miercuri, 2 martie 2011

my cup of tea

dacă aş fi pe fugă (cum sînt acum), v-aş pune să ascultaţi "start it up" şi-aş spune "aşa a fost la sighişoara, pricepeţi dvs ce şi cum".

Morblus - Start It Up by salulesarpele (am observat azi că mi se schimbă mersul cînd ascult piesa asta pe stradă :D )

dacă aş fi pe fugă (cum sînt acum), dar aş mai trage puţin de timp, aş scrie că mă apuc sigur de cîntat la muzicuţă. la pian nu s-a putut, o să se poată la muzicuţă. principalul motiv se numeşte steven de bruyn şi mi-a dat add pe facebook tocmai după ce anunţasem că e the new man of my dreams. mă rog, el a dat add pentru că e simpatic, iar eu tot o groupie am rămas. oricum, cu cît îmi place mai mult de cineva, cu atît sînt mai imbecilă, aşa că dialogul cu steven după concert a fost ceva de genul: eu - that was the most innovative blues playing I've ever heard.. tot eu - in fact, it wasn't blues at all.. tot eu - anyway, you were fantastic etc.
el e steve:




în rest, am dansat mult pe scaun, pînă n-am mai rezistat, am ieşit val vîrtej şi-am dansat lîngă soba de teracotă din sala mihai eminescu (sala de concerte a sighişoarei). să scriu despre ce-am văzut şi ce-am auzit trei zile (pînă spre dimineaţă, c-am mers şi la jam session-urile din cramă) e ca şi cum v-aş povesti despre verişorii mei îndepărtaţi din italia, despre mătuşile şi unchii din new orleans. am vorbit cu toţi, ne-am pozat, am schimbat mailuri, am mîncat în aceleaşi restaurante, am rîs şi-a fost bine.

el e roberto morbioli. e din verona, are pantofi argintii, o nevastă, trei băieţi şi o trupă de blues (morblus-ul de mai sus). vorba lui, he's "such a solid groove". vorba anei, parcă e dintr-un western şi şi-a lăsat calul la intrare. chitarist excepţional, showman şi mai şi. avem amîndoi o poză în care eu îs sfioasă, iar el zîmbeşte ştrengăreşte. e pe locul II după steven. (observaţi, vă rog, cum îmi umblă ochii după bluesmeni. o fi de la strabism.)

aici e roberto cu diane blue (care cîntă la muzicuţă şi dă din şolduri pe modelul "shake your hips like battleships") şi cu lenny bradford (care e cel mai zen basist din lume)

roberto şi diane cîntă aşa:



ea e davina. punk blues de new orleans. cîntă la pian fără să se uite la clape, ea are altă treabă, face cu ochiul către public, îşi ridică părul (i se vede un tatuaj de pe ceafă), se-apleacă (i se vede un gramofon pe mînă), stă picior peste picior (i se văd pantofii), are-o voce care-o lasă pe amy muuult în urmă. davina e un flirt continuu.

pantofii, după cum spuneam.

şi poza asta îmi place mult. toată lumea era cu ochii la ea.



aici sîntem în cramă. murali coryell, care cîntă un blues cam manelo, dar care-i băiat bun (şi băiatul lui larry coryell, şi pe care hendrix l-a ţinut în braţe cînd avea 3 luni, iar miles davis i-a făcut cadou 100 de dolar cînd a împlinit 10 ani). cînd a auzit cum mă cheamă, a spus: oh, louise, I'm gonna play a song for you tonight, you know, "louise" by johnny lee hooker, iar eu am spus: yeah, I know it, but I prefer big bill broonzy's song. adică ăsta:



deci mi-au cîntat, el, roberto, larry, bateristul de la crossroads (şi de la survolaj). a durat vreo 10 minute pe care le-am zîmbit în întregime, de la un capăt pînă la celălalt.

ladies and gents, mr. vali răcilă. nu e din delta mississippi-ului, e din sighişoara.

aici ajungem de fapt la ultima seară şi la belgieni, care-au fost, indiscutabil, cei mai tari. ce-au cîntat, nici eu nu ştiu prea bine. o fi contemporary blues, o fi blues cu prog cu funky... în orice caz, am cd cu semnături şi desene, am şi poze, şi mi-e dor de ei.



