Mariza

cand am vazut-o prima oara pe mezzo, acum cativa ani, am schimbat repede. nu-mi placea de ea, era ciudata, avea parul alb, corpul androgin si-o privire ingrijorator de puternica. incet-incet, m-am obisnuit cu ea, iar fado curvo l-am ascultat de o sumedenie de ori. in seara asta, am auzit-o cantand si am avut pielea de gaina de la inceput pana la sfarsit.
pentru ca vocea ei se toarna in tine si te umple de tot, te striveste ca o cortina grea de catifea care cade peste umerii tai, iti rascoleste maruntaiele si amintirile, pentru ca umbla prin tine ca o preoteasa africana, vorbeste cu tobele, da din solduri si se-nvarte ca un un copil pe strazile lisabonei, canta fara microfon ca si cum tot orasul ar trebui s-o auda, il canta pe pessoa ca pe ultimul mare poet al lumii asteia, ai vrea s-o asculti soptindu-ti dimineata despre portugalia, soptindu-ti seara despre tristeti incurabile, ai vrea sa fii tu portugalia, tu tristetea si tu pessoa, sa-ti cante numai tie..

Life is good

when you're filled with blood.
Asa zic The Real Tuesday Weld, asa zic si eu. Si ma pregatesc de concert cu Mariza, diseara, la 20.30, la Auditorium. O sa am cerceii de la R., adusi tocmai de la Barcelona, rosii si gaudieni. Nu ca ar avea vreo legatura cu fado-ul. Ci ca sa ma recunoasteti in multime.

(intre timp, de ascultat neaparat remixul pe care TRTW i l-au facut lui Beyonce, Crazy in love, de-aici: http://www.myspace.com/therealtuesdayweld )

fraza de craciun

Fraza gasita in Blanchot, la miez de noapte (joia trecuta), fraza care nu m-a lasat in pace pana acu si de care mi-e si putin frica, pentru ca, daca as citi-o in fiecare dimineata, as deveni incet-incet responsabila pentru fiecare zi: "Viitorul e rar, iar fiecare zi care vine nu e o zi care incepe".
Ca sa tai repede greata provocata de asemenea chestiuni dificile, aduc in apararea mea faptul ca tocmai vin de la un curs de rusa, desi pornisem spre unul de salsa. Si ca azi, Thomas mi-a facut cadou un calendar de advent, desi suntem de-abia in septembrie. Dar mi-a zis asa: "Nu-ti face griji, Craciunul se apropie". Asa sunt nemtii, prevazatori. Nu stii niciodata cand incepe viitorul.

léger pe muzica

dementa si tandrete suprarealista de cabaret (plus vocea lui cibelle) - nu se poate sa-ti incepi saptamana mai bine de-atat.



ps: s-ar putea sa-mi iau in serios blogul asta. soon. in your cinemas. dar s-ar putea la fel de bine sa nu.

zilele patrimoniului cu poze

la guignol

la persepolis-ul asta vand covoare, nu se dau desene animate
restaurantul "girafa care schioapata" :))
cum a ajuns bicicleta in apa
cartile-n soare
sper ca nu era "l'humanité"
pe-aici se plimba rabelais
de strut s-a plictisit repede si s-a urcat pe magar, ca i se miscau urechile
avea si doamna niste ciuveie de vanzare
e albastru pe albastru, trebuie sa-l cautati bine:)
era cat pe ce sa-i povestesc despre "le ballon rouge"..

ea e héloïse si cred c-o s-o mai vedeti in niste poze (mai ales pentru ca lui frate-su nu-i place deloc, da deloc, sa fie pozat, asa ca se sacrifica ea)
parca asa stau pisicile de obicei, nu?
poftim, you are beautiful:)

