hai c-am plecat

"nimeni nu mai ştie zidi pe lumea aceasta.
nimeni. am să mă mut."

(ultimele versuri din "adăpostul" de ion mircea)

ciocniri fericite

(de la terry border, artistu meu contemporan preferat, mă rog, pe lângă sophie calle, bruce nauman, robert morris ş.a. :D)

unde şi cum să faci literatură

de-aici.
probabil c-ar trebui şi eu să fac ca demostene ca să pot lucra temeinic. problema e că nici demostene, nici ibsen şi nici cheever n-aveau internet. degeaba-ţi mai razi acu juma de cap, dup-aia poţi să stai pe net şi s-aştepţi să-ţi crească la loc. a, şi de ce scria hugo gol? că pe cheever mi-l mai imaginez în subsol (şi în izmene), da pe hugo, poetu profet, gol goluţ în aşternuturile lui bordeaux nu.
enfin, passons. după ce-am terminat un oarecare lucas, care e o culegere de delicii textuale (unele destul de oulipiene şi de italocalviniene), mi s-a făcut poftă de mai mult cortázar şi-am luat la recitit şotron. ocazie cu care mi-am reconfirmat opinia (exprimată în exact aceeaşi formă neacademică la un seminar din anu 3), cum că şotron e pur şi simplu o mărgică strălucitoare numai bună de slăbit vigilenţa coţofenelor (adică a cititorilor). iar cortázar a ştiut ce face când şi-a gândit romanul aşa. (trec peste consideraţiunile legate de haos, mandale, destin şi alte treburi dintr-astea.) cred, de fapt, că julio e cu adevărat genial în proza scurtă (are câte şi mai câte proze, cum să zic, perfecte..) şi că şotron fascinează mai mult prin găselniţa scructurală decât prin altceva. nu neg, romanul are pagini excelente, pagini care-ţi taie răsuflarea, dar tot angrenajul romanesc mi se pare destul de fragil.. sper să n-aruncaţi cu pietre în mine pentru că spun asemenea blasfemie, cine ştie, poate doar mi se pare. oricum, cortázar rămâne pentru mine unul din scriitorii favoriţi, iar rândurile pe care le-am scris mai sus sunt o formă de capriciu pe care numai împătimiţii veritabili şi-o permit :)
ah, mai era ceva. j'accuse! îl acuz pe cortázar şi pe alţi câţiva scriitori geniali că mi-au amestecat în cap poveştile lor cu poveştile mele şi m-au împins, de-atâtea ori, să-mi doresc să mi se-ntâmple lucruri ca-n cărţi şi să fac, ca maga în capitolul 5, literatură (uneori chiar foarte proastă):

aşadar, prima lor dată, într-un hotel de pe rue valette:

"Maga încercase inocent să facă literatură, să rămână lângă fereastră prefăcându-se că se uită în stradă pe când Oliveira verifica cremona de la uşă. Trebuie să fi avut un scenariu dinainte gândit în legătură cu poveştile astea, sau poate i se întâmplau mereu în acelaşi fel, mai întâi îşi lăsa poşeta pe masă, îşi căuta ţigările, privea în stradă, fuma trăgând adânc în piept, lansa vreun comentariu despre tapet, aştepta, bineînţeles că aştepta, făcea toate gesturile necesare pentru a-i da bărbatului rolul cel mai bun, pentru a-i lăsa tot timpul iniţiativa. La un moment dat izbucniseră în râs, era prea caraghios. Aruncată într-un colţ, plapuma galbenă rămase ca un manechin diform sprijinit de perete."

cum nici unei femei nu i se întâmplă lucrurile "mereu în acelaşi fel", e clar că era un fel de scenariu, că maga făcea literatură din introducerea la prima ei noapte de amor cu oliveira.
(tocma mi-a trecut prin cap că aş fi putut păstra treaba asta pentru enţiclopedie. să vedem să vedem.)