aşa s-a terminat, cu murali, diane, roberto, larry şi liviu pop la tobe, care liviu pop aduce cam jumate din invitaţii festivalului, pentru că locuieşte în america şi cîntă mereu cu ei.

ei, toate astea, plus prima seară (despre care nici n-am mai apucat să scriu), plus un film văzut într-o sală de cinema goală (8 lei biletul, cu băutură inclusă şi stat întinşi pe canapea), plus cercei cu marilyn la 3 lei (pe unul l-am pierdut deja), plus ninsoare egal "e clar că mai merg şi la anul".

am fugit.

miercuri, 23 februarie 2011

socks'n roses

după cum mă ştiţi, plec iar. de data asta, la festivalul de blues de la sighişoara, unde-am fost şi anu trecut şi-mi place.
mă doare sufletul să vă las singuri, aşa că am adunat nişte şosete şi nişte trandafiri ca să vă ţină de urît.

mai întîi şosetele. sînt ale lui keith richards şi din cauză că life are peste 500 de pagini, o să tot daţi de ea pe-aici. keith tocmai rămăsese repetent pentru că mergea la cor şi nu mai ajungea la ore. şi-ncepe el s-o facă pe rebelul:
"you cut some rebel style. in the high street, there was leonards, where they sold very cheap jeans, just as jeans were becoming jeans. and they would sell fluorescent socks around '56-'57 - rock'n'roll socks that glow in the dark so she always knows where I am, with black musical notes on them, pink and green. used to have a pair of each. more daring still, I'd have pink on one foot and green on the other. that was really, like, wow."
(keith richards, life, p. 54)

inutil de menţionat că cine-mi face rost de asemenea şosete primeşte recunoştinţa mea eternă, plus încă ceva pe lîngă.

şi acu trandafirii, ambii britanici, ca şi şosetele lui keith. mie-mi plac mai mult lalelele, da piese cu lalele încă n-avem anu ăsta.

trandafiru număru unu:



trandafiru număru doi:



şi-am plecat.
aaa, vedeţi că dilema de mîine e cu marilyn :)

luni, 21 februarie 2011

şi rîs

e dimineaţă, e luni, e ultima săptămînă din februarie.
atîta-mi trebuie:
(şi, dacă se poate, rîsul să fie "legs-in-the-air laughter", cum am citit eu azi noapte în cartea lui keith)



nebuna asta de hiromi vine pe 22 iulie la gărâna. acuma chiar jur că mă duc.

vineri, 18 februarie 2011

cîţi urşi aţi ascuns

am văzut trei filme şi-o bucăţică de berlin, am început cu engleză defensivă şi-am sfîrşit trăgîndu-mă de şireturi, în germană, cu tipul de la security check (da, trebuie neapărat să facem un club al oamenilor care au nevoie de somn. a, la berlinală? şi, cîţi urşi aţi ascuns în poşetă?), am îngheţat, mai ales marţi, căci era "un cancer de frig", cum a zis ieri botezatu la emisiunea cu fete de pe antena 1, am citit mai multă quality press decît poate să ducă cineva în trei zile (newsweek despre egipt, focus despre germani şi sex, wall street journal despre zoo şi haute couture, frankfurter allgemeine cu un axolotl pe prima pagină!!!:


), băut cafea, plimbat şi rîs cu zum, plus alte cîteva lucruri de care va fi vorba mai jos:


luni seară. de-abia ajunsesem, aveam bilet la premiera de la les femmes du sixième étage, chiar la berlinale palast. lume multă, din cînd în cînd se auzeau ţipete (de genul: "aaaabradpitt"), iar pe jos străluceau huse de aparate foto pierdute.
comediuţă mediocră spre medie, cu un fabrice luchini extrem de îmbătrînt şi o carmen maura aşa şi-aşa (care carmen avea în seara aia un sacou orbitor din petice cu sclipici). s-a rîs şi s-a aplaudat în draci. spre final, era trecut de miezul nopţii şi filmul nu se mai termina, am aţipit nevinovat cu capul pe scaunul de-alături.

m-am cam înmuiat cînd am mers pe ditamai covorul roşu, n-are rost să mă dau mare şi să zic că nu. deşi nu era pentru mine, era pentru carmen maura şi regizorul ăla cu nume inpronunţabil. impronumţabil.

