cât pe ce

nu sunt în stare să negociez, nu-mi dau seama întotdeauna „ce-i mai bine pentru mine”, nu ştiu cum să pun întrebările potrivite în situaţii delicate, fac totul ca să nu supăr pe nimeni, nu insist, nu bat la cap, mi-e prea ruşine să fac măgării, chiar dacă sunt în avantajul meu, răspund în timpul unui interviu, întrebată fiind de un posibil angajator ce-mi place cel mai mult să fac, că-mi place să merg la concerte. mă comport aşa mai ales când sunt chestiuni de care depinde viitorul meu. dacă însă sunt la masă, într-o cafenea, şi se dezbate importanţa oberlichtului în cultura română, tai şi spânzur, mă enervez şi-mi apăr punctu de vedere ca şi cum de el ar depinde soarta copiilor din madagascar. iau deciziile cele mai importante pentru mine după un singur criteriu: după ce-am hotărât ceva, trebuie să răsuflu uşurată, ca şi cum aş fi scăpat de cine ştie ce grozăvie. dacă nu răsuflu uşurată, înseamnă că nu e decizia bună.
în anu 2 de facultate, când am fost cu erasmus în germania, am lucrat 3 luni chelneriţă într-un restaurant italian (se chema rossini, iar pe patron, grăsan şi pus pe miştouri, îl chema domenico). au fost trei luni geniale, în care-am dus trei farfurii pe-un braţ, am domesticit maşina de cafea (deşi în primele săptămâni le visam pe doamnele de la salonu de coafură că vin şi-mi cer iar latte machiatto şi eu trebuie să înspumez laptele, şi-l încălzesc prea tare, şi-mi iese numa un lichid fierbinte şi s-au dus naibii lattele cucoanelor şi bacşişu meu), am învăţat să fac cappuccino ca la carte, să dau restul corect (nu ştiţi cât de greu e să calculezi în minte, când se strică maşina de marcat, într-o limbă în care cu 6 luni în urmă ştiai să spui numai mein name is), zâmbeam totimpu, eram bijuteria restaurantului, pentru că ştiam şi germană, şi franceză, şi engleză, nemţii credeau că-s italiancă şi se străduiau să-mi spună buon giorno fără accent, am prins şi campionatu mondial şi celebrul meci germania-italia (a doua zi după meci mesele de marmură de-afară erau răsturnate, iar steagul italiei ars), era cât pe ce să dau foc localului, de la spirtierele pe care le aprindeam în fiecare zi, ca să ţină mâncarea de la bufet caldă, a venit şi doamna primar la noi, am lucrat într-o duminică la o kommunion dintr-aia sau cum se chema, un new-yorkez de 70 de ani venit cu nevasta în croazieră pe main mi-a zis că-s o spring chicken pentru că mă mişc repede, în salturi, şi-s fragedă, iar cel mai mare bacşiş (10 euro) l-am primit de la doi negri uriaşi care-au băut două cola. în fine, aş fi lucrat toată viaţa acolo dacă n-ar fi trebuit să fac şi-o şcoală.
acu am cam terminat cu şcoala. deocamdată. şi trebuie să mă angajez iar. era cât pe ce să devin purtătoare de cuvânt a unei companii care se-ocupă de exploatarea resurselor energetice. ar fi fost o treabă. dup-aia era cât pe ce să fiu marketing nu ştiu ce la o librărie on line. ieri era cât pe ce să mă angajez la unu din cele mai mari cotidiene de la noi. dar, cum sunt cât pe ce să pun mâna pe dream jobu meu (de-abia în ianuarie e „cât pe ce”-ul ăsta), am zis nu. evident, nu ştiu dac-am făcut bine sau nu. deocamdată răsuflu uşurată. încă două luni de zile voi transmite în direct de la iaşi, unu din cele mai fabuloase oraşe din emisfera nordică. probabil mă apuc de tradus şi de plimbat. probabil o să scriu mai des pe blog, mai ales că am devenit antrenor al echipei p.d.s. : ) (a, am uitat un cât pe ce. acu 6 ani, era cât pe ce să devin actriţă, dar, mulţumită acrelii şi clarviziunii lui florin zamfirescu, am picat examenu de admitere. ştiam să recit foarte frumos vreo 10 poeme, doinaş, sorescu, ion mircea, ioan s. pop, o doină, am cântat brel, la chanson des vieux amants, în timp ce hitul admiterii la unatc era am doar 18 ani. la monologu dramatic adaptasem un fragment din gemenii lui cărtărescu. ce mai, fenomenal. în anu ăla au intrat la actorie o domnişoară de la bambi şi un individ de la ah cum se chema trupa aia de băieţi, nu animal x, a da, accent.)

profit de faptu că aţi citit până aici (sau că, printr-o ingenioasă mişcare a ochilor, aţi sărit direct la rândurile astea), ca să vă recomand unu din cele mai minunate albume lansate anu ăsta. de fapt, am scris cam mult. las albumu pe data viitoare. şi albumu, şi pe vonnegut.