abattoir blues

(acum un an, pe 13-14 februarie 2013, umblam prin sate şi abatoare cu doi jurnalişti francezi după mine - veniseră în românia ca să investigheze scandalul cărnii de cal. întîmplător, romain şi denis lucrau pentru cea mai tare emisiune de jurnalism de investigaţie din franţa, chestie care mi-a făcut viaţa un iad.  după ce-am scăpat de ei, m-am întors acasă şi-am scris un text pentru antologia
"prima dată", apărută la editura art. acolo găsiţi toată povestea, în caz că.)

Pînă la prînz, devenisem specialistă în scandalul cărnii de cal. Ştiam lucruri care încă nu ieşiseră în presa internaţională, primisem pe mail facturi secrete, cunoşteam coduri sanitare şi proceduri de control, vedeam pe harta Europei traseele tonelor de carne care plecau din România comandate din Cipru şi erau livrate în Olanda, de unde porneau spre Franţa şi ajungeau în lasagna vîndută în Anglia. Nici nu mi-am dat seama cînd am ajuns în abator. Am completat o declaraţie pe care nu-mi mai amintesc ce scria, ne-am pus pungi peste bocanci, ne-am îmbrăcat cu nişte geci albe şi groase şi am intrat. Înăuntru, hărnicie, precizie, rapiditate, ca în atelierul lui Moş Crăciun. Doar că în loc de cadouri, pe bandă circulau hălci de carne proaspăt tranşate. Dl. Iulian explica diferenţa dintre carnea de cal şi carnea de vită (era imposibil să fi fraierit un specialist al industriei alimentare, aşa cum pretindea firma franceză) şi ne arăta mîndru că munca în abatorul lui se face „la standarde europene”. Eu alergam după cameraman şi-i traduceam lui Romain la ureche, încercam să nu apar în cadru, dar să aud în acelaşi timp ce spunea dl Iulian. Nu-mi dădusem seama că, inconştient, respiram pe gură (mirosul de carne proaspăt fost-vie-actual-moartă îţi intră în creier şi nu mai pleacă de-acolo) şi-mi ţineam mîinile încleştate la piept. Mi le-am pus repede în buzunare, ca să nu par ridicolă, şi-am început să valsez prin camere frigorifice, printre lăzi şi hălci, străduindu-mă să nu mă uit fix nici la oamenii care lucrau acolo, nici la obiectul muncii lor. Pînă cînd am ajuns în penultima sală, acolo unde cadavrele de vaci erau atîrnate de picioare şi treceau prin următoarele faze: tăiat capul, scos maţele, tranşat. De fapt, m-am blocat la faza a doua, mă uitam cum cad tone de maţe dintr-o vacă, toate organele ei interne prăbuşindu-se fără zgomot, Denis nu-şi putea mişca obiectivul camerei de la capetele tăiate pe bandă rulantă, şi totul arăta ca-ntr-un Terry Gilliam din anii ’80, cu măcelarii care urcau şi coborau pe nişte platforme mobile, îmbrăcaţi în halalate albe şi lungi, cu măşti pe faţă, tranşînd vacile, curăţîndu-le, pregătindu-le pentru farfuriile noastre. Mă albisem la faţă, simţeam cum mi se scurge sîngele prin degete şi probabil chiar aş fi leşinat dacă n-aş fi văzut cum o carcasă de vacă era cît pe ce să-l lovească pe Romain, aşa că am reacţionat prompt, o catwoman printre vaci moarte, şi l-am tras pe nefericit înainte să fie accidentat. La plecare, directorul a zis s-o luăm pe scurtătură, adică prin sala în care sînt omorîte animalele. Am făcut paşi mari uitîndu-mă în jos şi încercînd să nu văd şi să n-aud nimic, dar chiar înainte de ieşire, a trebuit să păşesc peste un rîu mic de sînge şi, fără să-mi dau seama, am ridicat privirea şi m-am ciocnit de o vacă - atîrna cu limba scoasă şi ochii ieşiţi din orbite.

Denis şi Romain nu se simţeau nici ei prea bine, aveam toţi trei impresia că ne-a intrat mirosul de sînge proaspăt în haine. Dar Romain mai avea fix o mie de întrebări de pus, aşa că n-aveam vreme de schimbat impresii. Cîte tone de carne cal i-a vîndut dl Iulian cipriotului, cînd l-a cunoscut pe francez, cîţi cai sacrifică pe an, de unde provin caii, cît costă un cal, cum, cînd, de ce, orice. La un moment dat, directorul a zis: „Hai că poate vă e şi vouă foame”, aşa că am mers la cantina abatorului, unde ne-am prăjit singuri vrăbioarele pe grătar. Eu eram la fel de albă, dar intrasem într-un fel de transă, băgam cuţitul în carne ca şi cum ar fi fost carnea mea şi nu mă durea deloc, mestecam greu, treceau cinci ani pînă reuşeam să înghit, între timp directorul terminase trei bucăţi mari, cu tot cu o porţie de fasole, francezii erau mulţumiţi şi vorbăreţi, soţia vorbea despre calitatea cărnii şi-a vinului în Franţa, totul era îngrozitor de firesc şi n-avea nici un rost să protestezi.

