de ce nu te uiţi la cer, porcule?

sunt o fată simplă. du-mă la beckett sau cehov şi-ai scăpat de mine cel puţin o săptămână. în aceste condiţii, domnu assouline n-a trebuit să fie prea insistent, a aruncat numai cu o pietricică în geam şi gata, îmi şi luasem bilet la en attendant godot, care tocma cobora în provincie. nu ţin minte când am văzut piesa asta prima dată (cred că eram destul de mică), dar o ştiu aproape pe de rost, după cele 5-6 ore de close reading din subsolul facultăţii de pe strada horea (mulţumesc, dna ruxces, pentru dimineţile alea teribile). plus că "nous naissons tous fous, quelques-uns le demeurent" e una din frazele mele cheie dintotdeauna.
se zice despre mizanscena lui bernard lévy că e una din cele mai bune ale stagiunii franceze de anulăsta. eu n-am de unde să ştiu, că n-am fost la restul pieselor. dar piesa de-aseară a fost, indiscutabil, una din cele mai bune pe care le-am văzut eu în ultimii ani. cu nişte actori care au jucat extraordinar (vorba lui assouline, până şi copacul a fost foarte bun), un estragon (thierry bosc) greoi, trist şi întotdeauna pierdut, agăţându-se de un vladimir (gilles arbona) puţin mai lucid, dar a cărui minte rămâne cât de cât trează numai pentru că are un partener de joacă şi disperare. supriza au fost pozzo şi lucky, pe care îi cam trecusem cu vederea în timpul lecturii. aici sunt spectacolul care face ca timpul să treacă mai uşor pentru v. şi e. lucky (patrick zimmerman) rupe inimile, cu sfoara în jurul gâtului şi pletele albe, bătrân şi fragil. nu pot să vă zic câtă forţă nebănuită are în momentul monologului despre micşorarea oamenilor (tenisul, hocheiul pe pământ, pe apă şi-n aer etc.), şi cum l-a aplaudat toată sala după. pozzo (georges ser), un director cinic de circ, cabotin şi burtos. n-am avut nimic de reproşat nimănui. numai mie, evident, pentru că mi-au dat lacrimile la final. en attendant se termină tragic şi discret, aproape şoptit, cu cei doi zicându-şi "hai să mergem", "hai". şi cu amândoi rămânând nemişcaţi, în locul din care n-au plecat niciodată.
(o replică zisă de vladimir pe care n-o băgasem în seamă până acum: "aerul e plin de strigătele noastre. însă obişnuinţa e cea mai bună surdină.")
aseară mi-am dat seama că oricât am aştepta şi oricât de disperată ar fi situaţia, totul se-ndulceşte dacă fiecare gogo îşi are didi-ul lui.
ce să zic, chapeau bas, nu-mi mai dăduseră lacrimile de la vinerea lungă a lui tompa gabor . era timpul.