de pe margine

în calitate de antrenoare (care nu participă azi la p.d.s., pentru că nu şi-a dat seama că 1 noiembrie vine aşa de repede şi, din cauza asta, n-a mai avut timp să caute mingile de fotbal prin poezia română), ştiu că e cazul să ofer măcar o recompensă după jocul bun, echilibrat, al întregii echipe p.d.s.
surpriză deci (valabilă 10 zile de la data afişării ei publice).
sper că o se ne calificăm la mondiale.

vals în mii

(pentru că mi-am adus aminte că ştiu pe de rost toate versurile de la cele 18 piese de pe best of-ul jacques brel, adus de-ai mei din belgia când aveam 7 ani. dar mai ales pentru că radu cosaşu tocmai a împlinit 79 de ani:)

şosete

cât de lungi erau şosetele negre ale lui bernardo şi pier paolo, de urcă atât de sus deasupra gleznei şi nu lasă să se vadă nici o bucăţică de pulpă?

(foto de-aici.)

p.d.s. numaiştiucât (dulceaţă şi greaţă)

Ca tine

Am vrut să fac din viaţa mea
o cofetărie
ca tine,
cu galantarele pline de choux à la crème
şi negrese.
Pe noi nu ne despărţea decât o baltă uriaşă,
desenată în jurul tomberoanelor de gunoi,
ea ţinea de la scările blocului meu
până sub ferestrele tale înalte
(în spatele lor oamenii se transformau în peşti,
tu în acvariu),
ei pluteau în sucul pişcăcios de Brifcor,
clipeau din ochi fericiţi.
Ai intrat în sufletul meu,
cu chip de savarină
însiropată până la leşin.
Am vrut să fac din viaţa mea
o cofetărie,
ca tine,
cea mai vestită din cartier,
cu expoziţii municipale
- o dată pe lună -,
atunci să mă transform aproape într-un muzeu,
în care să vină oricine cu detaşamentul,
cu clasa,
cu tovarăşa,
să vadă ţărăncuţele din turtă dulce
şi harta patriei cu cinci feluri de creme şi tot atâtea culori,
balerinele şi căţeii de ciocolată
cu ochi verzi şi gene întoarse,
ca bibelourile mătuşii din strada Primăverii.
Pe ele oare cine le cumpără?
Pe noi nu ne-a despărţit niciodată
decât o baltă tulbure
pe deasupra căreia treceau în zbor
libelule.
Am vrut să fac din viaţa mea
o cofetărie,
întocmai ca tine,
părinţii mei să se întoarcă târziu acasă,
să treacă pe sub geamurile mele înalte
şi să găsească închis.
Am vrut să fiu o cofetărie,
ca tine,
cu laborator în spate,
cu maşină de îngheţată,
cu navete de Brifcor
şi cu linguriţe de aluminiu
găurite la mijloc,
ca să nu vrea nimeni să le fure
şi ca să pot supraveghea mai bine,
prin găurelele lor,
albul farfuriilor
şi culorile cremelor
şi libelulele cum zboară
pe deasupra celor care vin la mine.

(svetlana cârstean, din volumul floarea de menghină, cartea românească, 2008, p. 96. cu menţiunea că nu suport cuvântul "pişcăcioasă")

şi dacă e prea mult dulce, vă recomand să contracaraţi simptomele de ameţeală cu seidel, acest mare nesuferit al poeziei americane:

BROADWAY MELODY

A naked woman my age is a total nightmare.
A woman my age naked is a nightmare.
It doesn’t matter. One doesn’t care.
One doesn’t say it out loud because it’s rare
For anyone to be willing to say it,
Because it’s the equivalent of buying billboard space to display it,

Display how horrible life after death is,
How horrible to draw your last breath is,
When you go on living.
I hate the old couples on their walkers giving
Off odors of love, and in City Diner eating a ray
Of hope, and paying and trembling back out on Broadway,

Drumming and dancing, chanting something nearly unbearable,
Spreading their wings in order to be more beautiful and more terrible.

(poemul e al lui frederick seidel, şi-a fost ales de charles simic - alt poet care-mi place mult şi pe care l-a tradus cărtărescu foarte bine acu câţiva ani la paralela 45 - , în pledoaria pro-seidel de pe blogul nyr. puteţi asculta/descărca poeme de-ale lui seidel în lectură proprie în podcastul nybooks.)