La 6 după-masa, în mijlocul unei discuţii despre facturi şi clienţi, directorul a zis: „Gata! V-am suportat toată ziua! Mai am şi eu treburile mele!”. Aşa că am plecat. În barul hotelului, Romain s-a declarat mulţumit. Lucraserăm bine. „Nu pleci pînă nu te dă afară, să ţii minte chestia asta.” A doua zi trebuia să găsim ţărani care şi-au vîndut caii la abator, vorbisem cu un şofer care să ne ducă prin sate dimineaţa devreme. Dacă ne terminam treaba pînă la prînz, prindeam avionul care ajungea seara la Bucureşti.

Joi, 14 februarie, Valentine’s Day. Am umblat prin sate, am bătut la porţi, am mers la tîrgul de animale (cu microfonul agăţat de fular, întrebam ţăranii dacă au cai de vînzare), nimănui nu-i trecea prin cap să-şi vîndă calul la abator. Romain era, din nou, neînduplecat: „Nu plec din ţara asta pînă nu găsim pe cineva. Dacă Iulian zice că toţi caii vin de la ţărani, atunci trebuie să găsim ţărani. Trebuie să arătăm de unde vine carnea.” Eram epuizată şi voiam să-i fac vînt în şanţul comunal, dar am scos totuşi telefonul din buzunar şi l-am sunat din nou pe Iulian. Ne-am întors în Roma, l-am luat cu noi pe directorul de la achiziţii, care ne-a dus la un ţăran din sat. Şi ţăranul ne-a povestit că a avut un cal pe care l-a iubit mult, dar calul s-a îmbolnăvit şi nu-l mai putea ţine ca să-l chinuiască, aşa că l-a dat la abator. Şi a luat 300 de euro. Romain era mulţumit, putea în sfîrşit să se întoarcă la Paris. Amin.

a doua zi după protest

încerc să-nţeleg.

de ce aseară, cînd s-a protestat împotriva modificărilor aduse codului penal care le permit tuturor penalilor de-acolo să nu mai înfunde puşcăriile de fiecare dată cînd ne trag cîte-o ţeapă nouă, împotriva reintroducerii insultei şi calomniei în codul penal, împotriva propunerii odiosului de bolcaş, acest munte de antisemitism şi idioţenie, la curtea constituţionată, împotriva modificărilor privind interceptările telefonice (cu alte cuvinte, n-ai voie să asculţi telefoanele suspecţilor decît după ce i-ai anunţat că ai început să le asculţi telefoanele), împotriva încercării de a lăsa ANI şi DNA fără obiectul muncii (vorba lui mirel paladă, veselul purtător de cuvînt al guvernului, de unde atîta agitaţie, românia oricum a fost întotdeauna un model pentru celelalte state europene în ceea ce priveşte lupta anticorupţie), împotriva a încă vreo 10 mizerii la fel de mari, plus a faptului că legile se votează pe-ascuns, noaptea, fugind de ziarişti, în timp ce tata ponta e plecat în africa de sud, ca nu cumva să se creadă că el are vreo legătură cu asta, iar o parte dintre parlamentari oricum recunosc că n-au ştiut ce votează ("am votat ca o cireadă de vaci", spune un deputat de vîlcea, deşi chestia asta s-ar putea aplica pentru o ţară întreagă).. reiau: de ce aseară, cînd s-a protestat împotriva unor abuzuri extrem de grave, au ieşit 1000 de oameni, iar cînd a fost vorba, punctual, de roşia montană, au ieşit mii, uneori chiar zeci de mii?

în primul rînd, cred c-avem o problemă cu chestiile prea abstracte. dacă numirea lui bolcaş ar duce automat la raderea a trei munţi din apuseni, dacă imunitatea, aministia, calomnia, corupţia s-ar putea măsura în tone de cianură, ar fi mai bine pentru toată lumea. dar nu se pot măsura decît în efectele devastatoare pe care le au asupra vieţii fiecăruia dintre noi. şi cine nu pricepe asta acum e pierdut. poate ar trebui, vorba unei prietene, ca toţi politicienii care urmează să scape de condamnări să apară la televizor în nişte clipuri publicitare la fel ca alea pentru rmgc care ne-au indignat atîta şi să spună: bună ziua, eu sînt x, deputat de y, mi-am angajat nevasta şefă de cabinet, fiică-mea e bine-mersi notar după ce-am dat o şpagă unde trebuie, lui bărbat-su, care stă pe tuşă de doi ani, i-am dat eu un contract după ce-am făcut o licitaţie trucată, să nu fie ruşinea familiei, în rest, mai am nişte averi nedeclarate, pregătesc un tun cu fonduri europene în colaborare cu ministerul economiei, dar dvs staţi fără grijă, că n-o să păţesc absolut nimic din cauza asta, nu mai am cum, am modificat codul penal şi-acuma nu mai sînt funcţionar public, practic fac ce vreau în ţara asta, mulţumesc mult că staţi acolo pe canapea şi nu spuneţi nimic, promit că vă trimit o vedere din antile la iarnă. sau poate c-ar trebui date în buclă cîteva dintre măgăriile spuse de ponta şi antonescu (ok, şi băsescu, deşi trebuie să recunoaşteţi că în ultimele două luni măgăriile lui au fost mai puţine decît ale celorlalţi doi), alea cu "e absurd să crezi că dacă-ţi angajezi propria nevastă trebuie să răspunzi în faţa legii" sau aia cu "ambasadele exagerează, n-au înţeles nimic din ce s-a votat marţi, le inflamează presa aiurea".  sau poate ar trebui să facem nişte felicitări de crăciun în care să-i felicităm pe oameni că pot sta atît de liniştiţi cînd totul în jur se prăbuşeşte. nu ştiu, zic şi eu.

