ete

de cîteva ori pe an, organele mele interne care se ocupă de bucurie se-nchid, din raţiuni de maximă securitate, ca termocentralele electrice după marile cutremure. şi-atunci, de vineri seara pînă duminică seară, ajung iar la zi cu house, grey's anatomy şi californication, locuiesc în pat şi aştept să-mi treacă. pînă acum, mi-a trecut de fiecare dată, asta pentru că-s înţelegătoare cu termocentralele şi ştiu că prea multă bucurie e toxică şi trebuie oprită din cînd în cînd, înainte să producă dezastre.
e duminică seară, deci mi-a trecut. poate şi pentru că am citit şi recitit minunatul exerciţiu de admiraţie al lui radu (http://revistacultura.ro/blog/2011/03/mircea-ivanescu-implineste-astazi-80-de-ani-un-exercitiu-de-admiratie-semnat-de-radu-vancu/). şi mi-am adus aminte că, pe vremea cînd scriam şi eu poezie şi luam premii la galaţi şi la suceava şi la ploieşti (eram într-a zecea), aveam un personaj pe care-l chema ete şi care era, cum altfel, prescurtarea lui mopete.



(p.s. nu pot pentru ca să vă explic cam cît de frumos a fost la lectura de joi, cum s-a zguduit sala de rîs la gherguţ şi la leac, cum a tăcut făcută praf la radu, cum a strigat "hai dan, mai citeşte", pentru că dan coman se alinta şi nu voia să citească decît un poem. n-am văzut exact ce s-a întîmplat cît a citit val chimic, pentru că stăteam mai în spate, dar am auzit c-a fost vorba de o sticlă de cola care-a ţîşnit şi de-un balzac care-a căzut singur din bibliotecă.)

(miercuri la bcu, andrei ujică - "de la document la ficţiune şi înapoi". de mers neapărat.)