marţi dimineaţă. eu trezită bine după trei cafele şi freida pinto îngheţată pe-un zid.

aşa arătau cozile la bilete (şi durau ore întregi).


aici eram eu cu zum şi ne plimbam pe unter den linden. cu toate astea, nu ne vedeţi pe noi, ci pe wim şi donata wenders. a fost aşa: eu îi povesteam lui zum de interviul de anul trecut şi cum apăsasem pe play în loc de rec şi se auzise proba mea de microfon etc.etc., cînd deodată wim şi donata au apărut în faţa noastră (tocmai ieşiseră dintr-un hotel). de unde am tras concluzia că eu cu puterea minţii mele pot să fac multe. ceea ce se va adeveri mai tîrziu, cît şi în filmul mirandei july.

aici chiar sînt eu cu zum, în prima sală din muzeul cinemaului :)

woody către ingmar. ingmar cu aripi.

tot din muzeul cinemaului, nici măcar nu ştiu din ce film.

epilatul glamour, marca marlene d.

asta e deja în a treia zi, la the turin horse a lui bela tarr. trailerul arată aşa:



e un fel de aşteptîndu-l pe godot cu un cal, o fiică şi un tată, puţine vorbe, un vînt groaznic şi o apocalipsă care se apropie. încă nu-s foarte sigură cît de mult mi-a plăcut.

eiii, aici e-aici. zum îmi spusese că arcade fire or să aibă conferinţă de presă la ambasada canadei, în ziua cu premiera de la scenes from the suburbs, scurtmetrajul făcut împreună cu spike jonze. nu prea aveam şanse să intru. nici n-aveam acreditare de berlinală, nici nu eram pe vreo listă. cu toate astea, în nişte împrejurări dintre cele mai norocoase, am fost luată de aripă de-o fată, maria, care avea şi acreditare bună, şi loc pe listă, i-am zîmbit doamnei de la intrare, şi gata, eram în sală.
mai întîi mi s-au tăiat picioarele. dup-aia am constatat că şi la ei întrebările sînt la fel de cretine ca la noi (de ex., "ce credeţi despre fenomenul lady gaga şi despre cum i-a furat ea piesele madonnei?"). dup-aia m-am relaxat. régine, win şi will erau teribil de prietenoşi, făceau poante la care rîdeam cu gura pîna la urechi, nu luau peste picior ziariştii idioţi, vorbeau cu răbdare despre prietenia cu spike, grammy-uri, copilăria in the suburbs, puştii care au jucat în film, jet lag, arta pierdută a videoclipurilor etc.

la final, fotografii s-au îmbulzit pentru poze, m-am băgat şi eu printre ei, cu panasonicul meu minuscul, strngînd în braţe o carte şi un pix

cartea era life a lui keith richards (pe care-am făcut-o cadou de două ori, dar n-o aveam, aşa că zum s-a gîndit să repare nedreptatea şi mi-a dăruit-o cu cîteva ore înainte de conferinţă). şedinţa foto se terminase, régine ieşise deja, win şi will erau încă pe podium. cu cartea în braţe şi-o privire de căprioară amorezată, le-am zis: I know this is very unprofessional, but I can't help it, I'm a big fan. au rîs amîndoi, win a luat cartea şi-a zis: wow, we're gonna sing on keith richards, how cool, eu începusem deja să mă ridic de la sol şi, de la înălţimea nasului meu, i-am zis lui will please come to romania, iar el: soon. it's on our list. şi nu-s ei genul care să spună tîmpenii numai ca să scape de fani. deci or să vină :)
life a devenit în mod oficial cea mai preţioasă carte din biblioteca mea. mă gîndesc s-o înrămez.

ăsta e finalul, doamnelor şi domnilor, pe undeva pe deasupra münchenului.

varianta oficială a poveştii va fi în dilema de peste două săptămîni, iar the future al mirandei july (pe care l-am văzut, literalmente, bouche bée şi cu inima cît un purice) într-una dintre rubrici.

p.s. aş vrea ca zum să ştie că mi-e dor de ea, iar alexandru să fie încredinţat că s-a plimbat şi el cu noi pe unter den linden şi c-a băut chiar o cafea măricică la starbucks :)