(iar poza e de-aici)

cât pe ce

nu sunt în stare să negociez, nu-mi dau seama întotdeauna „ce-i mai bine pentru mine”, nu ştiu cum să pun întrebările potrivite în situaţii delicate, fac totul ca să nu supăr pe nimeni, nu insist, nu bat la cap, mi-e prea ruşine să fac măgării, chiar dacă sunt în avantajul meu, răspund în timpul unui interviu, întrebată fiind de un posibil angajator ce-mi place cel mai mult să fac, că-mi place să merg la concerte. mă comport aşa mai ales când sunt chestiuni de care depinde viitorul meu. dacă însă sunt la masă, într-o cafenea, şi se dezbate importanţa oberlichtului în cultura română, tai şi spânzur, mă enervez şi-mi apăr punctu de vedere ca şi cum de el ar depinde soarta copiilor din madagascar. iau deciziile cele mai importante pentru mine după un singur criteriu: după ce-am hotărât ceva, trebuie să răsuflu uşurată, ca şi cum aş fi scăpat de cine ştie ce grozăvie. dacă nu răsuflu uşurată, înseamnă că nu e decizia bună.
în anu 2 de facultate, când am fost cu erasmus în germania, am lucrat 3 luni chelneriţă într-un restaurant italian (se chema rossini, iar pe patron, grăsan şi pus pe miştouri, îl chema domenico). au fost trei luni geniale, în care-am dus trei farfurii pe-un braţ, am domesticit maşina de cafea (deşi în primele săptămâni le visam pe doamnele de la salonu de coafură că vin şi-mi cer iar latte machiatto şi eu trebuie să înspumez laptele, şi-l încălzesc prea tare, şi-mi iese numa un lichid fierbinte şi s-au dus naibii lattele cucoanelor şi bacşişu meu), am învăţat să fac cappuccino ca la carte, să dau restul corect (nu ştiţi cât de greu e să calculezi în minte, când se strică maşina de marcat, într-o limbă în care cu 6 luni în urmă ştiai să spui numai mein name is), zâmbeam totimpu, eram bijuteria restaurantului, pentru că ştiam şi germană, şi franceză, şi engleză, nemţii credeau că-s italiancă şi se străduiau să-mi spună buon giorno fără accent, am prins şi campionatu mondial şi celebrul meci germania-italia (a doua zi după meci mesele de marmură de-afară erau răsturnate, iar steagul italiei ars), era cât pe ce să dau foc localului, de la spirtierele pe care le aprindeam în fiecare zi, ca să ţină mâncarea de la bufet caldă, a venit şi doamna primar la noi, am lucrat într-o duminică la o kommunion dintr-aia sau cum se chema, un new-yorkez de 70 de ani venit cu nevasta în croazieră pe main mi-a zis că-s o spring chicken pentru că mă mişc repede, în salturi, şi-s fragedă, iar cel mai mare bacşiş (10 euro) l-am primit de la doi negri uriaşi care-au băut două cola. în fine, aş fi lucrat toată viaţa acolo dacă n-ar fi trebuit să fac şi-o şcoală.
acu am cam terminat cu şcoala. deocamdată. şi trebuie să mă angajez iar. era cât pe ce să devin purtătoare de cuvânt a unei companii care se-ocupă de exploatarea resurselor energetice. ar fi fost o treabă. dup-aia era cât pe ce să fiu marketing nu ştiu ce la o librărie on line. ieri era cât pe ce să mă angajez la unu din cele mai mari cotidiene de la noi. dar, cum sunt cât pe ce să pun mâna pe dream jobu meu (de-abia în ianuarie e „cât pe ce”-ul ăsta), am zis nu. evident, nu ştiu dac-am făcut bine sau nu. deocamdată răsuflu uşurată. încă două luni de zile voi transmite în direct de la iaşi, unu din cele mai fabuloase oraşe din emisfera nordică. probabil mă apuc de tradus şi de plimbat. probabil o să scriu mai des pe blog, mai ales că am devenit antrenor al echipei p.d.s. : ) (a, am uitat un cât pe ce. acu 6 ani, era cât pe ce să devin actriţă, dar, mulţumită acrelii şi clarviziunii lui florin zamfirescu, am picat examenu de admitere. ştiam să recit foarte frumos vreo 10 poeme, doinaş, sorescu, ion mircea, ioan s. pop, o doină, am cântat brel, la chanson des vieux amants, în timp ce hitul admiterii la unatc era am doar 18 ani. la monologu dramatic adaptasem un fragment din gemenii lui cărtărescu. ce mai, fenomenal. în anu ăla au intrat la actorie o domnişoară de la bambi şi un individ de la ah cum se chema trupa aia de băieţi, nu animal x, a da, accent.)

