domnului pamuk, pe care prea l-am lăsat să aştepte. luaţi o cafea, un ceai, ceva, un vinişor, că îi place să vorbească mult.
"To carry a book in your pocket or in your bag, particularly in times of sadness, is to be in posession of another world, a world that can bring you happiness. During my unhappy youth, the thought of such a book - a book I looked forward to reading - was a consolation that helped me through the school day, as I yawned so much my eyes would fill with tears; later on in life, it helped me bear the boring meetings I attended out of obligation or a desire not to be rude. Let me list the things that make reading something I do, not for the purpose of work or for my edification, but for pleasure:
1. The pull of that other world I mentioned earlier. This could be seen as escapism. Even if only in your imagination, it is still good to escape the sadness of everyday life and spend some time in another world.
2. Between the ages of sixteen and twenty-six, reading was central to my efforts to make something of myself, elevate my consciousness, and thereby give shape to my soul. What sort of man should I be? What was the meaning of the world? How far could my thoughts stretch, my interests, my dreams, the lands I could see in my mind's eye? While following others' lives, dreams, and ruminations in their stories and their essays, I knew I would keep them in the deepest recesses of my memory and never forget them, the way a small child never forgets his first sight of a tree, a leaf, a cat. With the knowledge I gathered from my reading, I would chart my path to adulthood. Having set out with such childish optimism to make and shape myself, my reading during those years was an intense and playful enterprise that drew deeply from my imagination. But these days I almost never read this way, and perhaps this is why I read so much less.
3. Another thing that makes reading so pleasurable for me is self-awareness. When we read, there is a part of our minds that resisist total immersion in the text and congratulates us on our having undertaken such a deep and intellectual task: in other words, reading. Proust undersood this very well. There is, he said, a part of us that stays outside the text to contemplate the table at which we sit, the lamp that illuminates the plate, the garden around us, or the view beyond. When we notice such things, we are at the sime time savoring our solitude and the workings of our imagination and congratulating ourselves on possessing greater depth than those who do not read. I understand how a reader might, without going too far, wish to congratulate himself, though I have little patience for those who take pride in boasting.
(...) Nothing can penetrate into the cracks, holes, and invisible gaps of life as fast or as thoroughly as words can. It is in these cracks that the essence of things - the things that make us curious about life, about the world - can first be ascertained, and it is good literature that first reveals them. Good literature is a piece of wise counsel that has yet to be given, and as such it has the same aura of needfulness as the latest news; that is mainly why I still depend on it.
(...) For me, to read is to create one's own mental film version of a text. We may raise our heads from the page to rest our eyes upon a picture on the wall, the scene outside the window, or the view beyond, but our minds do not take these things in: We are still occupied with filming the imaginary world in the book. To see the world imagined by the author, to find happiness in that other world, one must bring one's own imagination into play. By giving us the impression of being not just spectators of an imaginary world but in part its creators, a book offers us the creator's bliss in seclusion. And it's that bliss-in-seclusion that makes reading books, reading great works of literature, so alluring to all and so essential to the writer."
(orhan pamuk, "on reading: words or images", other colours. writings on life, art, books and cities, transl. by maureen freely, london, faber and faber, 2008)
a, să nu uit. orhan mă roagă să vă transmit că vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă doreşte o seară bună.
miercuri, 4 martie 2009
marți, 3 martie 2009
cum citesc
răspund, în sfârşit, unei lepşe primite de la caligraf. leapşa vine tocmai de la mihaela ursa (care, da, mi-a fost profă:) şi sună aşa: "care sunt ritualurile voastre de lectură şi ce gadget-uri implică? hm?”.
n-am absolut nici un ritual de lectură. cu atât mai puţin vreun gadget (mi-e frică numai când pronunţ cuvântul şi nici nu vreau să mă gândesc că ar putea să se inventeze o carte care s-ar autolumina sau una care s-ar agăţa de lustra de la baie sau alta care s-ar certa cu tine dacă ai îndrăzni să critici stilul autorului ori vreun nume cretin de personaj).