scriam într-un text din dilema, în septembrie, că ce bine că generaţia mea s-a mobilizat în sfîrşit, se informează, îşi face educaţia civică şi politică, ştie cînd şi se să sancţioneze, se trasformă în masă critică. în mod evident, scriam tîmpenii. dacă era aşa, atunci masa aia critică trebuia să fie aseară la universitate. dar nu, ea era pe undeva prin oraş, la adăpost în bunkerul ei de coolness, verificîndu-şi facebook-ul în timpul unei discuţii despre flori, fete şi băieţi şi dînd din cînd în cînd cîte-un like la vreo poză cu jandarmi vs protestatari, ca să se ştie că e totuşi pe fază.

e prea frig afară? prostii. se rezolvă cu două perechi de şosete, pantaloni groşi, bluză cu mînecă lungă pe sub pulovăr de lînă. şi oricum, dacă sari şi alergi, nu mai simţi nimic.

la universitate, în timp ce se striga să vină presa, să-i scoatem lesa, simona tache nota într-un carneţel ca să poată scrie reportajul pentru caţavencii, hotnews şi vice făceau live text, vreo trei televiziuni transmiteau în direct, băieţii de la casa jurnalistului aveau ochii larg deschişi şi urechile pîlnie, ceva mai tîrziu andrei ioniţă de la veioza arte, care filmează protestele de la 1 septembrie încoace, şi-a luat un jet de gaze lacrimogene în faţă, iar jurnalista de la b1 l-a fugărit în faţă la guvern pe şeful jandarmeriei, după ce purtătorul de cuvînt al aceleiaşi instituţii a insinuat că jurnalista ar avea probleme cu capul, aşa c-aş vrea să nu mai strigăm tîmpenia asta, pentru că problema acum nu mai e presa, problema sînt oamenii. toate lucrurile despre care am scris mai sus s-au dat la ştiri, nu le-a ţinut sfîntul duh ascunse în sertarele facebook-ului. scria cineva ieri că totuşi există speranţă, pentru că, în momentul în care am urcat pe victoriei printre maşini, strigînd ce vrem noi e şi pentru voi, toţi şoferii claxonau şi aplaudau. fals. tot drumul de la novotel pînă în piaţa victoriei l-am făcut în mijlocul străzii, printre maşini, uitîndu-mă la fiecare şofer care trecea pe lîngă noi şi strigînd ce vrem noi e şi pentru voi pîn-am ajuns să mă încurc şi să strig ce vrem voi e şi pentru noi. ei, mai mult de jumătate din oamenii din maşini aveau privirile goale, ca şi cum ar fi mers întins pe o autostradă pustie, cred că şi dac-ar fi trecut elefanţi şi girafe pe lîngă ei, nimic nu s-ar fi mişcat pe feţele alea împietrite. e drept, unii claxonau, ne arătau cîte-un sticker cu roşia montană, noi aplaudam. dar raportul e max. 30 la sută reacţie vs 70 la sută lipsă de reacţie.

jandarmii. s-ar putea, oare, să nu ne mai jucăm de-a hoţii şi vardiştii de fiecare dată cînd vrem să părăsim perimetrul de la universitate? fiecare cordon de jandarmi care blochează o stradă e o măsură de precauţie inutilă - se termină întotdeauna cu îmbrînceli şi cu trecerea inevitabilă a protestatarilor de partea cealaltă. iar faptul că s-a dat cu gaze la guvern (nu, domnule tismăneanu, nu e prima dată de la 1 septembrie cînd se-ntîmplă asta; nu, domnule şef al jandarmeriei pe care nu ştiu cum îl cheamă, nu "toţi protestatarii de la guvern au devenit violenţi", eram acolo şi vă asigur că majoritatea ne butonam telefoanele în timp ce strigam "ponta de crăciun este porcul cel mai bun") din cauză că un grup a aprins nişte torţe e o tîmpenie. aş fi înclinată să cred că nişte indivizi antrenaţi să asigure ordinea nu recurg la gaze lacrimogene şi la forţă decît după ce-au epuizat orice alt fel de resurse. aş fi înclinată să cred că sînt puşi acolo ca să aplaneze conflictele şi să minimalizeze pagubele, nu să bată un protestatar care trece de cordonul lor spre porcăria aia de clădire care-arată ca un cavou acoperit cu steagul româniei, nici să dea cu gaze pentru că n-au altă metodă de a ţine suporterii sub control. dar, după cum spunea aseară la b1 purtătorul de cuvînt al poliţiei (cel puţin aşa am reţinut eu ieri, dar între timp mi se pare cam suprarealist să fi fost el), "jandarmeria nu a acţionat independent de decidentul politic", s-o fi săturat şi ponta de-atîta iubire şi pace în univers, gata cu blocarea circulaţiei duminică seară, cînd oricum ai 15 maşini pe oră, hai, acasă toată lumea. (în paranteză: cînd eu şi cătălina ne-am nimerit nas în nas cu un cordon de jandarmi de pe quinet, ea cu o căciulă cu urechi de vulpe din denese animate, eu cu ochelari şi fular foarte lung, strigînd amîndouă voi aveţi bastoane, noi mîinile goale, a venit un băiat blond cu căciulă neagră, care ne-a zis "voi două treceţi rapid în spate, că o să iasă cu îmbrînceli şi nu vreau să păţiţi ceva", după care ne-a dat frumuşel la o parte. îi mulţumim pe această cale salvatorului nostru anonim :)

