sunt după colţ. revin.

Onorată asistenţă, dragi descoperitori, în ordine atât de nealfabetică, M.P., S.F., M.D., A.E., J.J. (nu Cale), J.-P. B., L. Bros., T.T., H., L.A. şi toţi câţi veţi mai fi fiind (A.J., A.B. etc.), la această primă întâlnire a Clubului, am tristeţea de a vă anunţa că plec. Numai câteva zile, dar ce să mai, oricum partir c'est mourir un peu. Promit că trec şi pe la amicul Rousseau, fac şi-o baie în lac, dar mai ales, MAI ALES, merg să-l văd pe Cohen descoperitorul, am belet în rându 18 şi sper să nu-mi zboare pe geam, în tren (beletu se poartă numai la beret). Ştiu că preaîncurcatele dvs. minţi îmi aprobă planul de-a trece câteva zile cu gondola şi prin Paris, unde nu pot să vă spun dinainte ce-o să fac, dar ştiu că miercuri, 29 octombrie, un scriitor român pe care-l iubesc eu foarte împlineşte 78 de ani şi va trebui să-l sărbătoresc, cu distanţă pariziană, mergând la Orsay. Vă mai spun doar că sâmbătă, dacă aveţi ceva foarte important să-mi spuneţi (toată lumea ştie că sâmbătă e ziua lucrurilor importante), mă găsiţi la Disneyland, cu fratele meu de 9 ani. O să vă fac cu mâna de sus, din montagne-russe. La întoarcere, vă anunţ, într-o şedinţă extraordinară, ce-am descoperit în călătoriile mele. Dar până atunci, vă las să mă căutaţi aici (ştiu c-o să vă placă). A bon entendeur, salut!

ceai

am găsit printre hârtiile mele un fragment dintr-un text de-al lui liviu antonesei (apostrof, nr. 8/2007). poate-i banal, poate-i prea evident, poate, dimpotrivă, e-o jucărie retorică. mie insă-mi place moartea ca un pliculeţ de ceai care "ne infuzează" pe noi, o apă atât de fierbinte:

"heidegger crede că omul este existenţă spre moarte, ceea ce mi se pare o mare, o imensă prostie. în fapt, omul este nemuritor şi este exact aşa până în clipa în care începe să moară (...). moartea este doar conştiinţa morţii şi, până când aceasta ne infuzează, suntem cu toţii nemuritori. nu ne naştem cu conştiinţa morţii, ci o deprindem."


ps: tania petrovna, i'm not in the mood for you right now, you'll have to wait.
ps2: descoperirea existenţei diacriticelor pe blog i se datorează domnului urmuzz. mulzzumiri.

cot

v-ati lovit vreodata in cot? doare teribil, parca-ti baga cineva un cutit pe-acolo si vrea sa-l scoata prin umar. cu toate astea, romanii s-au gandit ca daca te doare in cot inseamna, de fapt, ca nu te doare nici capu, ca ti se falfaie. portughezii in schimb (iar asta e pentru mine revelatia lingvistica a zilei), cand zic ca-i doare in cot ("estar com dor de cotovelo"), pe ei chiar ii doare. expresia asta se foloseste cand ti-a suflat unu iubita/desertul de sub nas si ramai, cum am spune noi, cu buza umflata. deci, cum ar veni, cand te lovesti la cot nu te doare capu, dar ti se umfla buza? de cercetat.

ps: in curand va asteapta incredibila si scurta poveste a taniei petrovna! (nu dati search pe google, ca nu e acolo)

inc-o fraza

fraza din pasternak care ma umple de bucurie (si pe care imi vine sa le-o strig in fata tuturor prostanacilor de-aici, cu tot cu partidul lor pentru lupta muncitoreasca - am vazut afisul pt partidul asta zilele trecute, lipit de geamul caminului, si-am crezut c-am picat in mezu antologiei umorului negru a lui breton):

"avea acel simt aristocratic al egalitatii cu tot ceea ce traieste"

