e-mail

ia să-i scriem noi un mail ministrului diaconescu. eu tocma am dat send (am scris pe-un ton cam emoţional, sper să înţeleagă secretara care-i treaba cu principiile şi cu umilirea gratuită), ceea ce vă sfătuiesc şi pe dvs.

update cu petiţie.

cum să-ncepi o săptămână

mai întâi deschizi new yorkerul şi, când dai peste tails of manhattan, exclami: vai, woody, ce surpriză, nu mă aşteptam să scrii despre canalia de la nasdaq şi răzbunarea celor doi homari. ce plăcere, ce încântare, ce deliciu să te citesc aşa de dimineaţă, woody. ("cozile" încep cu această minunată frază: "two weeks ago, abe moscowitz dropped dead of a heart attack and was reincarnated as a lobster.")

apoi săptămâna se mai începe cu un wish list imposibil. de exemplu, poţi să-ţi doreşti rochia pe care-a purtat-o tilda la césaruri. rochia e christian lacroix şi are BUZUNARE transparente. îmi înţelege oare cineva suferinţa?

se mai adaugă the step and the walk. în felul ăsta, joy joy joy o să sune-n cap 7 zile la rând.
după care se poate pleca, în sfârşit, la bibliotecă.

p.d.s. 2 (poemul de sâmbătă doi)

conform proaspătului obicei de-a face sâmbăta zi de poeme, am ales drept pds2 una din extraordinarele "poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita" (după părerea mea, e pur şi simplu una din cele mai frumoase cărţi scrise vreodată la noi). menţionez doar că-l iubesc necondiţionat pe radu cosaşu şi că, dacă azi ştiu din când în când să pun un substantiv lângă un verb ca şi cum amândouă s-ar fi urcat într-o tiribombă şi s-ar uita de sus, ameţite şi rânjind bând, la bâlci, la vată de zahăr şi la baloane, e pentru că n-am lipsit niciodată de la şcoala "vieţii unui extremist de centru".

Ca să farmec odată o femeie

Ca să farmec odată o femeie, am dus-o la un meci
de rugby. Ne-am despărţit repede, cast şi demn. Ca să mă
împac cu alta, i-am citit o noapte întreagă Nasul
lui Gogol. Într-atât mă înhiba amintirea lecturii lui
Raicu, de pe vremuri, încât ceea ce i-am citit a tras-o la
un somn bun pe-un colţ de pernă, lângă umărul meu. Să
citeşti la trei dimineaţa Nasul, singur, cu glas tare,
ca o sfidare a somnului iubitei, e o situaţie din
Jurnalul unui nebun pe care mi-am asumat-o, fără urât,
jghiab căzut la margine de preerie. O fată, cândva, mi-a
plăcut fără margini şi i-am căzut în genunchi murmurându-i:
"Mangafaua pleacă mâine la Ploieşti, rămân singură şi
ambetată, vino să-i tragem un chef, a ta adorantă,
Miţa" - şi fata a fugit în noapte, din parc, de lângă
statuile enorme ale lui Paciurea, acasă, în Dămăroaia şi
nu ne-am mai văzut, a speriat-o cuvântul "mangafaua", desigur,
straniu ca o grotă abia luminată de soarele câtorva vocale.
În alte vremuri, stând lângă Foişor, ca să-mi bucur iubita,
plecam cu sacoşa la Hala Traian să cumpăr gheaţă
şi fructe, îi plăcea să se trezească la trei noaptea, să-mi ceară
un măr şi adormea fărâmiţându-i încet sâmburii. Până
când într-o zi a adus, sus, în mansardă, un frigider nou şi
n-am mai putut îndura. S-a restras încet-încet, în vârful
picioarelor, punându-şi palma la gură. Nepotolit, pentru o
inspectoare şcolară am stat o zi întreagă la coadă, să
iau două bilete la Cartagina în flăcări. Filmul i s-a
părut needucativ şi lung. Cândva, mergeam pe strada
Muzeului Zambaccian şi o talentată şahistă m-a întrebat
dacă am acasă o veioză cu picior înalt, ca aceea văzută
prin fereastra unei ambasade asiatice. Am fost prea
spontan şi i-am spus "nu". Am condus-o până la staţia liniei
de troleibuz 81, stătea în Chitila, schimba două tramvaie,
era de neînţeles ce vis purta veioza în mintea ei. Doar tu,
doar tu, esclavă a iubirii,
ai putut să te îndrăgosteşti de mine, când nu mai speram,
acceptându-mă lângă tine, eu purtând o sacoşă albastră, de
nailon, în care pusesem o sticlă cu drojdie de bere necesară
unei mătuşi din Filaret în lupta ei antistafilococică,
şi o franzelă albă. Doar tu ai putut să-mi propui după
ce ai urlat scurt "ce-i cu sticla asta?", să cumpărăm de la
lactate un borcan cu smântână, să rupem în două franzela
şi să mâncăm imediat smântână cu pâine, aşezându-ne
pe o bancă, într-un parc, în plin centrul Capitalei, ca doi
superiori ţărani, în trecere prin Bucureşti, spre Oarba de Mureş.

