vot cadou

ştiu că fotografia asta (găsită aici) n-are nici o legătură cu ce vreau să scriu acuma. n-am mers la vot cu pantofi roşii, nici măcar fustă n-am avut, şi nici n-am mâncat sardine azi. dar dau uneori peste poze în faţa cărora nu pot să rezist. ca asta de acum.
m-am dus, deci, la vot, la consulat, deşi nu ştiam sigur dacă am la mine documentele potrivite. am apăsat pe butonul de la interfon, am intrat, am urcat nişte scări destul de cochete (pe pereţi, panouri publicitare cu românia, căluşari, ateneul, marea neagră la apus) şi-am dat de biroul de vot. trei domni, unul mai politicos ca celălalt (şi ce studiaţi, domnişoară? a, lettres! semnaţi vă rog aici, la numărul 26..), parcă mă aşteptau fix pe mine. cabinele erau goale toate, în urnă să fi fost max. 100 de buletine (şi era cam pe la 14.00). iau hârtiile, intru în cabină şi trag perdeluţa după mine (nu ştiu de ce, în momente dintr-astea, am impresia că toată lumea se holbează la pantofii mei). stupoare şi cutremur: în loc de cele 5 nume pe care le învăţasem pe de rost (mă rog, 5 la senat, 5 la deputaţi), erau vreo 20. mă blochez. uitasem că democraţia înseamnă mai mult de 5. arunc o privire de la un capăt la altul şi-mi pică ochii pe candidatul din partea minorităţii evreieşti. uitând că n-am făcut tot drumul până la consulat ca să bluffez, sunt cât pe ce să ştampilez căsuţa cu princina. îmi revin la timp şi mă-ntorc la catindaţii pe care, à contre coeur, venisem să-i votez. degeaba a fost uninominal, tot un partid am ales. şi n-am lăsat buletinul alb, că oricum n-avea rost.
de 1 decembrie, eu i-am făcut cadou ţării mele doi oameni de mare excepţie: domnu william brânză şi domnu riceard (uuuuuf, că mă enervez numa când le zic numele! unul din ei a migrat de la prm, altu are cântece cretine de campanie.. mă rog, să zicem că ăştia doi erau cei mai inofensivi). am votat, am ieşit, i-am dat funcţionarului mae ştampila şi buletinul în plus pt camera deputaţilor. şi-a cerut scuze de greşeală, schimb înnoit de amabilităţi şi gata.
am votat şi cam atât. aştept să văd care-i treaba mai încolo.
am votat după ce aseară am mers prin ploaie (de nevoie) o oră întreagă, după ce cizmele mi s-au uscat la un concert de jazz (la hot club) şi după ce am văzut la miezul nopţii waltz with bashir, într-o sală de cinema goală şi albastră. filmul e despre războiul din liban, masacre, capriciile memoriei şi ecranul spart prin care vedem realitatea. când ieşi de la un film ca ăsta, cu muzica lui max richter în minte şi cu câteva imagini (animate) pe retină (soldatul care înoată în mare o nopate întreagă, valsul, caii, măcelăria), nu poţi decât să te bucuri că a doua zi nu-ţi cere nimeni să mergi la război. trebuie doar să te duci la vot. o nimica toată.


update: de ce nu-i zice nimeni lui geoană că nuanţa pielii e cea mai puţin evidentă diferenţă dintre el şi obama??