(comme quoi, sentimentul egalitatii ar tine de noblete, si nu de manjirea coatelor in adunarile muncitoresti. minunat. ma bucur c-a zis-o cineva asa de bine, ca eu n-as fi fost in stare)

ce mai zi

probabil, ultima zi de toamna. ziua in care mi-am cumparat marcovaldo al lui calvino ("orasul pisicilor si orasul oamenilor sunt unul intr-altul, dar nu-s unul si-acelasi. putine pisici isi mai amintesc de vremea cand inca nu era nici o diferenta: strazile si pietele oamenilor erau si strazile si pietele pisicilor, la fel peluzele, curtile, balcoanele si fantanile" etc.), ziua in care am mancat inghetata de réglisse, cu gust de medicament, si, seara, intr-un restaurant inghesuit si familiar, melci cu ierburi aromate, ziua in care am fosnit toate frunzele de pe drum, ziua in care am vazut girafe triste si flamingo (dar nu ursi sau elefanti, pentru ca dormeau), ziua in care nu mi-a fost dor de nimic, dar, mai ales, ziua in care am mers prima data pe bicicleta (una monstruos de mare si de solida, dintr-alea care se inchiriaza la coltul strazii), in parc, in vazul lumii (adica al copiilor care se hlizeau la mine si la ghidonul care-o lua aiurea). am pedalat cativa metri si-am incheiat triumfal, cu o cazatura pe flancul drept si-o accidentare minora. ziua in care am cautat un targ de vechituri si nu l-am gasit - a fost, totusi, o zi atat de frumoasa..

countdown

inca 7 zile.

Tokyo!

Tokyo!, un triptic sarit de pe fix despre-un oras cat o lume, in care ti-e foarte usor sa te pierzi intr-o masa de uniformitate, in care bizareria naste scenarii neverosimile si creeaza panica, in care absurdul se cuibareste confortabil ca o furnica intr-o punga de caramele. trei povesti cu o femeie-scaun (r. michel gondry si acceasi impresie dintotdeauna ca filmele lui sunt fragmente din visele noastre), un monstru din canalizare (r. leos carax - partea cea mai inegala din film, inceput bun: luarea in derizoriu a felului ridicol de-a ne trata/provoca fricile contemporane; final slab si facil), un hikikomori in pericol de-a se indragosti (r. bong joon-ho - a la teatrul descompus, cu un oras mort, plin de oameni inchisi in casa, pe care numai iubirea il mai poate zgudui).
va recomand sa cautati si sa vedeti acest film facut sa dea de gandit si de visat (cine stie, poate suntem si noi locuitori ai marelui tokio, oameni-scaun, oameni-monstri, oameni cu obloanele trase..)

cateva bucurii

- un album cu foto alb-negru (la solitude heureuse du voyageur) si autograful acestui domn (care nu mai fusese la vernisajul propriei expozitii de ani buni)
- o ascutitoare noua (si, in sfarsit, creionul high quality HB cu varful ca un ac)
- siropul de menta, de cel mai crunt verde chimic, pe care-l pun in orice (lapte, cafea, apa, cacao. numa de ceai nu ma ating)
- bon iver, ascultat pana si-n somn
- petrecerea supriza pe care-am pus-o la cale in seara asta si zambetul marketei cand o sa-i cante toata lumea la multi ani
- prajiturile de casa pe care le-au facut estelle si chloe

preaviz

cum se-ntampla ca-n tara asta orice politician, indiferent de studiile pe care le are, indiferent de priceperea lui in ceea ce priveste actul cultural, isi permite, ba chiar mai mult, crede ca face parte din fisa postului, sa-si dea cu parerea despre expozitii si spectacole de teatru, fara sa fi calcat acolo, fara sa stie pe ce lume traieste, fara sa-si vada de lungul nasului? cine i-a facut pe primari, parlamentari si consilieri judeteni critici de arta, cine le-a dat impresia ca au de indeplinit in viata asta rolul maret de-a avea grija de ograda culturala a tarii si de bunul mers moral al ei? povestea ultimului spectacol al lui radu afrim, de la teatrul din braila, ma-nfioara la fel ca poneiul roz. bine ca s-a gasit un idiot care crede ca toata lumea e la fel de idioata ca el si ca, daca vede un actor jucand un criminal, la iesirea din teatru, in loc sa urce in jeepan, scoate briceagu sau panza de bomfaier din buzunar si se-apuca sa injughie in stanga si dreapta. nu faci niciodata ce vezi pe scena, asta se stie de la aristotel incoace! eu am solutia mea (si poate o mut pe schimbalumea.ro): fac o scoala pentru cretinii astia, o scoala de cursuri la distanta, de unde sa-si aleaga ba istoria artei conceptuale pentru tembeli, ba teatru de la eschil la beckett pentru mocofani, ba istoria inchizitiei povestita idiotilor. fac flyere si le umplu posta cu ele... cred ca e singura tara in care farfuridii astia cred ca totul trebuie sa miste la comanda lor. de cand trebuie sa ascultam noi in halul asta de politic? voi urmari atent desfasurarea evenimentelor si, in cazul in care deputatul pesede si celelalte spirite luminate ale brailei nu se potolesc, chem la actiune. allons enfants de la patrie.

bon iver

datorita lui matei florian si scrisorii lui superbe, am descoperit bon iver si mi-am dorit (pentru a nu stiu cata oara) sa fiu emma cuiva. de ascultat neaparat, ori intr-o zi cu maneca scurta si inghetata, cum a fost asta, ori intr-o lunga perioada de hibernare, in care urarea bon hiver! ar suna la fel de firesc ca bonne nuit. m-a dat gata albumul lui bon iver.. gata de tot, atata de gata incat sunt in stare numai sa stau si sa ascult blindsided fara oprire.