profit de faptu că aţi citit până aici (sau că, printr-o ingenioasă mişcare a ochilor, aţi sărit direct la rândurile astea), ca să vă recomand unu din cele mai minunate albume lansate anu ăsta. de fapt, am scris cam mult. las albumu pe data viitoare. şi albumu, şi pe vonnegut.

cum a fost

ieri a fost frig. şi azi e. şi de-acuma numa frig o să fie. aşa că primu lucru pe care l-am făcut după ce-am ocupat o masă mare la mţr a fost să ne luăm câte-o tărie mică. nu ştim exact dacă şi cât duhnea spre onorabila asistenţă, dar noi ne-am încălzit şi ne-am pus pe râs (pentru că am venit mai devreme cu vreo juma de oră, deci am avut timp de de miştouri). între timp, sala s-a umplut şi a continuat să se umple, până când lângă uşa de la intrare a ajuns să se-nghesuie destul de multă lume în picioare.
şi-a început. s-au urcat pe scenă radu cosaşu şi paul cernat. cosaşu şi-a scos textele dintr-un plic (multe erau rubrici decupate din dilema) şi s-a pus pe citit. mai întâi cam timid, apoi din ce în ce mai încrezător. despre angoase muzicale, ironie, kant, cervantes, proust, fostul director al cenzurii în faţa standului de ziare postdecembriste, tovarăşul pietricel şi parmezanul, conjuncţii şi prepoziţii, compoziţia chimică a lacrimilor etc. şi s-a râs mult, s-a oftat încet, s-au schimbat priviri încântate. nu ştiu cât a durat exact lectura, dar a trecut extrem de repede. n-au fost momente moarte, lucru surprinzător la o lectură publică, nimeni nu s-a uitat aiurea pe pereţi gândindu-se la ce mai trebuie să cumpere înainte să ajungă acasă. la final, sala a aplaudat îndelung, cu totul sous de charme, şi-a cerut un bis :)
întrebările au venit destul de greu, eram toţi în plicul a4 maro şi scormoneam printre textele de-abia citite, străduindu-ne să nu uităm nimic. paul cernal n-a prea ştiut cum să deschidă discuţia şi cum să modereze întâlnirea. şi-mi pare rău că spun asta, mai ales că îmi place paulcernatul din obs cult. sala a trebuit să se dezmorţească singură din admiraţie şi să îndrăznească să pună mâna pe microfon. întrebări legate de articolele sportive (vasile ernu), de cronicile de cinema, de angajare şi dezangajare (paul cernat, alex matei), de tricoul 10 al naţionalei, de mătuşi, de extremismul de centru. eu, previzibilă cum sunt, l-am întrebat de soarta fiului inexistent. a zis că nu poate să-mi dezvăluie nimic. de altfel, cum a şi explicat mai târziu, îi place să vorbească mai ales despre lucrurile pe care le-a scris deja, e un teren sigur. filip florian a vrut să ştie dacă fiul inexistent e sau nu decreţel (având în vedere data naşterii lui). ce să mai, a fost o întâlnire care i-a fermecat până şi pe cei care nu citiseră nimic de radu cosaşu. despre fani nici n-are rost să mai spun, ei au fost suprafermecaţi şi-au avut impresia, nici mai mult nici mai puţin, că au asistat la un moment istoric (după cum mi-a spus adela g.). jur că nu exagerez cu nimic. pentru mine cosaşu este unul din cel mai buni scriitori români, iar lectura de-aseară o să rămână un mare moment al istoriei mele personale :)
am uitat să spun că în sală veniseră şi domnu ţopescu, cu care cosaşu a şi intrat într-un scurt dialog, şi mihai călin, despre care înainte n-aveam nici o părere, iar acu am una, desigur, bună.
am uitat să spun că nu prea mă pricep să scriu despre-o întâlnire unde toată minunăţia a stat în lectura lui cosaşu, în ironia lui fabuloasă, în autoironia necruţătoare, în blândeţea lui, în replicile savuroase.. textelor lui din dilema (citite de 10 ani încoace) le datorez temperarea furiilor mele ideologice, tocirea răutăţilor, atenţia îndreptată spre lucruri trecute de obicei cu vederea, care au ajuns să conteze foarte mult pentru mine. dar gata, am scris deja prea mult şi trebuie să fim, aşa cum ne-a îndemnat cosaşu aseară, "serioşi şi oameni de cultură" :))

