nou

anul ăsta o să fie bubuitor. bubuitor ca pocnitorile ilegale, ca dopu de şampanie dulceag-odioasă, ca zgomotu pe care-l fac nişte mâini bine antrenate pe pielea unei tobe congoleze. de unde ştiu asta? în principal, din capu meu. nu există argumente ştiinţifice care să-mi susţină afirmaţia, poate doar horoscopul din ultima dilemă de anu trecut. cu alte cuvinte, ştiu, anu trecut n-am ştiu şi a ieşit nasol. anu ăsta ştiu şi o să iasă bine.

am fost puţin plecată. ultimele zile din 2009 şi primele din 2010 am dus-o într-o decadenţă continuă şi n-am mai prins o noapte completă de somn decât luni seară, când m-am întors acasă. am fost mai mereu cu prieteni de-ai mei, am dansat, ne-am prostit, am râs, ne-am enervat, am vorbit despre lucruri mai mult sau mai puţin serioase, ne-am făcut confidenţe, şi toată treaba asta m-a transformat în balon cu aer cald, cum o să vedeţi că i se întâmplă lui christopher plummer în the imaginarium of dr. parnassus (pe care l-am văzut la lyon şi care e ca un montagne-russe vizual). de mult nu mă mai transformasem în balon cu aer cald. există două avantaje în a fi aşa ceva: în primu rând, nu ţi-e niciodată frig, în al doilea rând, vezi totul de sus şi nu trebuie să-ţi ţii respiraţia ca să pluteşti şi tu ca oamenii.

dacă sunteţi puţin derutaţi, nu-i nimic. am intrat în faza de metafore. după cum le-am şi povestit lui serghei şi egon, într-unul din multele taxiuri demente cu care ne-am plimbat împreună. le-am povestit că viaţa de adult e ca un fel de mers pe gheaţă când n-ai cizme de iarnă. adică mergi cât mergi, îţi păstrezi echilibrul o vreme, lumea te admiră pentru calmul şi eleganţa cu care păşeşti, până când poc (sau paf), aluneci şi se duce naibii impresia artistică. să aluneci înseamnă în termenii metaforei mele să faci o tâmpenie, un lucru prostesc, de care asistenţa poate să se amuze sau să se îngrozească, după caz. eu alunec destul de des. partea proastă la metafora asta e că nici serghei, nici egon n-au fost convinşi de ea şi că am impresia că o să-mi aducă şi titlul de coelho al blogosferei, ceea ce, desigur, ar fi regretabil la început de an. uitaţi deci ce-aţi citit. trecem mai departe.