Would you really rush out for me now?

nemaipomenit

azi, in timpul cursului de presa si literatura, mi-am dat seama de ce stiam eu ca aveam o carte de le clézio in biblioteca. si m-a pufnit rasul. povestea e asa: in liceu, am scris o nuvela in franceza (se chema la tour si era vorba despre un personaj jumate mag jumate bunic, care locuia intr-un turn plin de carti, care nu iesise de multa vreme de-acolo si care, cand se hotaraste in sfarsit sa vada lumea, aluneca pe scari, batran fiind, si moare. moare, saracu, pentru ca nu stiam cum sa termin povestea si nu stiam nici ce vreau, de fapt, sa zic). nuvela am trimis-o la un concurs in franta, prix du jeune ecrivain francophone, si-am primit, la cateva luni dupa, o minunata scrisoare care ma anunta ca, din cele peste 500 de nuvele primite, comitetele de lectura au ales 71, printre care si a mea. si ca acu e treaba juriului sa hotarasca textele castigatoare. n-am castigat nimic, dar m-am informat asupra componentei juriului: pe langa nancy huston si alte doamne literate, figura si le clézio. mi-a placut numele lui, am rascolit in biblioteca, am gasit cartea, am inceput s-o citesc, dar am abandonat repede (eram in perioada dumas&maupassant, asa ca lectura lui le clézio ma cam depasea). in fine, concluzia e urmatoarea: castigatorul premiului nobel de anu asta a citit o prostioara de-a mea (daca i-a placut sau nu -asta nici nu mai conteaza)!! e cazul, deci, sa-l citesc si eu pe el:)

noo

sper sa fie o gluma

uf

cu tragica tristete, am constatat ca mi-e foarte greu sa citesc dilema pe net. am nevoie de ziar, vreau sa-l deschid cu mana mea, sa iau articolele la rand (de obicei, incep cu 13, 14 - nu inainte de-a fi aruncat un ochi rapid pe rubrica lui cosasu- si fac drumul invers, pana la plesu), sa ma opresc cu privirea unde vreau, sa indoi paginile, sa netezesc colturile, sa miroase a hartie de ziar, sa decupez, sa-l pun deoparte cat imi fac un ceai si-apoi sa continuu de unde-am ramas, sa-l asez langa pat, pe jos, inainte sa sting lumina.. acu imi dau seama ca in 2008 se fac 10 ani de cand citesc dilema, am crescut cu ea, e normal sa-mi lipseasca. e ca si cum mi-ar zice cineva sa-mi dau jos ochelarii si sa ies asa pe strada. nu pot, ca-i am de la 2 ani.
dilema e obiceiul care-mi lipseste cel mai mult de acasa. ma tot gandesc daca sa-mi fac abonament si s-o primesc prin posta. da dup-aia ce fac cu teancu de dileme la anu pe vremea asta, cand imi schimb iar casa?

francofobilor

de vreo doua zile, stateam ca pe ace. parca eram iar in gimnaziu si asteptam seara oscarurilor pe pro tv. de fapt, eram foarte curioasa sa aflu cine-o sa ia nobelul. si uite c-am aflat: de data asta, loteria suedeza a scos din palarie un frantuz, le clézio pe numele lui. étoile errante sta in biblioteca din sufragerie de ani de zile fara sa-l fi deschis, deci nu stiu deloc deloc cum scrie premiantul. da parca simt c-o sa ma seduca (recunosc, daca n-ar fi fost asa de chipes si nu si-ar fi scris lucrarea de master despre michaux, n-as mai fi presimtit nimic:D). in orice caz, zambesc in fata unei coincidente: anul asta parca e anul francez (mai intai entre les murs la cannes si-acu le clézio la nobel) - fix anul asta, care incepuse timid, sub umbra amenintatoarea a unei morti constatate. asadar, francofobi din toate colturile, uniti-va! l'ennemi, hélas, est bel et bien vivant!
(foto de mai sus e facuta de cartier-bresson si-i are drept protagonisti pe le clézio si sotia lui, jemia. a, si era sa uit, motivatia academiei, care suna muult mai bine decat alte motivatii mai vechi: "author of new departures, poetic adventure and sensual ecstasy, explorer of a humanity beyond and below the reigning civilization.")

