p.d.s. cu snowboard

s-a întîmplat miercurea asta, la paris:



dacă la noi tot nu ninge,
can we go inside and play cards?

doo lucruşoare

în primu şi-n primu rînd, "daniel, să nu exagerăm!", emisiunea de pe cultural cu dl cosaşu e acum pe youtube. priviţi şi vă bucuraţi (şi ce sacou cu picăţele!):



(restul: aici)

apoi, o prostioară, pentru că e vineri şi încep zilele ne-grave:



şi asta, pentru toate zilele ne-grave de la finalul lui 2010, pentru că vreau să ningă mai repede, pentru că-mi place de dna din kent care-a sunat la 999 ca să reclame furtul omului de zăpadă din faţa casei ei, pentru că nu ştiu cine-a făcut fotografia asta ideală (găsită aici), dar, dacă aş afla, mi l-aş face prieten pe viaţă

watch it and cry. or die trying.

simplitatea filmului ăstuia te zdrobeşte pur şi simplu, îţi strică mecanismele de apărare, se urcă pe umerii tăi şi de-acolo te-apasă încet pînă vrei să spui totul, să-ţi mărturiseşti fiecare eşec, să-i repeţi numele de atîtea ori încît vînătăile vechi încep să apară la suprafaţa pielii una cîte una, din ce în ce mai rotunde din ce în ce mai nevindecate.

l-am văzut aseară, într-un cartier oarecare din bucureşti, în timp ce-o fanfară ieşise în stradă şi cînta printre blocuri gingle bells, moş crăciun cu plete dalbe şi white christmas, în timp ce-mi aminteam cum, printr-a unşpea, profa de franceză ne-a spus, la o lecţie despre amour courtois, că marile iubiri sînt întotdeauna nefericite, că se termină prost, iar eu am izbucnit în plîns în mijlocul clasei, nu demonstrativ, ci brusc şi fără drept de apel, pentru că pe-atunci iubeam tare de tot un băiat din alt oraş şi mi se părea imposibil şi nedrept ca lucrurile să stea într-adevăr aşa, dar mai ales pentru că ştiam că are dreptate şi c-o să vină momentul cînd o să le trăiesc pe toate, una dupa alta, cînd o să adun vînătăi şi-o să repet, pentru a nu ştiu cîta oară, că am inima de plastilină şi că se vindecă repede, tot ce se pierde se cîştigă, o să fie bine, întotdeauna o să fie bine.

(filmul stă aici 10 zile. dacă ajungeţi prea tîrziu, mi-l cereţi pe mail. îl trimit oricînd.)

plouă şi gata,

nu mai e nimic de făcut.

"în locul umerilor
am două gropi în care plouă.
de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră."

şi, tot ana:

"sînt zile în care nu aştepţi nimic. cusute una de alta cu firul de mătase cu care se fac morţii la loc după autopsie. zile în care îţi aminteşti de vremea în care erai doar resemnat. cînd nu mai aştepţi nimic, deşi ţi se spune că trebuie să aştepţi , pentru că mîine ceva oricum vine. bărbatul care se apropie tace brusc ca o gură smulsă şi împinsă adînc, cu tot cu trupul atîrnat de ea. cînd nu aştepţi nimic, vine siberia peste tot timpul. ai bulgări pe trahee, iar dimineaţa seamănă cu un atentat cu bombă. te îmbraci cu haine groase şi largi în care te ascunzi ca o mînă de paie într-o păpuşă zdrenţuită. ieşi apoi din casă şi, cînd nu mai aştepţi nimic, îţi aminteşti cum aşteptai. şi tot ieşi şi teodor vorbind despre mîini, despre orbire ca o tăcere mai mare. 'cînd ne vom retrage din ploi ne vom aşeza unul lîngă altul. curînd'"

(ana dragu, din păpuşa de ceară, ed. charmides, p. 47)


(da, chiar o cheamă zazie, iar regen:tropfen, albumul ei, e tot ce şi-ar fi putut dori mai mult şi mai mult max richter de la o femeie.)

în rest, mă pregătesc şi eu cum pot pentru potopul care-o să fie la vida de los peces. şi gata.