definiţia mea

nimic nu se termină aşa de uşor cum ar trebui să se termine, ba mai rău, se-amestecă începuturile cu sfîrşiturile în asemenea hal, încît desfăşurarea acţiunii seamănă cu mintea boţită a domnişoarelor din avignon, iar capul vîjîe ca după o noapte albă mortală (ca aia de sîmbătă spre duminică, cînd am mers pe eminescu pe la 7 dimineaţa ţinîndu-ne de mînă nici noi nu mai ştim cu cine. unii cu alţii, în orice caz. dar nu pot spune mai multe, whatever happens at bop's stays at bop's). am probabil o dependenţă faţă de treburi care merită povestite, faţă de oameni buni de îmbrăţişat de cîteva ori pe minut, faţă de nemaipomenitul care se ţine de mine ca rîia pe care-am luat-o într-a unşpea de la a. şi g., care-o luaseră şi ele de la pisica saxofonistului de la nyon, unde se duseseră la nu ştiu ce festival de jazz. după primăvara asta mi-am pierdut şi orice urmă de modestie (sigur e de la ploi), încît nu mi-e absolut deloc ruşine să spun că cette ptite phrase, găsită azi noapte într-o povestire scurtă de giono (le noyau d'abricot se cheamă), e despre mine, e definiţia mea aşa cum n-am mai găsit-o de mult:

"elle était friande de complications merveilleuses."

după care-ar mai fi şi asta:



şi-ar mai fi şi altele, da le lăsăm pe-altădat.

p.s. ţineţi-mi pumnii mîine dimineaţă, să nu mă-mpiedic la ambasadă, să nu chicotesc aiurea, să nu fac vreo stîngăcie de neiertat şi să primesc, în cele din urmă, viza. ca să-i scriu dup-aia lui woody şi să-i spun că vin.

p.s.2 pe la mijlocul verii mi se-ntoarce modestia la loc. dar mai e pînă atunci.