ok. să şi termin totuşi, am scris inacceptabil de mult. ideea e simplă: avem nişte guvernanţi scăpaţi de sub control. în acelaşi timp, avem şansa de-a le arăta că ştim asta şi că n-avem nici cea mai mică intenţie de a-i lăsa să facă ce vor. şansa e sîmbătă, 21 decembrie, cînd o să ieşim din nou. poate mai mulţi. pînă atunci, psd vă doreşte sărbători fericite şi la mulţi ani 2014.

totul e ridicol

de citit de două ori pe zi. la nevoie, chiar de douăzeci:

"De la o vreme mă gîndesc că toţi sîntem ridicoli, din şanţuri pînă pe Himalaya esteticii, Bach e ridicol, nu contează că-i mort de 250 de ani, Beethoven e şi mai ridicol cu tragismul lui grandios, dar pentru cine să fii tragic, ce-ar putea fi tragic în viaţa unui vierme tulburat, posibil ca totul să fie tragiridicol, nu o tragicomedie aşa cum se declară continuu eronat, recviemurile lui Mozart, Cherubimi, Verdi, Fauré, Dvořák sînt ridicole, mai ales cînd eşti dărîmat, să fii dărîmat e ridicol, să te speli pe dinţi e ridicol, pe Dies Irae, dacă cercetezi cu minuţie, ajungi la acelaşi rezultat, gesturi, stări, impresii, să te încalţi e ridicol, mai ales cu limba de pantofi, să te închei la nasturi e ridicol, să-ţi pui pălărie, înhumări, urne funerare, pe policioare, naşteri, mariaje, ispite, necazuri, să te uiţi în ochii altuia sau la dreapta e ridicol, şi, cum am zis, arta e ridicolă. Emoţia. De-un ridicol fioros. Războaiele nu provoacă drame, ci un imens ridicol colectiv, idei, concepte, aspiraţii, toleranţa şi intransigenţa sînt ridicole, minus şi plus, la fel, batiscafurile, medicii, mîndria, lumea necuvîntătoarelor, copiii, să munceşti e ridicol, etica şi decadenţa sînt ridicole, adevărul e ridicol, minciuna, calităţile, defectele sînt ridicole, preoţii, bisericile, rugăciunea, credincioşii, supranaturalul, psihoza, să zbori cu avionul, să sari cu paraşuta, să joci popice, reclamele luminoase, magii, automobilele, ateismul e ridicol, fiind dispreţ sau furie ridicolă pentru că nu există cineva (ridicol) pe care să-l poţi face răspunzător pentru instatisfacţiile sau pierderile tale ridicole, universul este de-un ridicol năprasnic, întunecat, Dumnezeu, dacă există, evident că-i ridicol. Şi dacă nu există, cu atît mai mult. Nu are logică să-ţi fie teamă de rizibil, cum i-am auzit pe unii spunînd că le-ar fi, tot ce se poate face este să încerci să eviţi nivelul maxim, pentru că derizoriul are grade, ca oligofrenia, tot 4, unde 4 este cel mai rău. Şi-l deţine iubirea, cu tot ce implică ea. Atracţie, suferinţă, sex, respect, entuziasm, aruncări de pe turnul de apă, despărţiri, reveniri, otravă, căderea dinţilor, privitul în gol în timp ce de undeva se aude Dance me to the end of love şi plîngi. Ce poate fi mai ridicol, mai omenesc."

(Variţiuni pe o temă de Vater-Puccini, de Răzvan Petrescu, Editura Curtea Veche, 2013, p. 142)

2012

am ascultat şi-n 2012 zeci sute de albume noi
dar de fapt
anul meu a început cu tune-yards* şi sharon van etten
a continuat cu alt-j şi django dgango
s-a terminat cu asaf avidan* şi robin and the backstabbers
s-a terminat bine

*numai pe ăştia nu i-am văzut live

ieri, în new york

şi

noroc că e sîmbătă

noroc că e sîmbătă
cînd nu-i citim pe morţi pe vii
şi cerul e cît pămîntul

(vlad moldovan, "a venit zăpada")

so we dance the night away. poem epic.

pentru că joi dimineaţă fac interviu cu clovnii ăştia criminali şi pentru că de-abia acum îmi dau seama cît de mult îmi plac, 40 de minute de poem epic pornind de la o serie de fotografii de-ale lui nan goldin, despre 'the lives of people from urban subcultures, the underground. non-conformists. people making their own rules, living lives their own way'.

