a vâjâi

azi mi-a vâjâit capu (pentru prima dată anu ăsta) din cauza unei activităţi intelectuale intense. de fapt, în fraza asta cea mai importantă parte e tocmai aia pe care am pus-o între paranteze: pentru prima dată anu ăsta.. cu alte cuvinte, în luna ianuarie, eforturile mele intelectuale au fost reduse la minimum. dar dar dar ce bine e să-ţi vâjâie capu după ce-ai muncit o zi întreagă la ceva şi eşti cât de cât mulţumit. sper deci să-mi vâjâie capul cât mai des şi nu mă interesează de câte ori o să mai repet verbul a vâjâi până termin postarea astea. vâjâie vâjâiam vâjâind vîjîi cu î din i să vâjâiască vâj
am deci voie să mă duc să văd nine, să fac panaramă cu egon şi să ne dea afară din sala de cinema.

cu piesa asta mi-a vâjâit capu non-stop, în timp ce munceam eu la nişte chestii:

scratch my back

cea mai copleşitoare piesă pe ziua de azi e un cover făcut de peter gabriel după my body is a cage al celor de la arcade fire. şi e de pe albumul scratch my back, care-o să apară acuşi şi-o să mai conţină coveruri după:
01 "Heroes" (David Bowie)
02 "The Boy in the Bubble" (Paul Simon)
03 "Mirrorball" (Elbow)
04 "Flume" (Bon Iver)
05 "Listening Wind" (Talking Heads)
06 "The Power of the Heart" (Lou Reed)
07 "My Body Is a Cage" (Arcade Fire)
08 "The Book of Love" (The Magnetic Fields)
09 "I Think It's Going to Rain Today" (Randy Newman)
10 "Après moi" (Regina Spektor)
11 "Philadelphia" (Neil Young)
12 "Street Spirit (Fade Out)" (Radiohead)
imagine my thrill.
alte info găsiţi, ca de obicei, pe stereogum.
şi dacă şaluleşarpele pare un site de ştiri muzicale, aproape aveţi dreptate. dar o să-şi revină acuşi.
deci, my body is a cage:



p.s. un bonus mai vesel, despre cum o să mai dăm noi de p. roth când o să dispară cartea de telefon: http://www.lrb.co.uk/blog/2010/01/26/joshua-cohen/roth-p/

cu dimitrie cantemir

hai ca parca nu mai e asa frig si orasul arata ca istambulul la 1700 si ce ne mai place de dimitrie cantemir:



"Melodiile discului lui Jordi Savall sînt toate extrase din colecția lui Cantemir, manuscris intitulat Cartea Științei Muzicii, lucrare pe care a dedicat-o sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730). Ceea ce este de reținut și face valoarea acestui proiect o constituie ilustrarea ambianței de toleranță și diversitate care exista în Imperiul ottoman în jurul anului 1700. Cum subliniază Jordi Savall în introducerea la discul său, muzica de curte, savantă, culeasă de Cantemir prezintă „în dialog și alternanță” tradițiile otomane și cele orale ale muzicienilor armeni și din comunitățile evreo-sefarade, instalate în Imperiul otoman după expulzarea lor din regatul Spaniei."

p.s. oare orhan pamuk a ascultat albumul asta?

here lies love

de pe 23 martie. cu david byrne şi fatboy slim (şi tori amos, santigold, florence w., martha w. ş.a.).

(doamna din poza cheesy e imelda.)

p.d.s. calm cu miranda

Sunday Afternoon

by Robert Bly

The snow is falling, and the world is calm.

The flakes are light, but they cool the world

As they fall, and add to the calm of the house.

It’s Sunday afternoon. I am reading

Longinus while the Super Bowl is on.

The snow is falling, and the world is calm.

