"muriţi încet nu stîrniţi panică"*

nu suport să fiu neajutorată. de fapt, urăsc să fiu neajutorată {tocmai pentru că am prostul obicei de-a sări mereu în ajutor. dar cum să sari dacă simţi că apasă peste capul tău un deget mare şi greu, care te înfige în asfalt ca pe-o piuneză docilă}. mi se întîmplă foarte foarte rar, iar cînd se-ntîmplă, iau foc. de la căzătura pe scări de-acum cîteva luni, am luat foc frecvent. după cusăturile de la floreasca, n-am putut să-mi prind părul două săptămîni, mă îmbrăcam în juma de oră şi ghipsul care-mi proteja firele arăta ca braţul multifuncţional al lui rambo. după operaţia de la iaşi (cu beethoven la casetofonul din sala de operaţii, şi doctoriţa mea, o doamnă absolut genială, povestind filme alb-negru cu louis de funès), aia în care nervul şi muşchiul au fost puşi fiecare la locul lui, nu mi-am putut mişca degetele o zi întreagă, din cauza durerii, doar stăteam pur şi simplu în pat şi mă uitam la ele ca la o gheară de pui îngheţat şi-mi imaginam cum ar fi să nu le mai pot mişca niciodată (aşa-s eu, mereu melodramatică). am avut noroc, tendonul a fost secţionat doar parţial, restul a rămas aşa cum era înainte să-l taie paharul ăla. am avut noroc, putea fi mult mai rău. cu toate astea, faptu că trebuie să mă duc în fiecare zi la kinetoterapie mă enervează îngrozitor, mă şi văd schimbînd metrou cu troileibuz cu tramvai ca s-ajung pînă-n griviţa, şi dup-aia juma de oră de bzzzzz-uri care-mi intră-n mînă şi-mi dau fiori, şi înapoi, ca să am restu zilei pentru treburile mele. nu mă plîng de-obicei, ba dimpotrivă, fac pe viteaza, refuz scaunul cu rotile după ce mă dau jos de pe masa de operaţii, îmi trece anestezia în cîteva ore în loc de-o zi întreagă, de parc-aş fi un fel de cal de rasă care nechează şi sperie seringile, fac mişto de durerile mele pînă se fac mici mici, nu pot să stau într-un colţ şi să-mi plîng de milă, mai bine-mi înfăşor mîna în jurul gîtului şi ies la plimbare în parc. dar urăsc să mă simt neajutorată. în fine, sînt acu mai furioasă, da o să-mi treacă. într-o lună ar trebui să scap şi de kineto, mîna o să se vindece, iar eu o să fiu din nou marele salvator al universului. deocamdată, sînt doar o fată care şi-a cumpărat o pereche de cercei cu doi cosmonauţi mici mici, ca să-şi amintească de ziua în care şi-a scos firele din mînă a doua oară. şi care are unghiile albastru închis (nişte dr. martens îmi mai lipsesc), deşi n-a crezut niciodată că o să-i placă albastrul ăsta pe unghii, dar a vrut neapărat să răzbune cumva sensibilitatea specială a degetelor de la mîna dreaptă. care-a făcut un interviu cu andrei ujică la care ţine mult mult (şi la interviu, dar mai ales la regizor) şi care (cu asta terminăm scrisul la persoana a treia) voia să vă spună că pariază că ovidiu genaru va lua marele premiu la zilele eminescu de la botoşani. drept pentru care, a copiat patru poeme care-i plac din antologia de la vinea (aşa de prost legată, încît se desprinde la prima răsfoire):

Lanţ

Lovind o pasăre care în nori dormea
fulgerul cade şi doboară copacul
copacul izbeşte piatra care stătea
şi piatra găureşte acoperişul
acoperişul care acoperea
Se crapă tavanul şi cade moloz
în ceaşca împăratului care tocmai gîndea că nimic
nu mai cade în lume
Împăratul se afla cu spatele la ceaşcă
Apoi împăratul se întoarse
îşi bea tacticos ceaiul
îşi bea molozul
îşi bea palatul
pe sine se bea
şi rîdea
Şi cădea

lovind de moarte împărăteasa care tocmai intra
cu argintul prăjit pe o tavă de aur.

Deodată

'Mnezeule deodată răsare un cal confuz pe
autostradă
şi asta întoarce
pe dos
orice concluzie şi implicit tot postmodernismul
cu bufniţelele lui globale
cu aiurelile
cu tot.

Nasul

Un trandafir evreu
îşi bagă nasul roşu
de fost birjar de mahala
prin crăpătura uşii
pe strada mare
şi mă întreabă: "ce mai faceţi
ce mai scrieţi încă nu v-aţi mutat de la Bacău?"

Regăsire

O ajung din urmă şi o întreb dacă este ea
Eu sînt îmi răspunde eu în carne şi oase

Observînd-o atent am dubii este şi nu este ea
în acelaşi timp şi totuşi seamănă

Îmi aprind o ţigară şi ea îşi aprinde o ţigară
Chiar aici îi spun am fost părăsit de o femeie
cum zece ani care semăna cu dumneata
Chiar aici îmi spune am fost părăsită acum zece ani
de un bărbat care semăna cu dumneata

La ce oră o întreb
La 7 fără 20 îmi răspunde
La ce oră mă întreabă
La 11 fără un sfert îi răspund

Atunci sîntem aproape noi ne răspundem
şi plecăm aproape împreună.

(din Trandafir cu venele tăiate, ed. vinea, 2008)

*versul final al poemului 1979

ah, şi o veste extraordinară. la cercul poeţilor apăruţi, svetlana cîrstean îl invită pe mircea horia simionescu. joi, 27 ianuarie, ora 18.00, la librăria de la institutul francez din bucureşti. ei, asta-i o veste pentru care merită să te transformi din nou în salvatorul lumii. şi să reciteşti învăţături pentru delfin. şi să mănînci mai mult kiwi.