am umblat zeci de kilometri, ieri si azi la un loc. am luat dupa mine harta, pliantele, cehii, brazilienii, nemtii, englezii si canadienii si am pornit prin oras. nu mai zic, doua zile cu soare cat pentru toata saptamana trecuta si toate popoarele nordului. sambata a fost a copiilor cu baloane, a filarmonicii de aici (care isi deschide stagiunea cu un mare concert gratuit si mai multe concerte in aer liber, in tot lyonul), a teatrului guignol (am mers in spatele scenei, ne-am jucat de-a teatrul cu marionete si-am mangaiat fetele alea batrane si vopsite de lemn), a baloanelor cu copii (luiza, o brazilianca, mi-a povestit, cine stie daca asa o fi sau nu, ca, destul de recent, un preot brazilian s-a legat bine de tot de o mie de baloane, si-a luat zborul si dus a fost. i-au pierdut urma. cica ar fi fost in semn de protest. intrebare: nu era cumva in columbia? si nu se legase doar asa, de-al naibii, sa vada cat de adanc se poate zbura?) si a doamnei sexagenare din metrou (care s-a asezat langa mine, desculta, si mi-a explicat ca ea iesise cu balerinii cei noi numai pentru ca a crezut ca o sa fie o plimbare scurta (si-apoi, cand vii la oras, iti pui pantofii frumosi), dar sotul ei a convins-o sa vada si aia, si ailalta, si uite acum, ce rusine, la 63 de ani, sa te descalti in metrou. da daca s-au umflat picioarele asa de tare, n-are ce face. si cand o sa le povesteasca nepotilor, n-o s-o creada in veci. aici am propus sa-i fac o poza si sa i-o trimit pe mail. la care a intervenit sotul, la fel de simpatic, care m-a intrebat daca stiu pentru ce e cunoscut nu stiu ce orasel miic de langa lyon. evident, nu stiam ca g. era cunoscut pentru ca in 64 a ajuns in finala campionatului de fotbal francez. au coborat amandoi dupa doua statii, glumind unul pe seama altuia, si recomandandu-ne sa mergem neaparat la hôtel-dieu).
duminica a inceput cu o vizita la centrul istoriei rezistentei si a deportarii. au mers cu mine james si rob, doi studenti la cambridge, unul la literatura si altul la medicina, ocazie cu care mi-a picat urmatoarea fisa: englezii astia, echilibrati cum sunt, n-au avut nici o treaba cu inchisorile politice, lagarele si torturile prin care a trecut restul europei in secolul XX. asa ca, intr-un fel, totul trebuie sa li se para ca un teatru de dementi. nu ca n-ar fi asa. am vazut toti trei 45 de minute din procesul lui klaus barbie (al carui cartier general in timpul ocupatiei a fost chiar cladirea c. i. r. d.). si-am iesit de-acolo rasuciti pe toate partile si intorsi pe dos. pana la urma, nu ideologiile sunt de vina pentru deraierile incredibile ale unora, nu marx, in care am aruncat cu piatra atata vreme, nu programul, afisul, lozinca. nazismul si comunismul sunt numai scuze pentru bestii (bestii care asteptau o ocazie sau alta ca sa se dea in spectacol). si ma gandesc ca, daca lumea asta vrea sa mai supravietuiasca, va fi intotdeauna nevoie de vreo zece ingeri pentru o bestie. noi, oamenii obisnuiti, nu contam in ecuatia asta.
dupa-masa am iesit la aer si la soare. ne-am plimbat pe chei, am fost la hôtel-dieu (cladire impresionanta cu fundatii de secol 12 si constructii de sec 17-18-19, unde rabelais a avut grija de bolnavii lui) si la marché aux puces, de unde nu m-am abtinut sa nu-mi iau 3 farfurii la un euro de la un cuplu de batranei melancolici. de data asta, copii in carusel. si inca o intamplare la metrou: un pusti de 3-4 ani a urcat inaintea restului familiei, dupa care usile s-au inchis. langa el, un tip arab la vreo 40 de ani le face semn parintilor ca are el grija de baietel si ca-i asteapta la statia urmatoare. la care pustiul (si asta n-am sa uit) s-a agatat cu disperare de mana tipului si, fara sa scoata un cuvant sau sa scanceasca, nu i-a mai dat drumul pana cand au coborat. cred ca mi-a fost mie mai frica decat i-a fost lui.

m-am abtinut cat am putut. jur. de trei saptamani, de cand am venit aici si mi s-au intamplat o mie si una de chestii, am fost tentata de muulte ori sa-mi fac blog. ca sa pot povesti, ca sa pun si-o poza, o muzica, un link, ceva. aseara n-am mai putut. intr-un fel, blogul asta e mai mult pentru mine, ca sa nu uit sa povestesc despre aici. intr-un al fel, e pentru toata lumea care o sa-l citeasca.
si, pentru a sarbatori aceasta maxima slabiciune a mea, iata un luckiest guy care e la fel ca mine zilele astea, just feelin' lucky, cum ar veni, doar ca eu nu stiu sa merg pe bicicleta (apropo de bicicleta, aici se pot inchiria biciclete de la orice colt de strada, drept pt care studentii asta fac totimpu. evident, in grupul meu de amici, s-a propus de mai multe ori varianta asta in locul metroului. de fiecare data, a trebuit sa-mi dezvalui handicapul. asa ca pana acu s-au trecut pe lista, ca sa ma-nvete sa merg: un tunisian, un brazilian, un neamt si un italian. o sa va tin la curent)