santa who

dylan şi spiritu crăciunului. ca şi cum ai spune un turc intră într-un bar de chinezi. sau un bar de chinezi intră într-un turc. şi deşi ştiam asta, m-am făcut că nu ştiu şi am aşteptat albumu lui de cântece de crăciun. aici puteţi asculta prima piesă de pe album : http://www.bobdylan.com/#/christmas-in-the-heart-donate. nu pun widgetu pe blog, pentru că "must be santa" sună ca şi cum dylan ar fi nimerit la oktoberfest şi, după ce-ar fi băut un număr de beri, s-ar fi urcat pe masă şi-ar fi început să cânte ceva aşa, de suflet colegilor de pahar. numa că în loc să i se facă dor de johanna, şi-a amintit de moş crăciun şi-a trântit un cântec de sezon. după ce asculţi "must be santa", ai impresia că unu din cor urmează să scoată cuţitu de la brâu, drept pentru care toţi cei prezenţi în cortu de la oktoberfest se iau la bătaie.

soluţia de rezervă e, cum nu se poate mai firesc, coloana sonoră de la twilight, filmu cu bampiri pe care nu l-am văzut şi nici n-am de gând să-l văd. da ost-ul e bun. găsim acolo cel puţin un bon iver şi-un st. vincent, plus o anya marina. aşadar:





ieri l-am cunoscut pe cel mai tare taximetrist din bucureşti. îl cheamă domnu cristian, e de la firma next, are ochelari de vedere cu lentile de soare rabatabile şi vorbeşte numa-n poante. de la foişoru de foc şi până pe al.i.cuza am mers dintr-un hohot de râs în altu. l-am rugat să-mi dea număru de telefon, ca să-l dau mai departe tuturor prietenilor mei. să mergi cu dl. cristian e ca şi cum ai avea un stand-up comedy la tine-n taxi, numa pe durata cursei. un stand-still comedy adică.

afară-s 6 grade şi toate hainele mele de iarnă (plus cizmele) sunt puse bine într-un geamantan. la lyon.

magnetic resonance imaging

by charlotte g. & beck:

întrebări

ce caută melcu pe boxă:

"Whale Song" for Modest Mouse from Bent Image Lab on Vimeo.

de ce nu e alisson în videoclip:



e bine că charlotte şi beck.

de ce mai întâi nu m-am bucurat deloc pentru herta, după care am înţeles (adică am ascultat-o în interviuri şi mi-am adus aminte de pasaje din regele se-nclină şi ucide) şi m-am bucurat.

de ce nu pun semnu întrebării dacă vreau să întreb ceva.

de ce mă duc azi la teatru pentru copii, ca să văd cea mai nouă piesă regizată de sapdaru (da da, acelaşi sapdaru din a fost sau n-a fost etc.).

a mai făcut cineva, între 5 şi 9 ani, o pasiune pentru actoru liviu smântânică.

de ce mi s-a făcut dor de paturile pliante.

de ce uit toate ideile geniale pe care le am imediat înainte să adorm.

ce mai faceţ.

la şosea

săptămâna viitoare pe vremea asta, da mai pe seară, n-am cum să nu fiu aici:

program IIFF, ultima zi

mai jos, programul IIFF pe azi, aşa cum l-am primit pe mail acu 40 de minute (şi aşa cum el nu apare nicăieri pe site-ul festivalului):

" IASI INTERNATIONAL FILM FESTIVAL 2009 -LAST DAY

Astazi, 3 octombrie vor fi difuzate pentru cinefili inca o data filmele premiate la gala, la cinema Victoria, intrarea fiind libera.
Programul de difuzare a celor mai bune filme premiate in competitie

