am găsit printre hârtiile mele un fragment dintr-un text de-al lui liviu antonesei (apostrof, nr. 8/2007). poate-i banal, poate-i prea evident, poate, dimpotrivă, e-o jucărie retorică. mie insă-mi place moartea ca un pliculeţ de ceai care "ne infuzează" pe noi, o apă atât de fierbinte:
"heidegger crede că omul este existenţă spre moarte, ceea ce mi se pare o mare, o imensă prostie. în fapt, omul este nemuritor şi este exact aşa până în clipa în care începe să moară (...). moartea este doar conştiinţa morţii şi, până când aceasta ne infuzează, suntem cu toţii nemuritori. nu ne naştem cu conştiinţa morţii, ci o deprindem."
ps: tania petrovna, i'm not in the mood for you right now, you'll have to wait.
ps2: descoperirea existenţei diacriticelor pe blog i se datorează domnului urmuzz. mulzzumiri.
3 comentarii:
Cred că Liviu Antonesei se cam înşală. Pariez pe Heidegger :)
şi eu aş paria. numai c-am învăţat că nu-i bine să pariezi când vine vorba de-adevăr. şi-apoi, prefer să cred în metafore nevinovate şi-n copilării, decât în verdicte şi-n îngrozeli:)
Mie, în schimb, îmi plac pariurile şi jocul de poker.
Trimiteți un comentariu