sondaj bis

nu ma-ntrebati cum am ajuns pe site-ul de la cancan (daca insistati, jur ca era un link pe un undeva pe cotidianul.ro), dar am dat de cea mai tare treaba pe ziua de azi. onorabila publicatie isi intreaba distinsii cititori, intr-un sondaj mai tare ca al meu:
"credeti ca marian dragulescu se va impaca cu sotia lui, dupa ce a lovit-o cu piciorul in fata?"
in fata unei cacofonii minore si a unei monstruozitati etice (sau invers), va intreb: da ori ba?

vinalia

duminica am fost la vienne, ca sa vad cum sarbatoreau romanii vinul nou. am baut suc de struguri zdrobiti de picioarele unor domni care semanau toti mai mult sau mai putin cu liiceanu, am vazut reconstituirea unui banchet (minus partea cu vomitatul) si m-am uitat, ca de obicei, dupa nori si copii. restul, mai jos.un soldat roman nu-si lasa niciodata sclavul sa-i poarte armele.

un fel de asfintit


a stat langa noi, cocotata pe zid, si s-a uitat cuminte la preotul lui apollo invocand zeii
banchetul. tipul din stanga chiar are fata de roman desi, probabil, e ori prof universitar, ori avocat, mebru al asociatei lioneze de reconstituiri istorice Pax Augusta.
plictiseala maxima in randul intai
labirintul faunului
razboiul bumbilor
pantalonii scurti sunt dementiali!
cele mai bune prietene
dumnealui a dus in spate butoaiele cu struguri
cu voia dumneavoastra, posesoarea acestui blog, cu un ochi albastru de italian

in camera marinei

asta e camera marinei tvetaeva. iata tapetul pe care a scris cateva versuri, iata dulapul greu si usor inclinat, iata un vas (poate o vaza), iata un tablou cu oameni bine aparati de frig intr-o gubernie uitata.
si iata doua poeme de-ale ei, unul tradus de leo butnaru in romana (despre "navalnica tandrete" cu care trebuie sa ne gandim uneori la lumea pe care, la un moment dat, o s-o lasam in urma), si altul tradus de elaine feinstein in engleza (despre iubiri posibile la distanta de sute de ani):

3.V.1915

***

Cu năvalnica tandreţe – mai apoi,
Curând de la toţi voi pleca, –
Şi tot mă gândesc căruia din voi
Blana de lup îi va rămânea,
Cui – pledul plin de alint
Şi bastonaşul subţire cu ogar încrustat,
Cui – brăţara-mi de argint,
Cu peruzea – praf presărat...
Şi toate bileţele, şi florile toate,
Pe care nu am cum le păstra...
Şi tu – ultima rimă a mea,
Ultima mea noapte!


***

No one has taken away anything—–
there is a sweetness for me in being apart.
I kiss you now across the many
hundreds of miles that separate us.

I know: our gifts are unequal, which is
why my voice is—–quiet, for the first time.
What can my untutored verse
matter to you, a young Derzhavin?

For your terrible flight I give you blessing.
Fly, then, young eagle! You
have stared into the sun, without blinking.
Can my young gaze be too heavy for you?

No one has ever stared more
tenderly or more fixedly after you…
I kiss you—–across hundreds of
separating years.

(1916)

sa mai zabovim nitel

in corespondenta lui petrarca apare fraza asta (care poate sa fie foarte bine a lui sau a lui horatiu): "mai toti oamenii mor asteptand". godot oare ce-ar zice despre asta?

sondaj

ca sa demonstrez ca iau in serios acest blog, supun atentiei dumneavoastra o problema de importanta majora, cerandu-va umil parerea. datele chestiunii: luni seara am de facut o alegere aproape imposibila - ori fac un curs de salsa, ori unul de rusa pentru debutanti, ori unul despre deleuze. mentionez ca toate 3 incep in acelasi timp, la 18.00, si dureaza 2 ore. incerc sa-mi dau seama ce e mai important pentru viitorul meu - sa dau din solduri si sa fac pasi complicati, sa ma balbai intr-o limba noua (cu speranta unui cehov in original) sau sa ma deleuzez, cine stie, iremediabil. astept parerile dumneavoastra cu mare interes, iar luni va voi comunica oficial decizia mea, dupa ce voi fi tinut seama de comentariile la randurile de fata. va multumesc.