– 3 octombrie 2009 – Cinema Victoria - INTRARE LIBERA

10:00 -11:15

Crew 54 – 15 min Best Animation DVD

Nunta lui Oli – 20 min Best Romanian Short Film BETA

Arafat and I – 15 min Special Jury Prize BETA

Fliegen – 26 min Best Short Film BETA

11:30 - 12:00

A fost o data in Transilvania – 30 min MiniDV

12:15 – 14:00

Rudo Y Cursi – 1h 45min – Best Director: Claudio Curazon Blue Ray

14:15 – 15:50

Los herederos – 1h 30 min – Best Documentary DVD

16 :00 – 17:30

Dupa Revolutie – special screening in prezenta regizorului

17:45 – 19:30

Cea mai fericita fata din lume 1h 40 min – Best Romanian Feature Film 35mm

19:45 – 21:30

The Messenger – 1h 45 min – Trofeul Zimbrul de Aur DVCAM

21:45 – 23:25

Constantin si Elena – 1h 40 min Best Romanian Documentary BETA

23:35 – 01:00

Grozny Dreaming – 1h 36 min Special Mention BETA"

aşaaa.
am o grămadă de poze de ieri şi multe lucruri de povestit. da las pe mâine, că acu tre să grăbesc cafeaua asta şi s-o întind la cinema. doar 2 treburi. ieri seară mi s-a făcut cel mai frumos compliment din ultima vreme. mi s-a zis că sunt "o fată regală" (deci regală, da?). ei, şi-acu vine partea interesantă. complimentu ăsta, nemaiauzit de mine până acu, mi-a fost făcut de domnu remulus. nu ştiţi cine-i domnu remulus? înseamnă că n-aţi văzut "francesca" lui bobby păunescu (ieri mi-a spus egon că există şi un "francesco", în care mickey rourke îl joacă pe francesco de assisi. informaţia mi s-a părut atât de suprarealistă, încât nici nu m-am obosit s-o verific). remulus e cămătarul din film, the bad guy, un ins cu faţă de interlop şi replici de mafiot (de tipu "hai, ia-mă în braţe. nu sunt eu prietenul tău?", spusă victimei îngheţate de frică). de fapt, n-are rost să vi-l povestesc pe remulus, el trebuie văzut în acţiune. după felu absolut genial în care face rolul ăla, ai spune că el e cămătar şi în viaţa reală. dar nu, stupoare şi cutremur, remulus în viaţa reală e mihai dorobanţu, de meserie scenograf, cu ani buni de tonitza în spate şi un doctorat în design (ceva cu schimbarea destinaţiei iniţiale a obiectelor, sau cum să faci lampă dintr-un far de maşină). ce să vă mai spun, a fost pentru mine revelaţia acestui magnific festival de la iaşi. am hotărât cu egon să facem şi-un fan club remulus. când adunăm destule poze, trivia şi citate celebre, vă anunţăm.

a doua chestie, răsunătoare. ieri frate-miu a debutat în dilematix. eu la vârsta lui (10 ani) apăream la poşta redacţiei de la revista mihaela.

despre alte lucruri, dintre cele mai senzaţionale, mâine, sau când consider că am dormit destul.

precizare

pentru taximetriştii şi ceilalţi şoferi care-au trecut dezorientaţi ieri noapte, între orele 3 juma şi 4, pe copou şi n-au înţeles de ce mai mulţi inşi dansează în mijlocul străzii, deşi era mijlocu străzii, târziu, şi mai şi ploua:

a fost ideea lui egon. în time out, locu unde se ţin petrecerile iiff, era cam plictiseală, nu prea ştiam dacă să plecăm sau să mai stăm, când egon a zis hai să dansăm în stradă. el şi subsemnata au sărit deci gardu şi-au început să execute diverse mişcări pe care le-au învăţat de-a lungul nenumăratelor serate dansante la care au fost până acu. li s-au alăturat serghei, laura, andrei d., anca g. şi, până când s-a terminat ploaia, vreo 20 de min aşa, nu s-au liniştit. într-un final, cineva a spus hai să plecăm şi, după câteva vociferări ale mulţimii dansatoare, am coborât cuminţi copoul. promitem, dragi şoferi, că n-o să vă mai deranjăm de-acu încolo. ba mai mult, promit că în următoarea lună o să traversez strada doar pe trecerea de pietoni.
mai menţionez că toate astea s-au întâmplat numai şi numai din cauză că egon purta un pulovăr roşu.

desigur, ieri am mers şi la filme. ultimu danieliuc, "cele ce plutesc" (ce titlu de film e ăsta????) e o combinaţie de sex, crime şi bolboroseli ale actorilor (sunetul e f. prost) din care înţelegi, iarăşi, ce animale sunt oamenii şi ce tristă e viaţa asta a noastră. am mai văzut şi munyurangabo, film rwandez extrem de emoţionant, despre prietenie şi ce poate însemna o viaţă cât de cât normală într-o ţară distrusă.
azi e penultima zi de festival. rămânem pe baricade.

bonus, ca să n-adorm: