aflu de la gala că azi e ziua domnului foarţă. noroc cu ea, că altfel, îngropată în munţii mei de cărţi nesuferite, era cât pe ce să uit.
vreau numa să spun că, pe oriunde mă tot duc, am cu mine o carte poştală alb-negru pe care scrie aşa: "inteligenţa nu e o funcţie a creierului, ci o vocaţie a inimii. (şerban foarţă)". şi tot cu mine, în minte, am zeci de versuri pe care le pastişam stângaci ca să-mi înnobliez scrisorile de-amor, acu aproximativ o mie de ani :)
aşa că preamulţumesc.
(şi-un jarrett din anu în care m-am născut eu:)
miercuri, 8 iulie 2009
marți, 7 iulie 2009
philip roth shouting
anu trecut, james marcus, editor la page views, i-a luat un interviu lui philip roth pentru l.a. times. când marcus l-a întrebat de ecranizarea după complexul lui portnoy, scriitorul s-a enervat şi i-a răspuns că e “a bunch of Jewish shouting”. după care, ca să ilustreze cum vine treaba asta, a ţipat. marcus a rămas trăsnit, i s-a părut că se află în faţa unui "specimen of literary history, like thoreau demonstrating how to peel the bark off a birch tree". aşa că a ajuns acasă, a reascultat totul şi a zis că trebuie să folosească într-un fel acest “historic bit of ululation”.
aşa a ieşit jewish shouting mix 3, despre care guardian scrie că va fi soneria de mobil preferată a intelectualilor vara asta.
(pe blogul lui, marcus ne explică toată istoria.)
jewish shouting mix n-o să fie şi soneria de la telefonul meu, dar povestea mi se pare simpatică.
mă întreb ce-ar fi făcut roth dacă ar fi fost întrebat ce părere are despre ecranizarea de la dying animal (pe care am văzut-o aseară şi care mi se pare goală pe dinăuntru, rămasă undeva la suprafaţa cuvintelor, aşa cum i se întâmplă majorităţii ecranizărilor).
aşa a ieşit jewish shouting mix 3, despre care guardian scrie că va fi soneria de mobil preferată a intelectualilor vara asta.
(pe blogul lui, marcus ne explică toată istoria.)
jewish shouting mix n-o să fie şi soneria de la telefonul meu, dar povestea mi se pare simpatică.
mă întreb ce-ar fi făcut roth dacă ar fi fost întrebat ce părere are despre ecranizarea de la dying animal (pe care am văzut-o aseară şi care mi se pare goală pe dinăuntru, rămasă undeva la suprafaţa cuvintelor, aşa cum i se întâmplă majorităţii ecranizărilor).
luni, 6 iulie 2009
luiza albarn

multă vreme am avut un obicei: când îmi plăcea de un băiat, îmi imaginam cum ar suna prenumele meu lângă numele lui. treaba asta s-a întâmplat între 10 şi 20 de ani, n-am mai făcut-o de o grămadă de timp, până aseară, când mi-am adus aminte că cel mai mult voiam un băiat al cărui nume să înceapă cu una din primele litere ale alfabetului. ca să-mi scutesc copiii de replica enervantă pe care orice prof urma s-o spună într-un final: "ei, azi o să schimbăm puţin foia, începem ascultarea de la sfârşitul catalogului". la sfârşitul catalogului eram eu, litera v, veşnic pedepsită pentru poziţia ei în alfabet. pe damon îl cheamă cu a şi am şi stat la 10 metri de el ieri seară.