'death to the girl who gives a fuck' şi-o zi bună vă dorim.

noiembrie avidan

uneori facebook-ul nu mai e de ajuns pentru toate lucrurile care ţi se întîmplă
mai ales cînd îţi dai seama că poţi fi fericit şi cînd muzica e tristă
şi cînd eşti în mijlocul unei nebunii totale, pe întuneric de juma de oră, rătăcind printr-un labirint de cearşafuri cît un munte, şi cineva îţi ia mîna şi ţi-o pune în dreptul inimii şi zici că e tahicardic, atît de tare bate, ţi se înmoaie picioarele şi-ai vrea să-i spui ceva dar toată lumea tace, după care pleci şi ţi se-ntîmplă alte lucruri între tine şi necunoscuţii din jur, n-o să mă creadă nimeni că toate astea au fost ieri seară în bucureşti, nu ştiu unde exact unde, totul e făcut în aşa fel încît să nu ştii şi să fii convins a doua zi dimineaţă c-a fost cea mai uncanny şi mai umană experienţă teatrală pe care-ai trăit-o vreodată, după care dai peste albumul nou al lui asaf avidan, care se aşază perfect peste ultimele 12 ore, cu sfîşierile obişnuite de inimă, cu ruperile pe dinăuntru cusute cu grijă de mîini necunoscute, cu would you break me like a prison şi cam atît


şi acum, după 99 de repeat-uri, aflu de ana că dan scoate antologie la charmides, erg se cheamă şi se citeşte aşa:

"cînd rămîn de unul singur mişc numai în patru labe
şi chiar dacă la fiecare mişcare mă izbesc de podea
soarele tot nu se desprinde dintre scînduri:
dar uneori aşa mic şi rece cum numai el poate fi
începe să scîrţîie ca un şoarece."

let's undress just like cross-eyed strangers

ăsta nu mai e de mult un blog, dar ce contează
scriu repede cîteva rînduri, am băut a doua cafea pe la 7 seara, zbîrnîi pe net şi citesc despre pivot, aproape c-am terminat de pregătit întîlnirea de sîmbătă, de la bookfest, matilda îmi fură radiera de pe birou şi fuge în dormitor, mă duc după ea, o iau şi-o pun pe după gît, aşa mai mergem noi două uneori prin casă, o să-l întreb pe pivot şi de nabokov şi de bukowski, am umplut oricum deja vreo 3 pagini de cuvinte cheie, mi se tot întîmplă lucuri bune şi mă gîndesc că la un moment dat toată bunătatea asta o să se termine, citesc cel puţin o povestire de cheever pe zi şi exclam în timp ce citesc "domle asta e prea tare nu se poate aşa ceva", săptămîna viitoare fug la tiff, anu trecut pe vremea asta plecam la ny şi mîncam mango pe băţ în coney island, cheever umflă nostalgia cum umflă vîntu perdelele de pe 3rd ave. ("aceste poveşti par uneori să fie poveşti ale unei lumi de mult dispărute, pe cînd oraşul new york era încă străbătut de un rîu de lumină, pe cînd puteai să asculţi benny goodman în cvartet de jazz la radioul magazinului din colţ şi aproape toată lumea purta pălărie"), am primit o agendă cu autograf de la ludmila uliţkaia şi mă mai uit o dată la ea înainte s-adorm, tot nu-mi vine să cred, vineri control day out la arenele romane (încep s-aştept o.children mai mult decît wild beasts, da asta probabil şi pentru că pe w.b. i-am văzut deja), sîmbătă şi duminică bookfest plus green jazz fest, zile cu cîte 40 de ore fiecare, teorii despre cum ajungi să pui stăpînire pe cineva, fără ca asta să fie nici iubire, nici prietenie, ci un amestec bizar care dă dependenţă şi care-ţi paralizează voinţa, şi-o replică spusă la 6 dimineaţa, cu lumina intrînd deja prin geamurile pe care n-am reuşit niciodată să le curăţ cum trebuie, "what it is about you", cu răspunsul ei absolut firesc "what is it about you", cîntecul pe care ştiu să-l cînt cel mai bine dintre toate cîntecele din lume e "dream a little dream of me", al doilea e "cry me a river", o fi însemnînd asta ceva, încă nu ştiu ce, mă-ntreb cam cît timp mai am voie să mă prostesc aiurea, cînd o să înceapă lucrurile serioase, ce-o să fac atunci, o să mai rîd atîta de dimineaţă pînă seara sau nu, am trei cîntece cu love during wartime (cînd totul se face praf în jur şi nu-ţi mai rămîne de făcut decît un singur lucru) şi de mult vreau să le aşez aici unul după altul:

everything is falling, dear/ everything is wrong/ it's just history repeating itself/ and babe, you turn me on



come on baby, spend the night with me



let's undress just like cross-eyed strangers



şi-n final, top 50 greatest breakup songs of all time, deşi nimeni nu se desparte de nimeni şi deşi lipseşte esenţialul the last goodbye. dar întotdeauna e bine să asculţi un top în care dylan (spoiler alert) e pe primul loc

calul din torino

pentru că plec peste cinci ore la torino (tîrg de carte, prima mea italie etc.), n-am găsit altceva mai bun de făcut decît să copiez aici un poem dintr-un new york-er mai vechi

Horse piano

by Anna McDonald

The idea is to get a horse, a Central Park work horse.
A horse who lives in a city, over in the hell part of Hell's Kitchen, in a big metal tent.
You have to get one who is dying.

