ete

de cîteva ori pe an, organele mele interne care se ocupă de bucurie se-nchid, din raţiuni de maximă securitate, ca termocentralele electrice după marile cutremure. şi-atunci, de vineri seara pînă duminică seară, ajung iar la zi cu house, grey's anatomy şi californication, locuiesc în pat şi aştept să-mi treacă. pînă acum, mi-a trecut de fiecare dată, asta pentru că-s înţelegătoare cu termocentralele şi ştiu că prea multă bucurie e toxică şi trebuie oprită din cînd în cînd, înainte să producă dezastre.
e duminică seară, deci mi-a trecut. poate şi pentru că am citit şi recitit minunatul exerciţiu de admiraţie al lui radu (http://revistacultura.ro/blog/2011/03/mircea-ivanescu-implineste-astazi-80-de-ani-un-exercitiu-de-admiratie-semnat-de-radu-vancu/). şi mi-am adus aminte că, pe vremea cînd scriam şi eu poezie şi luam premii la galaţi şi la suceava şi la ploieşti (eram într-a zecea), aveam un personaj pe care-l chema ete şi care era, cum altfel, prescurtarea lui mopete.



(p.s. nu pot pentru ca să vă explic cam cît de frumos a fost la lectura de joi, cum s-a zguduit sala de rîs la gherguţ şi la leac, cum a tăcut făcută praf la radu, cum a strigat "hai dan, mai citeşte", pentru că dan coman se alinta şi nu voia să citească decît un poem. n-am văzut exact ce s-a întîmplat cît a citit val chimic, pentru că stăteam mai în spate, dar am auzit c-a fost vorba de o sticlă de cola care-a ţîşnit şi de-un balzac care-a căzut singur din bibliotecă.)

(miercuri la bcu, andrei ujică - "de la document la ficţiune şi înapoi". de mers neapărat.)

enumerare

pentru că numai în piesele lor bat inimi:

The National - "Think You Can Wait" by AwkwardSound

{a apărut ieri pe net, e compusă special pentru coloana sonoră a filmului win win, cu paul giamatti în rolul principal. şi cum regizior e todd mccarthy, care-a mai făcut preaemoţionantul the visitor (din cauza căruia mi-am cumpărat eu tobă africană), mă aştept doar la ce-i mai bine}

{n-am mai dat pe-aici pentru că 1. dacă am ceva de zis, pun repede pe facebook; 2. se-ntîmplă să se-nghesuie zilele astea lucruri de toate felurile - tradus poeme erotice marca b. vian, scris text pentru "primul job" de la art, scris povestire fără filtru care se cheamă "istoria frumuseţii", scris toate rubricile posibile şi imposibile, primit veşti de la andrei g. despre primul meu juriu, scufundat de tot în ultimu album elbow care-i exact ca mine, ieşit la suprafaţă pentru brazzaville şi piesa asta de la the national, pregătit psihic pentru biutiful (in your cinemas începînd cu 25 martie), terminat un thriller politic, citit primele 50 de pg din romanul dianei adamek, plăcut mult, schimbat repede pe life a lui richards din raţiuni de serviciu, gîndit dosar nou la dilema, cu mama la ikea, cu mama la caligula, cu mama în parc, mers la poştă ca să trimit plicuri, uitat portofel acasă, văzut liviu ioan stoiciu şi-un tip de la divertis pe stradă, mers înc-o dată la poştă, coadă de 20 de persoane, mers să iau un cadou, întors cu o fustă pentru mine, vorbit la telefon 2 ore cînd n-am chef să scriu, mers la ateneu, aproape adormit la beethoven, aşteptat noaptea poeţilor de la institutul francez - pe 24 martie, de la 21.00, cu: dan coman, radu vancu, sorin gherguţ, vasile leac, val chimic şi iulia militaru, aşteptat recitalul de pian grec de la tnb, visat un critic literar pe care-l dispreţuiesc profund şi-acuma îl detest de-a dreptul pentru că a îndrăznit să se bage şi-n vis, descoperit că enumerările îmi plac la fel de mult ca litera z, şi gata, crec-am terminat deocamdată}

p.s. aţi văzut aurora? dacă nu, vedeţi-o repede.