m-am îmbrăcat drăguţ, cu rochie, sandale and co, crezând că o să fim toţi obligaţi să stăm jos, pe treptele din amfiteatru. când am ajuns la fourviere, am văzut că multă lume se adunase în faţa scenei, deci ne-am oprit şi noi acolo. amfiteatrul s-a umplut până la ultimul loc (normal, doar a fost sold out în 2 ore), mă uitam la tipii şi tipele alea care urmau să STEA AŞEZAŢI tot concertul blur şi mi s-a făcut milă de ei. în fine, începe concertul, delir total pe she's so high. damon zice bonsoar, îşi cere scuze că e răguşit pentru că "I've done a lot of shouting in the last few days" (da, era foarte răguşit, dar tot a cântat demenţial), se aud primele acorduri de la girls and boys, nebunu ăsta de damon sare şi aleargă şi face ca toţi dracii (chestie pe care a continuat s-o facă tot concertu), şi, da, uitasem de treaba asta, pogo! primu gând care-mi trece prin minte: să nu cumva să-mi cadă ochelarii de pe nas, să mi-i calce lumea în picioare şi să nu mai găsesc nimic din ei, cum am păţit într-a noua, la un concert viţa de vie din timişoara (toate alea 14 ore cât a durat drumu cu trenu spre casă am inventat şi reinventat o scuză pe care să le-o spun alor mei..). al doilea: să mă ţin strâns de geantă, în poziţia de apărare, şi să sar şi eu cu toată lumea. a mers. însă din cauză că pogo-ul era aşa, ca un val la mare, şi pentru că eu eram numa cu ochii la damon, am ajuns nu ştiu cum foarte aproape de scenă şi departe de prietenii mei. al treilea gând: dacă aşa a fost la boys and girls, cum o fi oare la song 2 :D
ca să rezum puţin, setlistu a fost la fel ca la glastonbury, i-am cântat şi lunii, ne-am şi ţinut de mână, am şi sărit ca sălbaticii, ne-am împrietenit cu poporul britanic (eu, cel puţin, când am fost luată de după gât de trei brits la vreo 30 de ani care ştiau toate cântecele pe de rost cap coadă), am ţipat până am răguşit, am cântat şi tender şi bettlebum şi for tomorrow şi tot ce mai vreţi dvs. pe graham l-am văzut mai puţin, era fix în partea opusă a scenei, dar avea acelaşi aer de puşti din ultima bancă, alex săracu şi-a luat tricou alb (după ce guardian a scris că singurul minus al concertului de la glastonbury au fost petele de transpiraţie de pe tricoul lui). şi-au făcut de cap toţi 4 ca o gaşcă de adolescenţi geniali pe care i-au trimis părinţii în tabără. nu degeaba a zis presa că-s the best new band of 2009 :)
damon a fost ceva de speriat, a cântat tender cu solemnitatea unuia care vorbea despre încălzirea globală, s-a învârtit cu portavocea pe scenă până când am crezut că leşină (de fapt, mai degrabă aş fi leşinat eu), zici că l-ar fi luat din videoclipul de la song 2 şi l-ar fi adus direct la lyon, i-a luat ochelarii lui graham (neverosimil de mari şi de pătraţi) şi şi i-a pus pe nas cât a cântat country house, s-a uitat la el şi i-a zis 1 2 3 înainte să înceapă sunday sunday, a făcut crowd diving sau cum se cheamă chestia aia când eşti atât de tare încât plonjezi de pe scenă pe braţele spectatorilor tăi, a zis (aici am muuurit de râs), je suis ça va (probabil traducerea lui la i'm ok), l-a pus pe alex să vorbească în franceză (săracu, a zis că el e prea fericit ca să mai spună ceva), a zâmbit când cântam toţi în cor ca şi cum noi îi făceam lui un cadou şi nu invers. ce să mai, damon e cel mai tare. eu n-am avut pancartă dintr-aia cu inimioare şi nici n-am stat atât de în faţă încât să dau mâna cu el, da mi-am luat 3 insigne cu blur şi-o să le pun la fiecare geantă, în caz că damon trece pe lângă mine, să ştie despre ce-i vorba :) ce să zic, are 40 de ani, dar mi se pare mai cool ca niciodată. şi şi mai sexy.
sonorizarea a fost impecabilă, adormiţii ăia care stăteau jos s-au ridicat şi ei la bisuri, pernele gonflabile au zburat în faţa scenei şi pe scenă (tipii din echipa tehnică ieşiseră pe scenă ca să vadă minunea, mii de perne roşu cu verde care zburau prin aer), şi cum blur cred că e una din puţinele trupe care poate să cânte piese pentru un stadion întreg de fotbalişti, dar şi pentru un stadion întreg de iubite de fotbalişti, declar că blur-ul de aseară a fost cel mai bun concert pe care l-am văzut până acum (cohen iese din discuţie, el e oricum dincolo de orice comparaţie).
aşadar, am văzut stones, dylan, sigur ros, glass, blur ş.a. mai vreau waits, jarrett, the national. după care e posibil să mor mulţumită.
aşa a fost the universal la glastonbury, acu câteva zile. cam la fel a fost şi la lyon, un glastonbury în miniatură şi ceva mai franţuzit:
update: damn you, british broadcast corporation care vânezi videoclipurile pe iutub ca să nu le mai pot vedea eu cu toţi prietenii mei! n-ai nici o grijă, înregistrările de la glastonbury sunt deja pe net şi de-al naibii o să le pun pe trilurilu şi pe trasnfer punct ro, numa aşa, ca să-ţi sap sistemu şi să mori de ciudă.
până atunci, am primit o poză genială de la mala, făcută zilele trecute la londra (unde s-a dus să vadă blur):
poza asta e încheierea perfectă. începe cu luiza albarn şi se termină cu "never found" :) thanks, mala.
duminică, 5 iulie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)