(poemul e din the new yorker)

şi dacă tot mă grăbesc ca să prind trenul, o las în locul meu pe holly miranda, despre care vanity fair scria în februarie anu trecut aşa: Holly Miranda’s falsetto makes the walls collapse. albumul ei de debut (produs de tipu care se ocupă şi de tv on the radio) e cea mai bună surpriză pe luna ianuarie.
de fapt, vedeţi şi singuri:

nou

de-acu încolo, mă ocup şi cu asortarea literaturii.
pe the chronicle.ro
prin amabilitatea unui domn, u. sau c., depinde cum vreţi să-i spuneţi :)

încă nu m-am hotărât care-i cea mai bună zi pentru asortare. mă gândeam la miercuri. o fi bine? o fi rău?

trei lucruri

primul:

n-aş avea nici o problemă să trăiesc într-un oraş cu pisici gigantice. aşa cum acum îmi lipesc urechea de blana lui gufi, atunci când toarce, tot aşa m-aş agăţa de puful de pe gâtul pisigigantului, ca băiatul din neverending story, şi aş dormi acolo săptămâni la rând. în plus, în oraş nu s-ar mai auzi zgomot de maşini, ci de motoare invizibile care fac sfrrr frrr rrr. dacă am să găsesc vreodată oraşul ăsta, care i-a scăpat lui marco polo în cartea lui calvino, am să vă anunţ şi pe dvs. sper doar că e aproape de marea mediterană şi că străzile au numai macadam.

al doilea. din antologia "poeţi laureaţi ai premiului naţional de poezie "mihai eminescu". opera prima. 1998 - 2008, ed. axa), proaspăt primită.

,... o singură dată am văzut toate zilele
ca pe un fir de lumină sub uşă

de atunci în fiecare noapte pândesc
lumina e tot mai puţină
dar eu mestec atât cât mai e

dimineaţa înghit întuneric moale
ca spatele tău
când prin somn sunt treaz
şi vin de pe hol

toţi suntem o pulbere fină
şi din delicateţe
plutim în lumină...,

(...)
,... noaptea din tine
ieşea o femeie frumoasă
am văzut cum dimineaţa
se întorcea fericită

noapte de noapte ireal de frumoasă
întotdeauna dimineaţa devreme
se întorcea fericită
pînă când într-o zi
n-am mai aşteptat
şi pe la amiază
am intrat s-o caut...,

,... noaptea conduci scânteile în foc
iar focul îl pui în pat lângă tine

noaptea mâinile tale umblă prin mine
străine ca doi pinguini
şi totul e cum nu se poate mai clar
ca zâmbetul unui şarlatan

fermecător şi plin de zeamă ca mărul
îmi iau părul în mâini
şi fir cu fir îl răsfir
în şirul numerelor naturale...,

de florin partene

al treilea. dacă aş fi acu amorezată, aş cânta piesa asta şi pe trei voci.

nici n-am chef să pun vreun titlu

totuşi ce-am făcut o săptămână întreagă de n-am mai scris nici pe blog?
aş vrea să-mi zică cineva un poem despre lene. l-aş învăţa pe de rost.
sau poate ar trebui să citesc vreo carte dintr-aia motivaţională, ca philip în synecdoche new york. da dacă pe el nu l-a ajutat cu nimic, de ce m-ar ajuta pe mine.
şi ce e mai rău e că mi se-ntâmplă multe lucruri mişto, fără ca eu să mişc un deget. zic că e rău, pentru că ele vin fără ca eu să le merit. momentan, nu muncesc din greu. nu muncesc deloc. când ninge, scot capu pe balcon şi fac poze la anticarii de jos care dau cu lopata în faţa dughenei. când nu ninge, dorm.

dar să nu ne pierdem speranţa. luiza care stătea la coadă, în timpu sesiunii, în faţă la bcu ca să prindă un loc în sala mare (şi se trezea la 6 jumate pentru asta) sigur mai e pe undeva. trebuie doar să aflu unde mai exact. poate mă ajută contele:

p.d.s. f.p. & p.j.

dragă pobby, n-am să fac pe nebuna şi n-am să insist inutil. sper doar că o să-ţi revină repejor cheful de bătut mingea prin cartier şi că o să ne-arăţi şi nouă ce-ai mai scris pe şerveţele cât ai stat în casă. până atunci, viaţa continuă aşa:

Sufăr, Lidia, de teamă de destin.
Cel mai mărunt lucru din care poate
Năvăli o nouă ordine-n viaţa mea,
Lidia, mă terorozează.
Fiece lucru, oricare ar fi el, ce schimbă
Cursul plat al existenţei mele, chiar dacă
În ceva mult mai bun ar fi s-o transforme,
Întrucât este o transformare
Îl urăsc, nu-l doresc. Bine era dacă zeii
Ar fi hotărât ca neîntrerupta mea viaţă să fie
O câmpie teşită, ce se întinde molcom
Până la capăt.
În acest caz nicicând n-aş fi aspirat la glorie,
Nici n-aş fi aşteptat de la alţii iubire sau numai stimă,
E suficient ca viaţa să nu fie altceva decât viaţă
Şi e destul ca eu s-o trăiesc.