vă las, mă duc să mă îndeletnicesc cu "pe neaşteptate, dragoste" (philip roth a zis despre appelfeld că are “the playfully thoughtful air of a benign wizard”.. şi-am găsit în nyt o conversaţie între cei doi, pe care-o păstrez în chip de epilog. de altfel, "the origins of Operation Shylock lie in a trip Roth made to Israel in the late 1980s to interview Appelfeld for The New York Times." ce-mi mai place când se potrivesc lucrurile aşa de frumos. a, iar appelfeld e născut lângă cernăuţi..) spre ruşinea mea, n-am citit nimic de appelfeld, dar, promit, peste câteva ore, onoarea nu-mi va mai fi nereperată.

şi-acu ceva vesel, o maga şi un oliveira indie :)

The Hoof & The Heel - "Fireworks" (NSFW) from Bryan Schlam on Vimeo.

ecvsff

de când cu roblogfestu, de fiecare dată când deschid blogu, am aşa, o strângere de inimă. parcă nu mai e al meu, parcă văd mii de ciclopi cu monoclu stând pe margine şi zicând tz tz tz ăsta-i blog cultural, noooo.
în fine, sper să-mi revin. încerc acu, repede-repede, să uit că ăsta e blog cultural, şi vă spun că descălecatul luizesc la bucureşti s-a amânat până după sărbători, şi că din cauza asta, am preluat îndatoririle oricărei gospondine care tre să se ocupe de curăţenia generală. după ziua de ieri (în care am şmotruit ascultând radio cultural până când premiul la un concurs a fost "un compact disc cu corina chiriac", moment în care am decis că ziua de lucru s-a încheiat), pot să spun că bucătăria străluceşte. şi, ca să mă premiez, am fost la "eu când vreau să fluier, fluier". şi mi-a plăcut, băiatu din rolu principal e foarte bun, filmu funcţionează perfect (nu se simt diferenţe stridente între actorii profesionişti şi ăia neprofesionişti, cum am citit pe nu ştiu unde), e o poveste cum nu se poate mai simplă, spusă cu onestitate. pentru un debut, e largement suffisant. dezamăgirea vine nu de la film, ci de la cronica lui gorzo, care se poartă cu el ca şi cum ar fi "concertul" (ăla da rateu..). ba chiar foloseşte şi aceeaşi turnură a frazelor ca în una din cronicile lui negative (la sherlock holmes, parcă): "pe scurt, poezie, sau, mai exact, ideea cuiva nu foarte citit (şi nu mă refer la personaj) despre ceea ce constituie poezie: un sentimentalism care nu e totuna cu sensibilitatea." asta e o frază, care, după părerea mea, n-are ce căuta într-o cronică de film. ca să nu mai spun că gorzo ne şi explică ce e sensibilitatea, în caz că suntem şi noi "nu foarte citiţi", la fel ca regizorul filmului. nu-l ştiam pe gorzo aşa de cu nasul pe sus şi mă scoate din sărite, pentru că în general e un tip elegant, adesea sclipitor, pe care-l citesc constant de ani de zile. nu-i vorbă, o să continuu să-l citesc (din păcate, după plecarea lui leo, era singurul critic român în care mai aveam încredere), dar o să am o rezervă suplimentară. mi se pare că a uitat pur şi simplu ce-nseamnă bucuria aia rudimentară, ca să preiau titlul cronicii lui, de-a merge la cinema şi de-a te lăsa în voia unui film. atât.
şi uite, ca să fie dezvăluirea completă, la final mi s-au umplut ochii de lacrimi. că un mecanism cinematografic rudimentar a făcut asta, mă-ndoiesc. nu cred că filmul ăsta, imperfect, de debutant, dar emoţionant şi curat, merita o asemenea dezlănţuire de răutăţi din partea lui gorzo.
ei, da ca să ne mai descreţim frunţile puţin, vă propun un foarte scurt film cu o invazie (descoperit în the guardian):



iar eu mă duc să lustruiesc casa.