Maybe you get hist last day on the job, his owner, his tourists.
You get his walk back home at the end of the day,
some flies, some drool. You get his deathbed, maybe.

And then, post mortem, still warm, you get the vet or else the butcher
to take his three best legs. And then you get the taxidermist to stuff them
heavy, with some alloy, steel, something.

Next day you go over to Christie's interiors sale and buy a baby-grand piano,
shabby condition but tony provenance, let's say it graced the entry hall
of some or other Valderbilt's Gold Coast classic six.

And you ask the welder you know to carefully replace the piano legs
whit the horse legs, and you put the horse/piano somewhere like a lobby,
and you hire a guy to play it on the hour, so that everybody will know
how much work it is to hold anything up in this world.

 
calul lui béla tarr

şi 900 de mile distanţă.



în afară de asta, sînt foarte bine dispusă.
de mîine vă scriu de la torino.

liniştea de luni dimineaţă

surîsul astronautului

bună dimineaţa bună ziua bună seara noapte bună, trebuia să se întîmple ceva cu adevărat ieşit din comun ca să mă întorc aici. nici măcar 2011 vs 2012, nici măcar un job nou într-o librărie foarte mişto, nici măcar explozia solară de mîine, nici faptul că ni l-au furat pe marcel, cîinele de fontă din faţa librăriei, nici clubul de lectură luiza, pardon, bastilia, nici protestele, cărţile, filmele, vinurile, nici entuziasmele mele nenumărate, nici stîngăciile, nici catastrofele minione sau veştile bune, nici cele mai ridicole şi-nduioşătoare istorii, nici oamenii, nu, nimic din toate astea. a trebuit să mă-ntorc acasă de la romană la victoriei pe cel mai cumplit viscol pe care l-am prins în bucureşti, să-mi zboare fularul de doi metri ca o caracatiţă-n jurul meu, să zbor şi eu pe titulescu, să-ncerc să mă ţin cu picioarele pe pămînt şi să nu reuşesc, să-mi trag gluga de franciscan peste ochelari şi să-nghit zăpadă din mers, să fiu cu totu şi cu totu fericită în timpu ăsta, să intru-n casă şi să ştiu că m-aşteaptă trei poeme noi de vasile leac.
şi ce poeme.
atîta tot.
a fost atîîît de simplu.

aici: http://batranulsafo.blogspot.com/2012/01/2000-v-leac-3-poeme-de-dragoste.html

n-am acum nimic mai bun de făcut decît să le tot recitesc, cu instalaţia de la crăciun pîlpîind roşie pe perete, cu blocul zguduindu-se ca şi cum tocmai am fi ridicat ancora şi-am fi plecat din port, cu tot ce se vede pe fereastră foarte portocaliu, cu syd matters, with your heart jumping from the chest jumping on the floor, şi dup-aia puţin şi cu bonnie prince billy şi gata.

ain't it swell

ce poate să facă o luiză într-o zi de joi în care plouă şi-i frig, în care veştile bune par că n-au mai venit de două sute de ani, în care a ascultat prea mult the heart is a lonely hunter? asta poate:

s.: aş vrea numa să mă bag în pat, să plîng şi să mănînc orez cu lapte.
eu: şi eu!
s.: uf, eu o iau pe-aici. pa!
eu: pa!
după care-am alunecat şi m-am întins lată pe trecerea de pietoni de la victoriei. noroc că era verde. traista cu new yorker pe jos, mobilu pe lîngă, praf blugii esprit de la ny, praf palmele, praf geaca nouă, praf mai ales genunchiul stîng, umflat şi belit exact ca atunci cînd aveam şase ani şi-alergam prin curte pe la casa pogor. cules de pe jos, întors din drum, spirt pe răni, curăţat geaca şi blugii, blestemat planeta mercur care cică de azi e retrogradă sau nu ştiu cum, blestemat botinele care alunecă pe-asfalt şi cînd nu e ploaie, blestemat în general toate zilele de joi. şi cînd mă gîndesc că postarea asta trebuia să fie despre cît de bine a ieşit discuţia de ieri, despre cum am spus că şalul e şarpele e o cafenea mică de cartier şi am fost foarte cuminte şi civilizată (după cum se poate vedea în pozele de mai jos), despre matei cel echilibrat&înţelegător, radu cel înţelept&dreptlaţintă, assouline cel prietenos&co., despre cum am aflat că el se-ocupă de blog cam 4-5 ore pe zi şi-şi moderează singur comentariile, despre cum hotărîsem să m-apuc şi eu serios de treabă (indiferent ce-nseamnă asta), despre cum i-am promis lui assouline că o să-i citesc la cliente şi-o să scriu despre ea aici, despre cum n-am ştiu că fix azi o să scrie pe blog despre cartea pe care mi-o doresc cel mai mult de crăciun, despre dineul de după, de la ambasadă, cînd ne-am tot prefăcut că furăm argintăria, despre cum am sfîrşit pînă la urmă în green hours, unde s-au mai scris nişte pagini din istoria literaturii române sentimentale, cam pe întuneric şi-n mult fum.

