fără p.d.s. (cu public enemies)

azi n-am pds. pentru că am fost la cinema şi, după ce am revăzut whatever works (cu obrajii obosiţi de la atâta râs), am intrat la public enemies. în minutul 2 voiam să fiu şi eu gangster, în minutu 3 am întrebat cât durează filmul ca să mă asigur că am cel puţin 2 ore de pure pleasure ahead (andrei şi maria îl mai văzuseră ieri, deci ştiau), în minutu 20 m-am surprins căţărată pe scaunul din faţă ca să fiu cââât mai aproape, dup-aia am stat numai cu sufletul la gură, până pe la minutu 70 când am început prima tură de bocit, dup-aia nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat cu mine, iar spre final a fost a doua tură de bocit, când m-am simţit exact ca atunci când a murit robin hood în romanul lui dumas, iar eu am plâns prima dată la o carte (eram într-a patra).
public enemies e cel mai bun film pe care l-am văzut anul ăsta, după the wrestler. pentru că e filmat cu camera digitală, iar mann nu s-a zgârcit la hd, america anilor 30 nu e o carte poştală de epocă pe care să o admiri liniştit din fotoliul tău de cinema. imaginea e atât de limpede, atât de aproape de tine, încât tu eşti în america aia, tu jefuieşti băncile cu dillinger, pe tine te caută (şi te adoră) o ţară întreagă. eşti lângă pielea lui depp, vezi cât de bine e ras, zâmbeşti şi tu când te uiţi în ochii mari ai lui cotillard (foarte bună în rolul ăsta, mai bună chiar decât în la môme).
pffuu, îmi pare rău, mi-e imposibil să articulez nişte opinii cât de cât inteligente. încă am pielea de găină. vorba ălora de la libé, michael mann e un cineast la limita experimentalului, unul care modifică genetic cinemaul mainstream din interior. iar tu stai înmărmurit şi vezi cum se întâmplă modificarea asta sub ochii tăit.. poate îmi revin până mâine, deşi e puţin probabil. poate îmi revin măcar cât să trec aici nişte fragmente din interviul cu michael mann din inrocks. până atunci, interviul luat în guardian (o să găsiţi acolo povestea lui dilliger şi povestea lui mann şi cum a lucrat cu depp şi bale etc etc).
depp e genial, am jubilat văzându-l într-un rol ca ăsta. dacă oscarurile trec pe lângă el, înseamnă că-s într-adevăr o mare porcărie.
până şi coloana sonoră e la marea artă, şi diana krall, şi billie holliday, şi otis taylor..
un film care te loveşte în moalele capului cu cea mai mare eleganţă din lume, cam asta e public enemies.
aş putea să stau să vă povestesc toată noaptea despre finalul unei epoci, virusul ăsta care-a fost dillinger şi care ameninţa bunul mers al tânărului capitalism, onoare, primele semne ale societăţii spectacolului, cinema (dillinger era mare pasionat de cinema şi mai şi semăna cu clark gable).. au fost câteva scene antologice (dillinger intrând bine-mersi într-un birou de investigaţii şi uitându-se la pereţii tapetaţi cu viaţa lui în fotografii, articole de ziar, hărţi şi colaje; a doua evadare; dillinger în sala de cinema, fără să ştie că-şi trăieşte ultimele ore din viaţă, uitându-se la un film în care clark gable joacă un rol de gangster "dillingerian"..) pe care le-aş trece oricând în marea carte a filmelor americane.
gata, mă opresc. îmi pare rău pentru p.d.s., dar public enemies i-a ţinut locul de minune :)



ah, acu văd că le-a plăcut şi manohlei dargis şi lui roger ebert :) deci mai bine citiţi-i pe ei, nu pe mine. oare când vine filmu în românia să-l mai văd de vreo câteva ori cu toţi prietenii mei?

de pe imdb:

As incredible as it may seem, the scene where John Dillinger walks into the Chicago Police station and talks to police officers is based in fact. Dillinger was so cocky and sure of himself that he often would stop and chat with policemen and even act like a tourist and ask to take their pictures. He also used to call up his early adversaries, Indiana State Police Captain Matt Leach and Chicago Police Captain John Stege (Head of the "Dillinger Squad" where Dillinger wanders into the police station), and tease them about how they can't catch him.

Dillinger's quote "we're here for the bank's money, not yours" is based on a real statement he made during the course of a bank robbery in Greencastle, Indiana. Clyde Barrow of Bonnie and Clyde would later use a similar quote in one of his gang's robberies, as he reportedly idolized Dillinger.

When Dillinger's body was lying in the street outside the Biograph theater, many by-standers dipped handkerchiefs in his blood to keep as a souvenir.

While filming on location in Oshkosh, WI a boy aged 11 told Johnny Depp he loved his fedora hat and would like to have one like it. Depp told the boy he would see what he could do about that. After filming finished, Depp sent the boy the hat in the mail.

acu îmi mai trebuie doar un afiş mare cât peretele şi poate mă liniştesc..