26-5-1917

(ricardo reis/fernando pessoa, ode şi alte poeme, paralela 45, 2004, trad. de dinu flămând)

la care merge foarte bine:



(dacă la rochefoucauld ar fi avut twitter, probabil că l-ar fi folosit aşa cum îl foloseşte şi alain de botton: http://twitter.com/alaindebotton. mersi, mala:)

(şi poate vreţi să citiţi în avanpremieră un fragment din cartea lui patti smith despre iubirea ei şi-a lui robert mapplethorpe. just kids. sau cum să fii boem când ai 20 de ani şi new yorkul e doar puţin mai mare decât tine:

We lived on day-old bread and Dinty Moore beef stew. We hadn't the money to go anywhere, had no television, telephone or radio. We had our record player, though, and drew back the arm so a chosen record would play over and over as we slept.)

şantaj

şaluleşarpele intră în pauză până când pobby nu se apucă la loc. e ca o leapşă. o dau mai departe cui crede că e cazul.

a, şi aş vrea foarte mult ca unii să se lase de scris. unii care zic aşa:

"Posesor al unei locuinte agreabile, pline de igrasie si stapanind la perfectie limbajul postmodern (“Femeilor gurese le spunea taraboante. Gospodinelor lenese – janghinoase. Infidelelor – saltele. Berea si vodca erau tampeala, otrava si carburant. Generatia tanara era pisacioasa…”), poseda si un acut simt al concretului (...)"

nu dau site-ul. găsiţi dvs. şi singuri. oricum, e despre una din cărţile care mi-au plăcut cel mai mult anu trecut.

a a, ştiu cine-a luat premiile omnia şi prima la festivalu eminescu de pe 15. ştiu, dar e top secret :D sunt mulţumită numai de prima, la omnia aş fi votat alfel.

a a a, am văzut ieri das weisse band a lui haneke şi, ca de obicei, după ce am stat cu sufletu la gură tot filmu, m-am trezit că se termină şi eu n-am nici cea mai mică idee cine e cremenalul. dacă ştie cineva, poate mă luminează.

a a a a, ultimu număr pe anu trecut din romlit e absolut antologic. în primu rând, pentru că e ultimul nr al cărui redactor-şef e dimisianu şi din a cărui redacţie fac parte adriana bittel şi constanţa buzea. e un număr gros, cu atât de multe de citit, încât l-am terminat în vreo 2 seri. şi dacă tot suntem la romlit, tot acolo parcă am citit acum câteva săptămâni o nuvelă inedită de-a lui cortazar (mi-e lene să caut pe tastatură accentul pe a), despre un tip care-i şantajează pe cei mai mari interpreţii la vioară. şi asta pentru că se gândeşte la mătuşa lui în timpul concertului, iar gândul lui... de fapt, o să vedeţi şi singuri, ce farmec are să povestesc eu.

a a a a a, ce bine ce bine ce bine că-l scutură marius pe patefonu ăsta în trening. v-aş da şi-un citat din marea creaţie a acestui ziarist, când spune că aproape tot ce-a scris nichita stănescu trebuie ars. numai că am transcris pe laptop şi mi-e lene (a doua oară) să fac transferu. v-aş mai da şi-un citat din românia liberă, când ziaristul începător spunea că indivizii din piaţa universităţii sunt nişte hors-la-loi (mă rog, n-a spus chiar aşa de frumos), numai că nu ştiu de unde să fac rost de număru respectiv. şi v-aş mai spune şi cum şi-a dat cu părerea când a luat herta nobelul, zicând că scriitoarea ar trebui să-i mulţumească lui ceauşescu pentru premiul ăsta. dar la ce bun.

