zilele patrimoniului cu poze

la guignol

la persepolis-ul asta vand covoare, nu se dau desene animate
restaurantul "girafa care schioapata" :))
cum a ajuns bicicleta in apa
cartile-n soare
sper ca nu era "l'humanité"
pe-aici se plimba rabelais
de strut s-a plictisit repede si s-a urcat pe magar, ca i se miscau urechile
avea si doamna niste ciuveie de vanzare
e albastru pe albastru, trebuie sa-l cautati bine:)
era cat pe ce sa-i povestesc despre "le ballon rouge"..

ea e héloïse si cred c-o s-o mai vedeti in niste poze (mai ales pentru ca lui frate-su nu-i place deloc, da deloc, sa fie pozat, asa ca se sacrifica ea)
parca asa stau pisicile de obicei, nu?
poftim, you are beautiful:)

am umblat zeci de kilometri, ieri si azi la un loc. am luat dupa mine harta, pliantele, cehii, brazilienii, nemtii, englezii si canadienii si am pornit prin oras. nu mai zic, doua zile cu soare cat pentru toata saptamana trecuta si toate popoarele nordului. sambata a fost a copiilor cu baloane, a filarmonicii de aici (care isi deschide stagiunea cu un mare concert gratuit si mai multe concerte in aer liber, in tot lyonul), a teatrului guignol (am mers in spatele scenei, ne-am jucat de-a teatrul cu marionete si-am mangaiat fetele alea batrane si vopsite de lemn), a baloanelor cu copii (luiza, o brazilianca, mi-a povestit, cine stie daca asa o fi sau nu, ca, destul de recent, un preot brazilian s-a legat bine de tot de o mie de baloane, si-a luat zborul si dus a fost. i-au pierdut urma. cica ar fi fost in semn de protest. intrebare: nu era cumva in columbia? si nu se legase doar asa, de-al naibii, sa vada cat de adanc se poate zbura?) si a doamnei sexagenare din metrou (care s-a asezat langa mine, desculta, si mi-a explicat ca ea iesise cu balerinii cei noi numai pentru ca a crezut ca o sa fie o plimbare scurta (si-apoi, cand vii la oras, iti pui pantofii frumosi), dar sotul ei a convins-o sa vada si aia, si ailalta, si uite acum, ce rusine, la 63 de ani, sa te descalti in metrou. da daca s-au umflat picioarele asa de tare, n-are ce face. si cand o sa le povesteasca nepotilor, n-o s-o creada in veci. aici am propus sa-i fac o poza si sa i-o trimit pe mail. la care a intervenit sotul, la fel de simpatic, care m-a intrebat daca stiu pentru ce e cunoscut nu stiu ce orasel miic de langa lyon. evident, nu stiam ca g. era cunoscut pentru ca in 64 a ajuns in finala campionatului de fotbal francez. au coborat amandoi dupa doua statii, glumind unul pe seama altuia, si recomandandu-ne sa mergem neaparat la hôtel-dieu).
duminica a inceput cu o vizita la centrul istoriei rezistentei si a deportarii. au mers cu mine james si rob, doi studenti la cambridge, unul la literatura si altul la medicina, ocazie cu care mi-a picat urmatoarea fisa: englezii astia, echilibrati cum sunt, n-au avut nici o treaba cu inchisorile politice, lagarele si torturile prin care a trecut restul europei in secolul XX. asa ca, intr-un fel, totul trebuie sa li se para ca un teatru de dementi. nu ca n-ar fi asa. am vazut toti trei 45 de minute din procesul lui klaus barbie (al carui cartier general in timpul ocupatiei a fost chiar cladirea c. i. r. d.). si-am iesit de-acolo rasuciti pe toate partile si intorsi pe dos. pana la urma, nu ideologiile sunt de vina pentru deraierile incredibile ale unora, nu marx, in care am aruncat cu piatra atata vreme, nu programul, afisul, lozinca. nazismul si comunismul sunt numai scuze pentru bestii (bestii care asteptau o ocazie sau alta ca sa se dea in spectacol). si ma gandesc ca, daca lumea asta vrea sa mai supravietuiasca, va fi intotdeauna nevoie de vreo zece ingeri pentru o bestie. noi, oamenii obisnuiti, nu contam in ecuatia asta.
dupa-masa am iesit la aer si la soare. ne-am plimbat pe chei, am fost la hôtel-dieu (cladire impresionanta cu fundatii de secol 12 si constructii de sec 17-18-19, unde rabelais a avut grija de bolnavii lui) si la marché aux puces, de unde nu m-am abtinut sa nu-mi iau 3 farfurii la un euro de la un cuplu de batranei melancolici. de data asta, copii in carusel. si inca o intamplare la metrou: un pusti de 3-4 ani a urcat inaintea restului familiei, dupa care usile s-au inchis. langa el, un tip arab la vreo 40 de ani le face semn parintilor ca are el grija de baietel si ca-i asteapta la statia urmatoare. la care pustiul (si asta n-am sa uit) s-a agatat cu disperare de mana tipului si, fara sa scoata un cuvant sau sa scanceasca, nu i-a mai dat drumul pana cand au coborat. cred ca mi-a fost mie mai frica decat i-a fost lui.