fiecare carte îşi creează singură contextul. eu nu fac decât să ascult de ea. citesc în pat şi la sala de lectură. nu citesc în metrou, autobuz, parc (în spaţii dintr-astea, am alte treburi, mă uit, ascult, fac planuri în vederea insecurităţii mondiale etc.). trenul e-o excepţie, acolo pot să citesc orice. mai ales poezie. cele mai memorabile călătorii poetice cu trenul au fost, prima, cu naum şi “calea şearpelui” (primită proaspăt, era chiar prima ediţie), şi a doua, anul trecut, “înţelegerea drept în inimă” a adelei greceanu. ambelele mi-au plăcut teribil (naum m-a şi zguduit puţin) şi m-au urcat deasupra trenului, ca-n filmele cu împuşcături, ce frumos se vede peisajul de-acolo..
nu am ritualuri, însă am istorii. toată facultatea am citit (mai ales de nevoie) la bcu-ul din cluj. în ultimul an m-am mutat la goga, pentru că era mai multă linişte şi primeai cărţile în 5 min, nu în 45. la goga era un domn care venea la ora 8 şi pleca la 10 fix. citea 2 ore pe zi dintr-un dicţionar gros de istorie. abia ăsta ritual.. era ceasul nostru, al tuturor. anu trecut pe vremea asta, într-o miercuri dimineaţă, la goga s-a tăiat curentul. mulţi şi-au luat lucrurile şi-au plecat, după ce au înjurat sănătos electricitatea. eu, domnul cu pricina şi încă vreo câţiva ne-am mutat lângă ferestre (dădeau într-un hol, nu direct în stradă). aşa am citit “oraşele invizibile” ale lui calvino, căutând literele pe un birou de lemn vechi.
scenografia nu-i pentru mine. mă lupt mereu cu lampa, ca să nu-mi arunce lumina în ochi, mai stau şi cu picioarele pe pereţi, fac semne discrete cu creionul în marginea pasajelor cu care am ceva de discutat, îmi cumpăr multe semne de carte, dar până la urmă folosesc tot bilete de metrou sau bucăţele de hârtie.
am plans de trei ori în viaţa mea de cititor. prima oară eram într-a treia, făcusem oreion de 3 ori (o dată la stânga, o dată la dreapta, o dată la ambele), stăteam în pat toată ziua şi citeam “robin hood” (varianta dumas). când l-au ucis pe robin, am crezut că-i sfârşitul lumii. am mai plans, mult mai târziu, la “ciuma” lui camus, citită într-o zi, şi la “spuma zilelor”. o fi ceva psihanalizabil la mijloc? de ce plâng numai la francezi?
râd zgomotos, mai ales când citesc ruşi. dar nu numai.
leapşa asta merge mai departe la bola şi la domnul şi doamna de la masa pustie. şi la perfidius smith, dacă binevoieşte.
ieri mi-a venit o idee de leapşă nouă, dar aştept să treacă valul ăsteia şi vă dau de ştire.
oricum, aş fi vrut să pun şi alte întrebări esenţiale. de exemplu: cum decojiţi o portocală? cu dinţii direct (suportaţi aciditatea amară?), cu unghiile (care se fac puţin portocalii şi lipicioase, în urma procesului) sau cu un cuţit (aveţi un drum bine trasat, începeţi de sus, împărţiţi terenul de lucru ca un măcelar iscusit?) ?
(o să urmeze o postare în care o. pamuk ne spune de ce citeşte el. nu l-am mai lăsat să scrie aici, că scrisesem eu deja prea mult. deşi era foarte nerăbdător..)
luni, 2 martie 2009
cel mai frumos mărţişor din lume
(primit azi, via e-mail, de la domnul ş.f., unul dintre poeţii mei cei mai iubiţi din toate timpurile)
(apărut în nr. 2 al orizontului. 2 pe 2009.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)