sînt la iaşi de ieri noapte, pocnesc de bine.
şi ca să pot pocni liniştită, prin toate colţurile casei, prin bradul pe care l-a împodobit cezar în timp ce cîntam amîndoi rudolph şi let it snow şi white christmas, prin blana lui gufi, prin borcanele cu murături, pe balcon, unde-i frig şi plouă, sub plapuma nouă, pe canapeaua din sufragerie, unde dorm de la 14 ani, de cînd a apărut cezar în familia noastră şi mi-a luat camera plină de-afişe cu aerosmith, bon jovi şi ronaldo, iar eu mă simţeam în sufragerie ca-n exil, prin caietele, stilourile şi cariocile lui cezar, prin ceştile de cafea de-acasă, vă las cu doi cascadori ai rîsului, nişte amici de-ai mei, ed gorey şi john u. crăciun terifiant de fericit!
ieri seară, în cişmigiu, la tîrgu de crăciun. - doi porumbi, vă rog. la pachet. - sigur. doriţi şi punguţă? - da. - imediat. - iese din tonetă, trece pe lîngă mine şi ia o pungă de la toneta vecină. e înalt, cam cît un şifonier de dormitor, sau poate exagerez eu, am impresia că lumea din jurul meu se face din ce în ce mai înaltă. oricum, e genu pentru care a fost inventat cuvîntul "chipeş", deşi nu văd nimic clar în lumina slabă de becuri din parc şi nici nu mă străduiesc neapărat să văd. vreau porumb şi-atît. amîndoi sînt pentru mine. pe primul îl mănînc prea repede ca să-mi dau seama cît de mult îmi place, pe-al doilea îl ronţăi pe îndelete, am toată viaţa înainte, nu-i nici o grabă. e a doua oară cînd iau de la toneta asta. pentru c-au fost foarte buni, cu boabe mari, aproape dulci, şi pentru că tipu care vinde e calm, cald, şi extrem de politicos. la limita pendanteriei. nu cred c-are mai mult de 30 de ani, pronunţă cuvintele corect, fiecare literă e la locul ei. zici c-a ieşit dintr-un film cu absolvenţi de harvard law school. şi vinde porumb. mă cheamă lîngă cazan, ca s-aleg. de fapt, îi alege el pe cei mai mari. - parcă aţi mai trecut pe aici, nu? - da. - ieri sau alaltăieri? - aa, nuuu. cred c-am fost acum o săptămînă. - hmmm. sigur nu ieri? - foarte sigur. - înseamnă c-aţi fost o amintire plăcută. replica asta, după aia cu "ce dioptrii porţi?" intră în best of-ul pe 2010. e mai kundera decît prima, care-i mai degrabă ilf şi petrov. nu mai ştiu ce-am zis, că m-am încurcat puţin. a, ba da, am zis - atunci poate am să mai trec. - m-aş bucura. şi mi-am luat porumbii şi-am plecat. să mai trec?
şi mai voiam să vă anunţ că aveţi încă 6 zile la dispoziţie ca să ascultaţi cea mai frumoasă emisiune făcută la radio anu ăsta (în afară de cele ale adelei, da asta e de la sine-nţeles:). o găsiţi aici: http://www.bbc.co.uk/programmes/b00wnyll durează 2 ore şi e perfectă.
e simplu. mai întîi avem textul lui marius: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/coman-vs-d-great apoi avem textul meu: http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/6279 nu numai că-s foarte diferite (ceea ce e firesc, marius e critic, eu scriu aiurea de cînd mă ştiu), dar parc-am fi citit două cărţi, nu una. n-am să zic prostia aia cu "e clar că unu din noi are dreptate, iar celălat nu", pentru că în literatură e foarte greu să ai vreodată dreptate fără să mai dea şi cu rest. aş vrea să citiţi cartea şi dup-aia să facem aici un salon, aşa, ca-n vremurile bune de secol 18, eu promit că-mi pun o perucă albă cu valuri&bucle şi-o rochie care să nu mă lase să intru pe uşă decît pe diagonală, vă dau şi ceai, şi rom, şi biscuiţi şi vă pun şi muzică. numai să veniţi.
in december drinking horchata I'd look psychotic in a balaclava winter's cold, it's too much to handle pincher crabs that pinch at your sandals.
răsfăţuri multe zilele astea, de la ninsoarea de ieri seară pînă la porumbul copt din cişmigiu, de la broşa cu urs bipolar pînă la toţi oamenii-cadou din jurul meu. nu-mi mai trebuie nimic.