şi, ca să nu-nchei într-o notă neagră, aş mai putea să vă spun aşa:



iar de-aici, sunt convinsă că o să vedeţi toată colecţia de what's my line de pe you tube, una din cele mai extraordinare emisiuni teve făcute vreodată.

nou

anul ăsta o să fie bubuitor. bubuitor ca pocnitorile ilegale, ca dopu de şampanie dulceag-odioasă, ca zgomotu pe care-l fac nişte mâini bine antrenate pe pielea unei tobe congoleze. de unde ştiu asta? în principal, din capu meu. nu există argumente ştiinţifice care să-mi susţină afirmaţia, poate doar horoscopul din ultima dilemă de anu trecut. cu alte cuvinte, ştiu, anu trecut n-am ştiu şi a ieşit nasol. anu ăsta ştiu şi o să iasă bine.

am fost puţin plecată. ultimele zile din 2009 şi primele din 2010 am dus-o într-o decadenţă continuă şi n-am mai prins o noapte completă de somn decât luni seară, când m-am întors acasă. am fost mai mereu cu prieteni de-ai mei, am dansat, ne-am prostit, am râs, ne-am enervat, am vorbit despre lucruri mai mult sau mai puţin serioase, ne-am făcut confidenţe, şi toată treaba asta m-a transformat în balon cu aer cald, cum o să vedeţi că i se întâmplă lui christopher plummer în the imaginarium of dr. parnassus (pe care l-am văzut la lyon şi care e ca un montagne-russe vizual). de mult nu mă mai transformasem în balon cu aer cald. există două avantaje în a fi aşa ceva: în primu rând, nu ţi-e niciodată frig, în al doilea rând, vezi totul de sus şi nu trebuie să-ţi ţii respiraţia ca să pluteşti şi tu ca oamenii.

dacă sunteţi puţin derutaţi, nu-i nimic. am intrat în faza de metafore. după cum le-am şi povestit lui serghei şi egon, într-unul din multele taxiuri demente cu care ne-am plimbat împreună. le-am povestit că viaţa de adult e ca un fel de mers pe gheaţă când n-ai cizme de iarnă. adică mergi cât mergi, îţi păstrezi echilibrul o vreme, lumea te admiră pentru calmul şi eleganţa cu care păşeşti, până când poc (sau paf), aluneci şi se duce naibii impresia artistică. să aluneci înseamnă în termenii metaforei mele să faci o tâmpenie, un lucru prostesc, de care asistenţa poate să se amuze sau să se îngrozească, după caz. eu alunec destul de des. partea proastă la metafora asta e că nici serghei, nici egon n-au fost convinşi de ea şi că am impresia că o să-mi aducă şi titlul de coelho al blogosferei, ceea ce, desigur, ar fi regretabil la început de an. uitaţi deci ce-aţi citit. trecem mai departe.

