ecvsff

de când cu roblogfestu, de fiecare dată când deschid blogu, am aşa, o strângere de inimă. parcă nu mai e al meu, parcă văd mii de ciclopi cu monoclu stând pe margine şi zicând tz tz tz ăsta-i blog cultural, noooo.
în fine, sper să-mi revin. încerc acu, repede-repede, să uit că ăsta e blog cultural, şi vă spun că descălecatul luizesc la bucureşti s-a amânat până după sărbători, şi că din cauza asta, am preluat îndatoririle oricărei gospondine care tre să se ocupe de curăţenia generală. după ziua de ieri (în care am şmotruit ascultând radio cultural până când premiul la un concurs a fost "un compact disc cu corina chiriac", moment în care am decis că ziua de lucru s-a încheiat), pot să spun că bucătăria străluceşte. şi, ca să mă premiez, am fost la "eu când vreau să fluier, fluier". şi mi-a plăcut, băiatu din rolu principal e foarte bun, filmu funcţionează perfect (nu se simt diferenţe stridente între actorii profesionişti şi ăia neprofesionişti, cum am citit pe nu ştiu unde), e o poveste cum nu se poate mai simplă, spusă cu onestitate. pentru un debut, e largement suffisant. dezamăgirea vine nu de la film, ci de la cronica lui gorzo, care se poartă cu el ca şi cum ar fi "concertul" (ăla da rateu..). ba chiar foloseşte şi aceeaşi turnură a frazelor ca în una din cronicile lui negative (la sherlock holmes, parcă): "pe scurt, poezie, sau, mai exact, ideea cuiva nu foarte citit (şi nu mă refer la personaj) despre ceea ce constituie poezie: un sentimentalism care nu e totuna cu sensibilitatea." asta e o frază, care, după părerea mea, n-are ce căuta într-o cronică de film. ca să nu mai spun că gorzo ne şi explică ce e sensibilitatea, în caz că suntem şi noi "nu foarte citiţi", la fel ca regizorul filmului. nu-l ştiam pe gorzo aşa de cu nasul pe sus şi mă scoate din sărite, pentru că în general e un tip elegant, adesea sclipitor, pe care-l citesc constant de ani de zile. nu-i vorbă, o să continuu să-l citesc (din păcate, după plecarea lui leo, era singurul critic român în care mai aveam încredere), dar o să am o rezervă suplimentară. mi se pare că a uitat pur şi simplu ce-nseamnă bucuria aia rudimentară, ca să preiau titlul cronicii lui, de-a merge la cinema şi de-a te lăsa în voia unui film. atât.
şi uite, ca să fie dezvăluirea completă, la final mi s-au umplut ochii de lacrimi. că un mecanism cinematografic rudimentar a făcut asta, mă-ndoiesc. nu cred că filmul ăsta, imperfect, de debutant, dar emoţionant şi curat, merita o asemenea dezlănţuire de răutăţi din partea lui gorzo.
ei, da ca să ne mai descreţim frunţile puţin, vă propun un foarte scurt film cu o invazie (descoperit în the guardian):



iar eu mă duc să lustruiesc casa.