în primu şi-n primu rînd, "daniel, să nu exagerăm!", emisiunea de pe cultural cu dl cosaşu e acum pe youtube. priviţi şi vă bucuraţi (şi ce sacou cu picăţele!):
apoi, o prostioară, pentru că e vineri şi încep zilele ne-grave:
şi asta, pentru toate zilele ne-grave de la finalul lui 2010, pentru că vreau să ningă mai repede, pentru că-mi place de dna din kent care-a sunat la 999 ca să reclame furtul omului de zăpadă din faţa casei ei, pentru că nu ştiu cine-a făcut fotografia asta ideală (găsită aici), dar, dacă aş afla, mi l-aş face prieten pe viaţă
simplitatea filmului ăstuia te zdrobeşte pur şi simplu, îţi strică mecanismele de apărare, se urcă pe umerii tăi şi de-acolo te-apasă încet pînă vrei să spui totul, să-ţi mărturiseşti fiecare eşec, să-i repeţi numele de atîtea ori încît vînătăile vechi încep să apară la suprafaţa pielii una cîte una, din ce în ce mai rotunde din ce în ce mai nevindecate.
l-am văzut aseară, într-un cartier oarecare din bucureşti, în timp ce-o fanfară ieşise în stradă şi cînta printre blocuri gingle bells, moş crăciun cu plete dalbe şi white christmas, în timp ce-mi aminteam cum, printr-a unşpea, profa de franceză ne-a spus, la o lecţie despre amour courtois, că marile iubiri sînt întotdeauna nefericite, că se termină prost, iar eu am izbucnit în plîns în mijlocul clasei, nu demonstrativ, ci brusc şi fără drept de apel, pentru că pe-atunci iubeam tare de tot un băiat din alt oraş şi mi se părea imposibil şi nedrept ca lucrurile să stea într-adevăr aşa, dar mai ales pentru că ştiam că are dreptate şi c-o să vină momentul cînd o să le trăiesc pe toate, una dupa alta, cînd o să adun vînătăi şi-o să repet, pentru a nu ştiu cîta oară, că am inima de plastilină şi că se vindecă repede, tot ce se pierde se cîştigă, o să fie bine, întotdeauna o să fie bine.
(filmul stă aici 10 zile. dacă ajungeţi prea tîrziu, mi-l cereţi pe mail. îl trimit oricînd.)
"sînt zile în care nu aştepţi nimic. cusute una de alta cu firul de mătase cu care se fac morţii la loc după autopsie. zile în care îţi aminteşti de vremea în care erai doar resemnat. cînd nu mai aştepţi nimic, deşi ţi se spune că trebuie să aştepţi , pentru că mîine ceva oricum vine. bărbatul care se apropie tace brusc ca o gură smulsă şi împinsă adînc, cu tot cu trupul atîrnat de ea. cînd nu aştepţi nimic, vine siberia peste tot timpul. ai bulgări pe trahee, iar dimineaţa seamănă cu un atentat cu bombă. te îmbraci cu haine groase şi largi în care te ascunzi ca o mînă de paie într-o păpuşă zdrenţuită. ieşi apoi din casă şi, cînd nu mai aştepţi nimic, îţi aminteşti cum aşteptai. şi tot ieşi şi teodor vorbind despre mîini, despre orbire ca o tăcere mai mare. 'cînd ne vom retrage din ploi ne vom aşeza unul lîngă altul. curînd'"
(ana dragu, din păpuşa de ceară, ed. charmides, p. 47)
(da, chiar o cheamă zazie, iar regen:tropfen, albumul ei, e tot ce şi-ar fi putut dori mai mult şi mai mult max richter de la o femeie.)
în rest, mă pregătesc şi eu cum pot pentru potopul care-o să fie la vida de los peces. şi gata.