vă scutesc de amănuntele unei călătorii cu trenul în 4, plus o sticlă de uischi şi una de cola, ca să sar la călătoria cu trenu înapoi acasă. care s-a întâmplat lunea asta. buuun. deci am ajuns eu în gară cu vreo 2 ore mai devreme, pentru că ancuţa pleca la serviciu de dimineaţă, iar trenul meu era de-abia la 12. am mers liniştită cu metroul (în care am văzut un tip dandy cu nişte ghete maro geniale, care citea beznă vizibilă a lui styron. cine e în stare să citească beznă vizibilă, singura carte despre depresie din care-am mai înţeles una-alta, în metrou, la 10 dimineaţa?? respectele mele, mr. middle-aged dandy şi salutări doamnei, dacă aveţi una. dacă nu, daţi-mi un semn.), am intrat în gară şi m-am îndreptat spre casa de bilete. ei, şi cum eram eu destul de adormită, mă agaţă un pensionar şi mă întreabă dacă merg la iaşi, că are el bilete gratuite de însoţitor. întrebarea asta mi s-a mai pus de zeci de ori, de când tot merg eu cu trenu, şi de fiecare dată am zis nu, mulţumesc, eu nu fac chestii dintr-astea (ultima parte o ziceam în gând). de data asta însă, fără nici o explicaţie, am spus da, la iaşi merg, şi am ascultat docilă indicaţiile pensionarului, un domn cu căciulă de oaie. i-am dat seria şi codu de la buletin, treabă care mi s-a părut că miroase a seriozitate şi ne-am înţeles să-i plătesc jumate din preţu biletului. aveam numa un milion, mergeţi la supermarketu de lângâ, vă luaţi ce vreţi dvs., schimbaţi şi banii, pe mine mă găsiţi aici, am încredere, mi-a spus domnul b. am mers, mi-am luat 2 pachete de sticksuri cu susan, m-am întors. văd căciula de oaie şi mă întrept spre ea. zic, m-am întors. căciula se-ntoarce cu faţa spre mine şi spune: nu cu mine aveţi treabă, cu domnu de-acolo, vedeţi că e la coadă. greşisem pensionarul. merg la adresa corectă, dau banii, rămâne să ne vedem la tren.
cu banii economisiţi mi-am luat un marie claire, că avea agendă pe 2010, şi un historia, nr. aniversar (100 de ani de historia) şi dosar despre paris. minunat. am sunat-o repede pe ancuţa să o întreb dacă a făcut vreodată ce-am făcut eu, că nu ştiu dacă e bine, dacă mă trage pe sfoară, dacă se prind controlorii. ancuţa m-a calmat.
urc în tren. aveam loc lângă domnul b. mă întreabă: pot să cobor cotiera? zic, da. şi în gând mai spun şi că pfiu, dacă ştie cuvântu cotieră înseamnă că e un om ok, n-are cum să fie un şarlatan. de pe scaunu din faţă se întoarce o femeie: cum aţi zis că vă cheamă? b., răspunde pensionarul. hopaa, deci suntem 2 însoţitoare. vine controlu, zâmbesc liniştit. domnul b. are în total 5 însoţitori, iar asta nu miră pe nimeni. îmi spune că ştie legea perfect, îi cunoaşte pe controlori şi are o relaţie de respect reciproc cu şefu inspectorilor pe cfr (care mi-a făcut onoarea să-mi mâzgâlească şi mie biletu cu pixu lui roşu). îmi zice că sunt veterani care iau câte 10 însoţitori, iar controlorii îşi cer partea, vreun milion jumate. deşi n-au voie. până la iaşi, m-am distrat să-l văd pe domnul b. cum socializează cu însoţitorii lui şi cum citeşte fiecare rând din adevăru de seară. la nicolina a coborât, mi-a zis să vă deie dumnezeu sănătate, iar eu, cuprinsă de o idee bizară despre fraternitate, am zis să vă deie şi dvs. a coborît singur şi a păşit prin zăpadă fără să ştiu dacă-l aştepta cineva acasă sau nu. oricum, mă bucur că am păgubit cfr-ul de 70lei, pentru că el mă păgubeşte constant, de când am pus prima dată piciorul într-un tren.

v-aş mai povesti şi de taximetrişti, da m-am cam întins. dacă ieşiti vreodată cu egon în oraş, evitaţi să luaţi taxiul, pentru că o să daţi numai peste membri ai organizaţiei secrete a taximetriştilor tulburaţi. cel mai tare a fost un domn prezentabil, care ne-a luat din cotroceni pe 31 pe la ora 18.00 şi ne-a întrebat aşa, într-o doară, dacă nu vrem să ne ducă în altă parte. cum adică în altă parte? păi da, el vrea să facă revelionu la constanţa, la o damă. ar pleca pe la 21.00, dacă suntem de-acord. când am coborât, am fost foarte mulţumiţi că ne-a dus unde trebuie, şi nu în cine ştie ce pădure de la marginea drumului.

ei, şi pe lângă toate astea, am aflat ieri că o să-mi traduc unul din autorii preferaţi. nu spun mai multe, dar sunt cât se poate de încântată şi o să mă apuc în curând de treabă.

şi, ca să nu credeţi că baloanele cu aer cald nu mai citesc presa, v-aş ruga, dar vă rog mult de tot, să citiţi asta: http://www.nybooks.com/articles/23531. e primul dintr-o serie mai lungă de articole de-ale istoricului tony judt, care suferă de anu trecut de boala lui gehrig şi care e paralizat de la gât în jos din octombrie 2009. auto-observaţia atât de rece la care-şi supune propriul corp m-a făcut să mă cutremur şi să mi se facă iar frică de bolile astea care nu-ţi lasă nici o şansă.

şi da, lhasa a murit. o să-mi fie dor de ea. de două zile tot ascult în continuu ultimul album tindersticks ca şi cum l-aş asculta pentru ea. pentru ea şi pentru that leaving feeling, una din piesele mele preferate, pe care lhasa o cântă cu stuart a. staples, frontman-ul de la tindersticks.