aici nu mai ştiu ce prostioară oi fi spus. şi nici măcar nu începuse discuţia.

din care se vede clar cine se hlizea şi cine zîmbea discret

în rest, e minunat c-o să şchiopătez tocmai mîine, cînd trebuie să merg cu tata la o şedinţă foto père et fille, la mihai şi ion barbu, şi cînd voiam musai s-ajung la gaudeamus, la marfă reloaded şi la lansarea celei mai noi cărţi din colecţia svetlanei. acu nu vreau decît să stau în pat, să mănînc orez cu lapte şi să citesc masa pisicii. ceea ce-o să şi fac.

ah, uitam. au apărut scrierile pornografice, alea-n care l-am tradus pe boris cum am ştiut eu mai bine. şi antologia primul meu porno, care se lansează marţi, 29 noiembrie, la bastilia, noua mea librărie preferată (unde-o să pun şi muzică:). măcar o să ne fie cald la iarnă.

obraz

îmi crapă obrazul de ruşine (puţin şi de la frig). diseară, de la 18.30, la gaudeamus, stau la masă cu pierre assouline, radu şi matei, ca să vorbim despre bloguri literare, iar eu n-am mai scris pe-aici ceva cît de cît serios de luni de zile. o să fiu ca un rocker septuagenar căruia i se-aprind ochii de fericire cînd îşi aminteşte de vremurile lui de glorie (care-ar fi, în cazu meu, locu 2 la roblogfest :)). ce s-o fi întîmplat de la luiza care scria din lyon despre băieţii care-o s-o înveţe să meargă pe bicicletă pînă la luiza care scrie din bucureşti despre cum nu mai are timp să scrie, şi nici n-a învăţat să meargă pe bicicletă. the rise and fall of şalul e şarpele. sau ce-am avut şi ce-am pierdut. în orice caz, o să-i aduc cu mine la dezbatere pe linda hutcheon (şi revigoranta ei intervenţie din cadrul conferinţei "literature and the long modernity") şi pe a.o. scott (şi enervarea lui din aprilie anu trecut). şi mai vedem noi ce se-ntîmplă. inutil să repet şi-aici cît de rău îmi pare că n-o să pot merge diseară la clubul dilema veche, unde-l avem invitat pe emil brumaru (de care mi-e dor cam de cînd ne-ntîlneam la chioşcul de ziare din piaţa unirii, în zilele dintre crăciun şi revelion, şi ne discutam textele din "suplimentul de cultură").

şi pentru că mi-am luat în sfîrşit un palton de lînă de iarnă, pot s-ascult cum se cuvine coloana sonoră a lui bill ryder-jones pentru "dacă într-o noapte de iarnă un călător". un ost minunat pentru o carte şi mai şi. de ascultat integral pe site-ul the guardian: http://www.guardian.co.uk/music/musicblog/2011/nov/07/bill-ryder-jones-if-stream

ce-i frumos, şi lui steve reich îi place

şi reginei spektor. şi mie:

pentru că-n noiembrie or să se-ntîmple nişte lucruri, promit că revin. numai să-mi reinstalez windowsu şi să nu mi se mai blocheze laptopu de fiecare dată cînd deschid şaluleşarpele. oricum, cînd mi se-ntîmplă să mă mai întorc pe-aici, am senzaţia că patul a rămas prea mic, biroul e plin de caiete din gimnaziu, pereţii acoperiţi de postere cu backstreet boys. am două soluţii. ori mă fac mică la loc, ori umflu şaluleşarpele pînă ajunge cît mine.

ah, şi pentru că m-am îndeletnicit în ultima vreme cu vol I din operele lui naum, am găsit asta:

Melancholia

În Piaţa Mare (Grand Place) cîţiva inocenţi 

prindeau din zbor o pasăre moartă o mîncau

şi tot în Grand Place unul dintre noi

făcuse o descoperire ceva pietrificat

pe ea se arăta ca într-o carte cu figuri

cum unii putrezim pe plăji

cum alţii behăim prin munţi

acum stătea deoparte la o groapă

avea pămînd pe ochi     Zicea

că ar fi ora prînzului şi ce mănîncă el

"stai liniştit acolo"   îi spuneam  "poate că vine

şi-ţi aduce cartofi"

el se uita la groapă şi asculta mîhnit

cum ne ieşeau cuvintele din gura lui

cine-a văzut melancholia lui von trier (despre care-am scris doo rînduri şi-n oracolul film menu, şi care, ce-i drept, parcă nu m-a mai zguduit a doua oară la fel de mult) ştie cît de bine merg cele două melancholii. e soare-n dimineaţa asta peste strada veronica, dar nu poţi şti niciodată.