vă scutesc de amănuntele unei călătorii cu trenul în 4, plus o sticlă de uischi şi una de cola, ca să sar la călătoria cu trenu înapoi acasă. care s-a întâmplat lunea asta. buuun. deci am ajuns eu în gară cu vreo 2 ore mai devreme, pentru că ancuţa pleca la serviciu de dimineaţă, iar trenul meu era de-abia la 12. am mers liniştită cu metroul (în care am văzut un tip dandy cu nişte ghete maro geniale, care citea beznă vizibilă a lui styron. cine e în stare să citească beznă vizibilă, singura carte despre depresie din care-am mai înţeles una-alta, în metrou, la 10 dimineaţa?? respectele mele, mr. middle-aged dandy şi salutări doamnei, dacă aveţi una. dacă nu, daţi-mi un semn.), am intrat în gară şi m-am îndreptat spre casa de bilete. ei, şi cum eram eu destul de adormită, mă agaţă un pensionar şi mă întreabă dacă merg la iaşi, că are el bilete gratuite de însoţitor. întrebarea asta mi s-a mai pus de zeci de ori, de când tot merg eu cu trenu, şi de fiecare dată am zis nu, mulţumesc, eu nu fac chestii dintr-astea (ultima parte o ziceam în gând). de data asta însă, fără nici o explicaţie, am spus da, la iaşi merg, şi am ascultat docilă indicaţiile pensionarului, un domn cu căciulă de oaie. i-am dat seria şi codu de la buletin, treabă care mi s-a părut că miroase a seriozitate şi ne-am înţeles să-i plătesc jumate din preţu biletului. aveam numa un milion, mergeţi la supermarketu de lângâ, vă luaţi ce vreţi dvs., schimbaţi şi banii, pe mine mă găsiţi aici, am încredere, mi-a spus domnul b. am mers, mi-am luat 2 pachete de sticksuri cu susan, m-am întors. văd căciula de oaie şi mă întrept spre ea. zic, m-am întors. căciula se-ntoarce cu faţa spre mine şi spune: nu cu mine aveţi treabă, cu domnu de-acolo, vedeţi că e la coadă. greşisem pensionarul. merg la adresa corectă, dau banii, rămâne să ne vedem la tren.
cu banii economisiţi mi-am luat un marie claire, că avea agendă pe 2010, şi un historia, nr. aniversar (100 de ani de historia) şi dosar despre paris. minunat. am sunat-o repede pe ancuţa să o întreb dacă a făcut vreodată ce-am făcut eu, că nu ştiu dacă e bine, dacă mă trage pe sfoară, dacă se prind controlorii. ancuţa m-a calmat.
urc în tren. aveam loc lângă domnul b. mă întreabă: pot să cobor cotiera? zic, da. şi în gând mai spun şi că pfiu, dacă ştie cuvântu cotieră înseamnă că e un om ok, n-are cum să fie un şarlatan. de pe scaunu din faţă se întoarce o femeie: cum aţi zis că vă cheamă? b., răspunde pensionarul. hopaa, deci suntem 2 însoţitoare. vine controlu, zâmbesc liniştit. domnul b. are în total 5 însoţitori, iar asta nu miră pe nimeni. îmi spune că ştie legea perfect, îi cunoaşte pe controlori şi are o relaţie de respect reciproc cu şefu inspectorilor pe cfr (care mi-a făcut onoarea să-mi mâzgâlească şi mie biletu cu pixu lui roşu). îmi zice că sunt veterani care iau câte 10 însoţitori, iar controlorii îşi cer partea, vreun milion jumate. deşi n-au voie. până la iaşi, m-am distrat să-l văd pe domnul b. cum socializează cu însoţitorii lui şi cum citeşte fiecare rând din adevăru de seară. la nicolina a coborât, mi-a zis să vă deie dumnezeu sănătate, iar eu, cuprinsă de o idee bizară despre fraternitate, am zis să vă deie şi dvs. a coborît singur şi a păşit prin zăpadă fără să ştiu dacă-l aştepta cineva acasă sau nu. oricum, mă bucur că am păgubit cfr-ul de 70lei, pentru că el mă păgubeşte constant, de când am pus prima dată piciorul într-un tren.

v-aş mai povesti şi de taximetrişti, da m-am cam întins. dacă ieşiti vreodată cu egon în oraş, evitaţi să luaţi taxiul, pentru că o să daţi numai peste membri ai organizaţiei secrete a taximetriştilor tulburaţi. cel mai tare a fost un domn prezentabil, care ne-a luat din cotroceni pe 31 pe la ora 18.00 şi ne-a întrebat aşa, într-o doară, dacă nu vrem să ne ducă în altă parte. cum adică în altă parte? păi da, el vrea să facă revelionu la constanţa, la o damă. ar pleca pe la 21.00, dacă suntem de-acord. când am coborât, am fost foarte mulţumiţi că ne-a dus unde trebuie, şi nu în cine ştie ce pădure de la marginea drumului.

ei, şi pe lângă toate astea, am aflat ieri că o să-mi traduc unul din autorii preferaţi. nu spun mai multe, dar sunt cât se poate de încântată şi o să mă apuc în curând de treabă.

şi, ca să nu credeţi că baloanele cu aer cald nu mai citesc presa, v-aş ruga, dar vă rog mult de tot, să citiţi asta: http://www.nybooks.com/articles/23531. e primul dintr-o serie mai lungă de articole de-ale istoricului tony judt, care suferă de anu trecut de boala lui gehrig şi care e paralizat de la gât în jos din octombrie 2009. auto-observaţia atât de rece la care-şi supune propriul corp m-a făcut să mă cutremur şi să mi se facă iar frică de bolile astea care nu-ţi lasă nici o şansă.

şi da, lhasa a murit. o să-mi fie dor de ea. de două zile tot ascult în continuu ultimul album tindersticks ca şi cum l-aş asculta pentru ea. pentru ea şi pentru that leaving feeling, una din piesele mele preferate, pe care lhasa o cântă cu stuart a. staples, frontman-ul de la tindersticks.