martie

am început luna cu un drum la bistriţa, unde am rîs în continuu (ana a zis că rîsul ăsta ajunge pentru tot anul) şi mi-am făcut plinul de cealaltă ana, marin, dan şi john. deşi oamenii la care ţin nu-mi sînt niciodată de-ajuns, aş vrea să se umfle ca nişte baloane cu aer cald şi să-şi lipească pereţii lor de cauciuc subţire de pereţii mansardei mele şi să ne strigăm tot felul de vorbe frumoase de la un balcon la altul.
cît eram acolo, am aflat că avishai cohen vine anul ăsta la gărâna. iar, cînd m-am întors, elbow îşi lansaseră în sfîrşit albumul. joi e concert la green cu martin reiter trio, la pro e rango, desenul animat în care johnny depp e un cameleon western

(roger ebert: "Rango" is some kind of a miracle: An animated comedy for smart moviegoers, wonderfully made, great to look at, wickedly satirical, and (gasp!) filmed in glorious 2-D. Its brilliant colors and startling characters spring from the screen and remind us how very, very tired we are of simpleminded little characters bouncing around dimly in 3-D.),

peste o lună e NexT-ul, puţin înainte e primăvara poeţilor la institutul francez (despre care pot spune doar c-o să fie de pomină), de mîine se încălzeşte şi cred c-am să renunţ în sfîrşit la paltonul albastru care-i plin de scame de la atîta purtat, în două săptămîni termin traducerea lui vian, tot cam atunci ar trebui să apară şi romanul la care-am scris eu postfaţa şi care, deşi are peste 400 de pg, mi-a plăcut mult mult. pînă atunci, eu zic s-o luăm uşurel, e timp pentru toate şi soare şi mai şi:



la care adaug o frază din balthazar al lui lawrence durrell, care se potriveşte cu tot:

"Adevărul, îmi spuse odată Balthazar suflîndu-şi nasul într-o şosetă veche de tenis, adevărul este ceea ce se contrazice cel mai tare, în timp."

cum ar veni, uniţi în cuget şi-n şosete.

şi poate vreţi să ştiţi că:

"National Geographic Channel and a team of scientists, engineers, and two world-class balloon pilots successfully launched a 16' X 16' house 18' tall with 300 8' colored weather balloons from a private airfield east of Los Angeles, and set a new world record for the largest balloon cluster flight ever attempted. The entire experimental aircraft was more than 10 stories high, reached an altitude of over 10,000 feet, and flew for approximately one hour.

The filming of the event, from a private airstrip, will be part of a new National Geographic Channel series called How Hard Can it Be?, which will premiere in fall 2011."

arată aşa şi vreau să mă mut în ea:

{restul fotografiilor: aici}

my cup of tea

dacă aş fi pe fugă (cum sînt acum), v-aş pune să ascultaţi "start it up" şi-aş spune "aşa a fost la sighişoara, pricepeţi dvs ce şi cum".

Morblus - Start It Up by salulesarpele (am observat azi că mi se schimbă mersul cînd ascult piesa asta pe stradă :D )

dacă aş fi pe fugă (cum sînt acum), dar aş mai trage puţin de timp, aş scrie că mă apuc sigur de cîntat la muzicuţă. la pian nu s-a putut, o să se poată la muzicuţă. principalul motiv se numeşte steven de bruyn şi mi-a dat add pe facebook tocmai după ce anunţasem că e the new man of my dreams. mă rog, el a dat add pentru că e simpatic, iar eu tot o groupie am rămas. oricum, cu cît îmi place mai mult de cineva, cu atît sînt mai imbecilă, aşa că dialogul cu steven după concert a fost ceva de genul: eu - that was the most innovative blues playing I've ever heard.. tot eu - in fact, it wasn't blues at all.. tot eu - anyway, you were fantastic etc.
el e steve:




în rest, am dansat mult pe scaun, pînă n-am mai rezistat, am ieşit val vîrtej şi-am dansat lîngă soba de teracotă din sala mihai eminescu (sala de concerte a sighişoarei). să scriu despre ce-am văzut şi ce-am auzit trei zile (pînă spre dimineaţă, c-am mers şi la jam session-urile din cramă) e ca şi cum v-aş povesti despre verişorii mei îndepărtaţi din italia, despre mătuşile şi unchii din new orleans. am vorbit cu toţi, ne-am pozat, am schimbat mailuri, am mîncat în aceleaşi restaurante, am rîs şi-a fost bine.

el e roberto morbioli. e din verona, are pantofi argintii, o nevastă, trei băieţi şi o trupă de blues (morblus-ul de mai sus). vorba lui, he's "such a solid groove". vorba anei, parcă e dintr-un western şi şi-a lăsat calul la intrare. chitarist excepţional, showman şi mai şi. avem amîndoi o poză în care eu îs sfioasă, iar el zîmbeşte ştrengăreşte. e pe locul II după steven. (observaţi, vă rog, cum îmi umblă ochii după bluesmeni. o fi de la strabism.)

aici e roberto cu diane blue (care cîntă la muzicuţă şi dă din şolduri pe modelul "shake your hips like battleships") şi cu lenny bradford (care e cel mai zen basist din lume)

roberto şi diane cîntă aşa:



ea e davina. punk blues de new orleans. cîntă la pian fără să se uite la clape, ea are altă treabă, face cu ochiul către public, îşi ridică părul (i se vede un tatuaj de pe ceafă), se-apleacă (i se vede un gramofon pe mînă), stă picior peste picior (i se văd pantofii), are-o voce care-o lasă pe amy muuult în urmă. davina e un flirt continuu.

pantofii, după cum spuneam.

şi poza asta îmi place mult. toată lumea era cu ochii la ea.



aici sîntem în cramă. murali coryell, care cîntă un blues cam manelo, dar care-i băiat bun (şi băiatul lui larry coryell, şi pe care hendrix l-a ţinut în braţe cînd avea 3 luni, iar miles davis i-a făcut cadou 100 de dolar cînd a împlinit 10 ani). cînd a auzit cum mă cheamă, a spus: oh, louise, I'm gonna play a song for you tonight, you know, "louise" by johnny lee hooker, iar eu am spus: yeah, I know it, but I prefer big bill broonzy's song. adică ăsta:



deci mi-au cîntat, el, roberto, larry, bateristul de la crossroads (şi de la survolaj). a durat vreo 10 minute pe care le-am zîmbit în întregime, de la un capăt pînă la celălalt.

ladies and gents, mr. vali răcilă. nu e din delta mississippi-ului, e din sighişoara.

aici ajungem de fapt la ultima seară şi la belgieni, care-au fost, indiscutabil, cei mai tari. ce-au cîntat, nici eu nu ştiu prea bine. o fi contemporary blues, o fi blues cu prog cu funky... în orice caz, am cd cu semnături şi desene, am şi poze, şi mi-e dor de ei.



aşa s-a terminat, cu murali, diane, roberto, larry şi liviu pop la tobe, care liviu pop aduce cam jumate din invitaţii festivalului, pentru că locuieşte în america şi cîntă mereu cu ei.

ei, toate astea, plus prima seară (despre care nici n-am mai apucat să scriu), plus un film văzut într-o sală de cinema goală (8 lei biletul, cu băutură inclusă şi stat întinşi pe canapea), plus cercei cu marilyn la 3 lei (pe unul l-am pierdut deja), plus ninsoare egal "e clar că mai merg şi la anul".

am fugit.