poetul danezsuedez

cu ocazia cîştigării premiului nobel de către domnul transformer (ştiu cum îl cheamă de fapt, dar mă alint), nu mi se pare nimic mai potrivit, în afară, desigur, de dezgropatul celor două volume de la polirom, decît cel mai cel mai cel mai plin de duioşie scurtmetraj de animaţie pe care-l ştiu eu:



după care oricum începe anim'est-ul. cu un lungmetraj de animaţie despre care am eu aşa o impresie că-i foarte bun. crulic se cheamă, premiera e în seara asta, de la 19.00. vocea e a lui vlad ivanov, povestea e adevărată, filmul e desenat:



şi acu mă scuzaţi, tre să scriu cît se poate de repede nişte întrebări pentru jane birkin. care vine la bucureşti pe 13 noiembrie.

şi mai bine să mă scuzaţi în general, pentru că stau pe drumuri şi nu pe blog. la un moment dat o să înceapă şi toamna şi-o să mă mai liniştesc.

baroque'n roll

7000 de semne despre sibiu, 3500 de semne despre de niro, 2000 de semne enţiclopedia, încă 140 de pagini de traducere de redactat, aproximativ 15 cărţi care stau una peste alta lîngă pat, încă o săptămînă de enescu, oracol la echinox, oracol la film menu (încă nu ştiu cînd apare), oracol de la wetpaper (cînd mai apuc), vise cu cine nu trebuie (mai mulţi cine-nu-trebuie), pregătiri de festival dilema, la alba iulia, toamnă de indieni, un kilogram de prune uscate, şi peste toate astea, ane brun care face un cover după monteverdi. e 1600, dar tot cover se cheamă.

Ane Brun 2 Meter Session - Lamento Della Ninfa Amor (Oh Love) from Ane Brun on Vimeo.

şi încă ceva. eu s-ar putea să nu vin, pentru c-o să fiu pe drum spre alba iulia, dar:

joi, 29 septembrie (10 ani de cînd a murit gellu naum):

"Ne adunăm în faţa librăriei Cărtureşti (cea de lîngă Patria), la ora 18:00. Fiecare cu o carte de Naum în mînă, şi exact la 18:00 citim (fără glas), 2 minute, un poem." 

atît.

şi "jagrat (lumina ne veghează)" din zidul de mătase al lui bobiţă, atît de limpede şi de liniştit:

nu noi ne veghem

lumina ne veghează

lumina veghează pînă şi ultimul scarabeu

de pe armura tînărului învins

la marginea cîmpiilor uscate.

spre sibiu

din categoria "reparata, mîine-i gata", sînt fericită să constat că fac parte dintr-o specie care transformă nimicurile în tragedii şi dup-aia le scutură bine pînă se fac dramolete de mărimea unei pastile de ţînţari. asta, desigur, cu condiţia să fiu îndopată cu prăjituri de prietenii mei cei mai buni, să mi se spună verde-n faţă că o să-mi treacă mai repede decît trece în mod normal la alţii, să văd o pisică gri moţăind pe-o capotă de maşină, să stau pe scenă la ateneu în timp ce orchestrele fac ravagii cu mozart şi schumann, să aud with love de la elbow în megaimage, în timp ce aleg nişte dovlecei, să scriu despre festivaluri, să fac planuri, să primesc sîmbătă noaptea un sms de la un amic londonez (scriitor septuagenar adorabil) - "I think about you whenever I hear Gershwin on the radio", să-mi fac provizii din gesturile de prietenie de care-am parte din ce în ce mai des, să constat că-mi place de crocodilul tennessee williams la fel de mult ca acum cinci ani, să vreau să merg la antipa cînd mă întorc de la sibiu, să-l aştept pe dhafer youssef de vinerea viitoare ca pe-un post-gărâna terapeutic de care aveam mare nevoie, să de-abia aştept romanul lui leo şi "matei brunul" al lui lucian, să mă gîndesc deja la cadourile pe care-o să le iau de crăciun, să descopăr că noua mea iubire, ane brun, are un cover după alfonsina y el mar, dar, mai ales, să aflu ieri că florence a scris imnul ăsta perfect pentru zilele mele de-acum:

Florence + The Machine - Shake it Out by Artur Cunha

şi gata, fug la sibiu.

se mai întîmplă

din cînd în cînd să se rupă totul

sau aşa. dar mai ales aşa.

am cîteva zile ca să cos totul la loc, cîteva zile cu "memoriile unui crocodil" şi-o biografie newyorkeză, cu murray perahia şi 27-ele lui mozart, cu brendel tatăl şi fiul, cu zacharias şi schumann, cu barenboim şi 24-ul lui mozart, cu nasul înroşindu-se mai des decît e cazul şi cu ochii mari cît cepele. pînă joi mă repar, la sibiu nu primesc oameni făcuţi din bucăţi. la sibiu, unde mi-e deja dor de-atîta lume.

(ca să nu mai spun că dosarul meu din dilema de săptămîna asta e despre moarte. şi că am strecurat în paginile lui şi-un poem de mircea ivănescu..)

o să fie bine.

dimineaţa

pentru că fiecare trezire e-o cruzime.