spectacolului ăstuia sunt: text Michaela Michailov, performer Alexandru Potocean, video Cinty Ionescu, sound Catalin Rulea, scenografia Adrian Cristea, regia David Schwartz. au lucrat toţi pe banii şi timpul lor.

un interviu cu david schwartz, aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/capete-infierbantate-13-15-iunie-1990-interviu-cu-david-schwartz-

eu am fost ieri la vizionare şi s-a jucat fără proiecţii. motiv pentru care mai merg o dată vineri. şi oricum mi-a plăcut prea mult, vreau să-l revăd. şi vreau să-mi meargă mintea, să mă-ntreb iar şi iar de ce s-au întâmplat treburile alea, cum s-a ajuns acolo, dacă astea-s variabilele adevărului, câte or mai fi pe lângă ele despre care nu ştim nimic, de ce spectacolul ăsta nu e invitat de tnb bulandra odeon, de ce tre să fie underground o treabă care ne priveşte pe toţi, de ce mai există premiile uniter etc etc mai aveam tot felu de zis, da le păstrez pentru după a doua vizionare.

sper c-am fost destul de convingătoare.

ziua ei

şi-i cântă morrissey aşa:

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

îmi place cum zice pitchforku, "semizeii de la the national". o, da. şi îmi place că lui steve reich îi place de ei (a se vedea articolu din nytimes, pe care mai am foarte foarte puţin şi-o să-l ştiu să-l recit şi-n somn).
unde e filmat clipu? într-un castel părăsit care-a apărut şi-n last days al lui gus van sant. regia - rj bentler. imaginea - ray concepcion. recomand un full screen. sau chiar mai multe.

1maiul meu

nud marin. plus coloană. o fi fost vreun bălaşa scăpat pe la vechituri.

voia să sară de la etaju întâi. nu ştiu ce-a hotărât.

în staţia lui 300. era cald şi somn.

fac o pasiune pentru rufele scoase la uscat. acolo sigur locuieşte o fetiţă.

ouă nestresate. numai la piaţa unu mai.

în altă staţie, tot la 300.

la porumbei.

mult soare.

buline

carpete etc.
mai am o poză identică, făcută la lyon anu trecut. identică, dar cu alţi copii şi alt părinte.

citea dilemateca. nu ştie că l-am pozat, şi cu atât mai puţin că l-am pus pe blog. pentru reclamaţii şi sugestii, mai bine să-mi sune direct avocatu.

tot la lente, pe una din terasele mele preferate din bucureşti.

şi tot la lente. nu le-am luat asortate, aşa s-au nimerit.

şi după avalanşa asta de poze, vă recomand să treceţi pe-aici şi pe-aici. iar eu în seara asta merg la mţr, pentru asta.

after polite declines of coffee and toast

coloană sonoră pentru zile altfel decât astea de-acum :)