oh so minor swing

în seara asta cu lună plină, în timp ce john zorn şi ai lui îi cântau la paris lui gainsbourg (de dor, mai ales), mie mi-au cântat florin niculescu, richard galliano, biréli lagrène şi toată orchestra filarmonicii din lyon. înainte de concert (care s-a chemat "django symphonique", omagiu lui django r.), am văzut în oglinda de la baie că-mi luasem doi cercei desperecheaţi. unul de la r., altul de la c. am găsit rapid o scuză: unul era jazz, celălalt manouche. perfect pentru un concert ca ăsta, la care n-am stat liniştită şi-am bătut ritmul cum am ştiut eu mai bine. şi deşi mă vedeam ba într-o decapotabilă semi-dezmembrată şi aproape cochetă pe-un drum prăfuit, spre râu, ba cu bicicleta într-o după-amiază de primăvară pe-un bulevard adormit, n-am putut să nu mă gândesc că din cauza lui django îl apucă leşinul şi atacurile de panică pe emmet ray (jucat adorabil de sean penn), jazzmanul chitarist şi cleptoman din sweet and lowdown al lui woody. eu n-am leşinat, dar era un domn lângă mine care-a tuşit înfundat două ore încontinuu. şi nici măcar nu nimerise ritmul.

o menţiune specială pentru florin niculescu. ce nebunii a mai făcut cu vioara aia! însă nu-nţeleg o treabă din caietul program. cică la 6 ani intra la academia de muzică din bucureşti. păi eu la 6 ani de-abia învăţam pe de rost arpagic..