sâmbătă, 4 aprilie 2009

p.d.s. 3 (keepin' it simple)

Thursday Night in the Park
by Hal Sirowitz

From the distance I couldn't tell
whether he was kissing her
or just taking a bite out of her pizza.

(în paranteză, fiindcă ştiu sigur că lui seasick steve i-ar fi plăcut poemul ăsta dreptlaţintă, l-am adus aici, ca să facem prezentările de rigoare. la 65 de ani, steve a devenit cea mai nouă senzaţie în materie de blues. şi de-atunci, adică din iarna lui 2006, merge la festivaluri, are concerte sold out şi se miră-n permanenţă de succesul fulgerător. e înrudit oarecum cu tom waits, deşi unu arată a camionagiu şi altu a dandy, mă-ntreb dacă au cântat vreodată împreună. mie-mi place steve de mor, de mult n-am mai ascultat blues cu atâta plăcere (genul ăla de plăcere care te face să dai boxele tare de tot şi să-nchizi ochii. a, şi să deschizi şi-o sticlă cu vin. eventual asta.)
buun, acu s-o luăm pe rând.

1. steve în autobuzul lui de turneu, autobuz pe care-l/o cheamă matilda (mi-a amintit cumva de rulota lui mickey r.)


2. now we're gonna sing a song about drinking wine


3. walking man cu o domnişoară din public


4. happy man e preferata mea (duet cu ruby turner, iar k t tunstall e la chitară)


4 bis. tot albumul dog house music de ascultat online

5. aprofundare

6. închid paranteza)

miercuri, 1 aprilie 2009

când o să fiu bătrână

n-o să-mi vopsesc părul. o să-l las să fie alb, să crească lung şi-o să-l prind cuminte la spate.
n-o să port capoate.
o să am întotdeauna bomboane şi acadele în buzunare (şi-o să am grijă să nu stau prea aproape de calorifer, ca să nu se topească şi să devină scârboase)
o să ştiu să gătesc (muuuult) mai bine ca acum.
n-o să aştept niciodată pe nimeni.
o să împletesc pulovăre şi fulare şi mănuşi după neckerman.
o să citesc, în sfârşit, dostoievski şi tolstoi.
o să mă ocup de grădină cum se cuvine.
n-o să merg la piscină, n-o să am ochelari de broască intergalactică, eu o să înot direct în mare.
n-o să port tocuri cu şosete.
n-o să fiu pisăloagă. nu mai mult decât sunt acum.
o să uit să-mi iau medicamentele. drept urmare, o să fiu totimpu veselă.
o să am o casă cu lumină şi perne.
n-o să adun toate pisicile vagaboande de pe străzi. numai câteva.
o să citesc ziarul în fiecare dimineaţă.
n-o să mă prea uit la televizor (poate numai la concerte şi la seriale).
o să am pandantive lungi şi ciudate agăţate de gât.
şi inele.
totuşi, n-o să fiu hippie.
n-o să fiu nici uscată, nici grăsană.
o să-mi invit prietenele la ceai în FIECARE după-amiază.
o să ies la plimbare des, dar n-o să alerg de nebună în parcuri publice, în colanţi şi adidaşi fosforescenţi.
n-o să ascund mirosul de bătrâneţe cu tone de parfum. dar o să am grijă să am un parfum bun.
o să ascult iar aerosmith şi, probabil, mult jazz.
o să-mi răsfăţ nepoţii. exagerat de mult. până când o să mă cert, chiar de crăciun, cu fiică-mea şi cu ginerele (simpatic băiat, de altfel).
o să beau cafea şi poate chiar o să mă apuc de fumat.
o să mă înscriu în cluburi de tango, de masaj, de lectură.
o să-mi recitesc jurnalele de la 20 de ani şi-o să mă sufoc de râs (totuşi, nu asta va fi cauza morţii mele).
o să mor înaintea lui. neapărat.
n-o să am proteză şi n-o s-o pun noaptea în paharul de pe noptieră.
n-o să pup cu zgomot şi salivă obraji mai tineri.
o să râd exact la fel de mult şi de tare ca acum.
o să merg la film după-masa.
o să văd piesele la matineu.
o să suspin după toate iubirile trecute şi-o să mă pun pe dat telefoane.
o să am eşarfe colorate.
o să beau din când în când uischi şi o să mănânc îngheţată.
o să-mi fac testament.
o să treacă timpul mai repede.

de ce nu te uiţi la cer, porcule?

sunt o fată simplă. du-mă la beckett sau cehov şi-ai scăpat de mine cel puţin o săptămână. în aceste condiţii, domnu assouline n-a trebuit să fie prea insistent, a aruncat numai cu o pietricică în geam şi gata, îmi şi luasem bilet la en attendant godot, care tocma cobora în provincie. nu ţin minte când am văzut piesa asta prima dată (cred că eram destul de mică), dar o ştiu aproape pe de rost, după cele 5-6 ore de close reading din subsolul facultăţii de pe strada horea (mulţumesc, dna ruxces, pentru dimineţile alea teribile). plus că "nous naissons tous fous, quelques-uns le demeurent" e una din frazele mele cheie dintotdeauna.
se zice despre mizanscena lui bernard lévy că e una din cele mai bune ale stagiunii franceze de anulăsta. eu n-am de unde să ştiu, că n-am fost la restul pieselor. dar piesa de-aseară a fost, indiscutabil, una din cele mai bune pe care le-am văzut eu în ultimii ani. cu nişte actori care au jucat extraordinar (vorba lui assouline, până şi copacul a fost foarte bun), un estragon (thierry bosc) greoi, trist şi întotdeauna pierdut, agăţându-se de un vladimir (gilles arbona) puţin mai lucid, dar a cărui minte rămâne cât de cât trează numai pentru că are un partener de joacă şi disperare. supriza au fost pozzo şi lucky, pe care îi cam trecusem cu vederea în timpul lecturii. aici sunt spectacolul care face ca timpul să treacă mai uşor pentru v. şi e. lucky (patrick zimmerman) rupe inimile, cu sfoara în jurul gâtului şi pletele albe, bătrân şi fragil. nu pot să vă zic câtă forţă nebănuită are în momentul monologului despre micşorarea oamenilor (tenisul, hocheiul pe pământ, pe apă şi-n aer etc.), şi cum l-a aplaudat toată sala după. pozzo (georges ser), un director cinic de circ, cabotin şi burtos. n-am avut nimic de reproşat nimănui. numai mie, evident, pentru că mi-au dat lacrimile la final. en attendant se termină tragic şi discret, aproape şoptit, cu cei doi zicându-şi "hai să mergem", "hai". şi cu amândoi rămânând nemişcaţi, în locul din care n-au plecat niciodată.
(o replică zisă de vladimir pe care n-o băgasem în seamă până acum: "aerul e plin de strigătele noastre. însă obişnuinţa e cea mai bună surdină.")
aseară mi-am dat seama că oricât am aştepta şi oricât de disperată ar fi situaţia, totul se-ndulceşte dacă fiecare gogo îşi are didi-ul lui.
ce să zic, chapeau bas, nu-mi mai dăduseră lacrimile de la vinerea lungă a lui tompa gabor . era timpul.