joi, 26 februarie 2009

pe toţi


a apărut peste noapte, pe zidul acestei venerabile instituţii de învăţământ. fără accent, cu o caligrafie à la ben. am avut timp s-o vedem azi dimineaţă doar, pentru că la prânz dispăruse deja, acoperită de-un strat proaspăt de var. k. a zis că ar trebui să-i răspund. şi mi-am amintit de-o nuvelă de-a lui cortázar pe care intenţionam la un moment dat s-o învăţ pe de rost (cu ea şi el care-şi scriu mesaje pe ziduri, până când pe el îl umflă poliţia. nici măcar nu mai ştiu cum se chema). dacă aţi avea un tub de vopsea şi-aţi fi în locul meu, i-aţi scrie ceva?

miercuri, 25 februarie 2009

oh so minor swing



în seara asta cu lună plină, în timp ce john zorn şi ai lui îi cântau la paris lui gainsbourg (de dor, mai ales), mie mi-au cântat florin niculescu, richard galliano, biréli lagrène şi toată orchestra filarmonicii din lyon. înainte de concert (care s-a chemat "django symphonique", omagiu lui django r.), am văzut în oglinda de la baie că-mi luasem doi cercei desperecheaţi. unul de la r., altul de la c. am găsit rapid o scuză: unul era jazz, celălalt manouche. perfect pentru un concert ca ăsta, la care n-am stat liniştită şi-am bătut ritmul cum am ştiut eu mai bine. şi deşi mă vedeam ba într-o decapotabilă semi-dezmembrată şi aproape cochetă pe-un drum prăfuit, spre râu, ba cu bicicleta într-o după-amiază de primăvară pe-un bulevard adormit, n-am putut să nu mă gândesc că din cauza lui django îl apucă leşinul şi atacurile de panică pe emmet ray (jucat adorabil de sean penn), jazzmanul chitarist şi cleptoman din sweet and lowdown al lui woody. eu n-am leşinat, dar era un domn lângă mine care-a tuşit înfundat două ore încontinuu. şi nici măcar nu nimerise ritmul.

o menţiune specială pentru florin niculescu. ce nebunii a mai făcut cu vioara aia! însă nu-nţeleg o treabă din caietul program. cică la 6 ani intra la academia de muzică din bucureşti. păi eu la 6 ani de-abia învăţam pe de rost arpagic..

luni, 23 februarie 2009

cum fu


în primul rând, nu m-au lăsat să mă joc cu pietricelele. cică să nu mă murdăresc pe mâini. apoi, mi-au explicat, cu o cruzime ucigătoare, că degeaba am cumpărat baloane de la supermarket. pentru că ele se ridică numai dacă sunt umplute cu heliu. ciudat, am zis, când eram eu mică, funcţionau şi pe bază de oxigen de la mine din plămâni. s-a schimbat ceva între timp?
nu prea mi-au dat voie să mă plimb de capu meu. m-au scăpat, ce-i drept, într-o librărie (gilbert josephul de pe saint-michel, unde-am intrat acu 5 ani şi-am ieşit peste 4 ore, când se făcuse deja noapte). am pescuit, printre altele, un elogiu al faptului divers, musicophilia lui oliver sacks (pentru mine, o bolnavă de muzicofilie, cartea asta e mai palpitantă decât cel mai bun roman poliţist), dicţionarul egoist al literaturii franceze (pentru mine, fană de enţiclopedii subiective, volumul dantzigian de 1000 de pagini are toate şansele să se împrietenească la toartă cu piciorul patului meu. am citit deja despre gide şi montaigne. dantzig n-are nici un fel de scrupule. cinic şi erudit. enţiclopedistul ideal, adică.), true tales of american life (pentru mine, austeriană irecuperabilă, povestirile trimise pe adresa npr-ului sunt apărarea perfectă în faţa romanelor de peste 400 de pg).
m-au dus şi la teatru. joi, în montmartre, cea mai proastă piesă din viaţa mea. am râs şi-am aplaudat, numai ca să nu mă ridic şi să le zic vreo două de la obraz. vineri, spectacol-lectură. pennac a citit bartelby aşa de frumos, încât şi eu şi angela am aţipit din când în când, moarte de oboseală cum eram. după care ne-a fost foarte ruşine de ce-am făcut şi ne-am schimbat pantofii chiar în foaierul teatrului (ea a luat cizmele mele, eu adidaşii ei, mă dureau picioarele rău de tot).
am mai văzut luxembourg-ul pustiu, la 9 dimineaţa. şi expoziţia de la muzeul lux. cam slabă. un miró simpatic, les seins mouraient, doi victobrauneri. m-am amorezat de balthus, deşi ştiu că nu ăsta era scopul expoziţiei. îmi plac femeile lui disproporţionate, picioarele lor, fotoliile, culorile, ochii. acu tre să caut un album, să-l răsfoiesc când am chef.
am mai făcut senvişuri în parcul de lângă notre dame. jambon, brie, pâine proaspătă, vin, mere. a trecut pe lângă noi un domn care-a zis "et bin, c'est la grande bouffe". le-am explicat amicilor care-i treaba cu marea crăpelniţă.
tot parisul a câştigat şi de data asta. aştept revanşa.

aici am văzut sâmbătă dimineaţă un conte de noël. cică e una din cele mai vechi săli de cinema din paris. iar sartre venea acolo des. am făcut tot posibilul să evit scaunul pe care a stat.

cea mai îngustă stradă din oraş. dă în rue de la huchette, cea cu teatrul, cea mai disney stradă pe care o ştiu. plină de magazine de suveniruri şi chelneri care, dacă te văd cu o baghetă în mână, îţi propun să-ţi vândă puţin jambon.

noroc că n-am avut timp să intru. aş fi ieşit cu 5 umbrele cochete şi complet inutile.

după.
înainte.
ce se mai poartă la paris.