sunt leneşă, de aia nu scriu pe blog. dacă n-aş fi, aş scrie despre cât de frumos a fost luni, când am zburat de la bucureşti la lyon pe-o vreme aşa de însorită, încât am stat lipită de geam tot drumul şi-am văzut de sus o imensă ceaşcă de cafea cu lapte albastră şi-apoi un fel de machetă de carton cu munţi şi râuri. aici am ajuns pe la prânz şi mi s-a părut că nici n-aş fi plecat vreodată. toate erau la locul lor. marţi am fost până la muzeul de artă contemporană, că aveam nişte treburi pe-acolo şi dup-aia am mers cu julia prin parcul cel mare, cu lac îngheţat şi lumină crudă, de ziceai că eşti în vreun film rus. după care ne-a fost foame şi-am intrat într-una din cele mai faimoase braserii (vin, gratin de fructe de mare, miel cu mai nu ştiu ce şi cel mai mare desert din viaţa mea. o tarte tatin care mă dă gata de fiecare dată - ar trebui să filmeze cineva odată feţele femeilor atunci când mănâcă deserturi. brusc, totul pare minunat, conversaţia se-ntrerupe, viaţa merită trăită de cinci ori la rând, dacă se poate). tavan cu frescă de secol 19, ce mai, boierie. ziua de marţi (zi de lucru pentru oamenii normali) mi-a trezit gustul pentru decadenţă. şi-aşa citisem în romlit fragmente dintr-o carte care o să apară la vremea (şi pe care n-o să am răbdare s-o citesc de-abia în aprilie, când mă întorc). vreau să fiu decadentă. deşi asta intră în contradicţie cu ordinea şi disciplina pe care mi le propusesem pentru anu ăsta. de reflectat.
de două zile, sunt în tati mood. tati e pe care să devină regizorul meu preferat. citesc ce-au zis despre el bazin, truffaut, revăd aceleaşi secvenţe de mai multe ori şi-mi trec prin cap tot felul de asociaţii şi de prostioare critice. când am văzut pe youtube ştirea care-i anunţa moartea (în 82, parcă), am fost foarte tristă, ca şi cum s-ar fi întâmplat chiar azi. monsieur tati, je vous adore! (ăsta e doar începutul unei lungi poveşti de amor despre care simt c-o să mai scriu).
acu despre slumdog millionaire. mi-a plăcut prima jumătate de oră. după care m-am plictisit. într-adevăr, ştie să filmeze. mare chestie. noroc că treaba cu cinemaul nu stă numai în asta. o poveste goală pe dinăuntru ca o scoică uscată. o poveste neverosimilă până la greaţă. probabil că depinde ce aştepţi de la filme. eu nu vreau să mi se toarne pe gât dulcegării imbecile. şi şi mai enervantă mi s-a părut ipocrizia lui boyle, care zice într-un interviu (în ugc illimité) , că vrea ca spectatorii să-şi spună la ieşirea din sală că viaţa, oricât de grea ar fi, merită trăită. normal că merită, dacă filmezi india în culorile tale de reclame pentru imprimante. refuz să cred în destin când el e explicat ca-n cărţile windows pentru proşti. india lui boyle e moartă (spre deosebire de india din white tiger a lui adiga, bookerizatul pe 2008, satiric, dement, cuceritor pana la ultima pagină). uuuf, m-am enervat rău scriind. cum să ai oareşice consideraţie pentru un film care se termină pe un peron, cu el care zice "this is our destiny" şi ea care zice "kiss me" şi se pupă? adică ei sunt făcuţi unul pentru altul şi, deşi n-au mai vorbit despre una-alta de când aveau 10 ani, sunt convinşi c-or să fie cuplul perfect? dacă ea sughiţă când doarme şi el se încăpăţânează să mănânce miere cu muştar în fiecare dimineaţă? bref, un film-praf-în-ochi. artificial, fără pic de emoţie autentică. recunosc însă că scena latrinei e una din cele mai simpatice pe care le-am văzut în ultima vreme. atât. a, şi am crezut că numai eu n-am picat în admiraţie la slumdog ăsta. da ieri a apărut cronică în inrocks şi, când am văzut că nici cahiers du cinéma, nici positif nu-s deloc entuziasmate, m-am liniştit.
azi am văzut o emisiune de-o oră cu paul auster. despre beckett (întâlnit de două ori la paris), new york, cum s-a apucat de scris, cum scrie acum (cu stiloul sau creionul mecanic, într-un caiet cu pătrăţele), despre scriitorii care l-au influenţat (dickens e primul) sau cum s-a apucat de învăţat franceză la 12 ani. mi-a plăcut aşa de mult de el, încât acum mă duc să citesc travels in the scriptorium, luată la finalul anului trecut. sunt curioasă cum o să mi se pară, după trilogia new york-ului.
vă daţi seama câte aş scrie dacă n-aş fi leneşă?
ps: era să uit ce era mai important. azi, unul din poeţii mei preferaţi mi-a trimis, în chip de mulţumire pentru o enţiclopedie recentă, un poem louisesc. din cauza căruia m-am topit, tot citindu-l (ce-i drept, o fi şi de la merlot-ul din pays d'oc..)