(p.s.: obiceiul pds-ului îl avem, deocamdată, doar eu şi pobby. mi-ar plăcea însă ca el să fie adoptat de oricine crede că sâmbetele sunt bune pentru un poetry attack.)

nasul

am un nas mare. cel puţin aşa zic eu. e absolut interzis (prin legile interne ale statului meu privat) să mi se facă poze din profil. dacă-l văd cu coada ochiului în oglinda de la lift sau în vreo vitrină, mă ia cu ameţeală. unii au încercat să mă facă să înţeleg că nasul ăsta e o ficţiune pe care-am inventat-o aşa, din plictiseală. alţii au zis s-o las încolo de alintătură. în orice caz, poate ar fi bine să ştiţi că într-a şasea, când ieşeam de la ora de matematică a domnişoarei cohal, de-abia am apucat să deschid uşa de la clasă, că dintr-o direcţie necunoscută mie (probabil stânga) a venit în maare goană un tip dintr-a opta b care m-a izbit groaznic (idiotu se uita în altă parte), de-am căzut ameţită pe pătratele alea alb cu negru de pe hol. aveam un pulovăr galben, cu mâneci evazate (era al maică-mii) şi l-am umplut pe tot de sânge. pentru că idiotu mi-a spart nasul. care, din ziua aia, are o mică ridicătură chiar sub punctul pe care se sprijină ochelarii. (şi tot din ziua aia ştiu că sângele iese din haine dacă dai cu apă rece, nu caldă.)
încă nu ştiţi tot. de la mama am moştenit un simţ olfactiv extrem. miros tot. aş putea să spun, la fel ca amicul william (carlos williams): "Oh strong-ridged and deeply hollowed/nose of mine! what will you not be smelling?" şi "Must you taste everything? Must you know everything?/ Must you have a part in everything? ". treaba asta mi-a produs destule neplăceri. de exemplu, în acceleratul timişoara-iaşi, puiul fărâmiţat pe bucăţele de ziar şi berea răsuflată băută dintr-o sticlă de american cola mă trimiteau urgent pe hol, ore întregi, cu braţele spânzurate deasupra plăcuţei pe care scrie e pericoloso sporgersi în trei limbi de circulaţie internaţională. la fel, dacă se-ntâmplă ca cineva care-a scăpat o picătură de parfum în plus să treacă prin preajmă, strâmb din nas, involuntar. sunt sclava nasului meu.

şi, ca să răspund în sfârşit la leapşa primită de la crocolili, încep cu mirosurile la care nasul meu se cutremură de dezgust:
iarbă proaspăt tăiată, înăuntru de maşină, benzină, frigider dezgheţat.

şi continuu cu cele la care se cutremură de plăcere:
cafeaua măcinată (oricât de ieftină ar fi), liliacul de unu mai, la casa lui sadoveanu de la agronomie, praful muiat de ploaie, praful uscat la soare, usturoiul, ceapa prăjită, ciupercile ieşite după ploi, la văratec, dulceaţa de trandafiri, şerbetul, busuiocul şi cimbrul în mâncare, levănţica în uleiurile mele de corp şi printre haine, caimacul, muzeele, tutunul şi parfumul amestecate pe gâtul bărbaţilor, îngheţata cu cicoare, ceaiul de tei, plăcinta cu vişine, lemnul, casele de bunici, camera mea pe-ntuneric, răşina de brad, acuarelele, marea dimineaţa, orezul cu lapte şi scorţişoară, lipiciul de pe timbre când îl umezeşti cu limba.. eu nu văd lumea, o miros. aş putea face liste de mirosuri pentru fiecare oră a zilei, meniuri olfactive pe care să vi le servesc înainte de culcare. chiar, aţi visat vreodată un miros?

să mă mai şi opresc totuşi. în poză e o sculptură de la stockholm. şi suedejii ăştia, mare pişicheri.

(a, două ştiri. azi mi-a făcut curte stanley fish, demonstraţiile lui au claritatea filosofiei analitice şi-un umor de pragmatic scandalagiu. nu pricep de ce nu e încă tradus în română. iar pe site-ul npr-ului se poate asculta ultimul album al lui cohen, live in london. şi, fără nici o legătură, vreau la vară în portugalia.)

iar "parfumul" nu mi-a plăcut. e atât de bine scris, încât mi s-a făcut greaţă citindu-l şi-am abandonat.

dispariţia

să-ncepem săptămâna cu o dispariţie (de-aici ascultaţi, vă rog, disappearing). de fapt, cu încă una (a lui nicholas hughes, care nu s-a sinucis pentru că era fiul sylviei şi al lui ted sau pentru că sylvia s-a sinucis, şi-apoi şi assia, amanta lui ted, ci pentru că, zic eu, când ai 47 de ani, trăieşti în alaska, eşti biolog marin şi răscoleşti după tot felul de peşti prin curenţii marini, dar ai rămas (tot) singur, e posibil ca viaţa asta să-ţi pară o mare porcărie).

ah, da, şi vă implor, NU tundeţi iarba din faţa ferestrei mele (acu v-am văzut cu maşina aia înfiorătoare care bâzâie), că leşin de la miros, nu pot să-l sufăr. şi-o să fie un évanouissement de zile mari, aproape înc-o dispariţie.

în stagiunea viitoare

Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfârşit
nu sunt clown pentru cât aţi plătit e destul
v-am arătat peştişorul japonez din acvariu
meditând la soarta avioanelor de tip supersonic
am făcut între versuri şi câteva salturi mortale
dar nu le-aţi vazut am adus câteodată pe scenă
capra, fonograful, broasca blajină şi inima mea
vă rog îndreptaţi-vă acum spre casele voastre
în lume e-o veselie mare şi plouă şi plouă mereu
casa mea e numai un turn de hârtie subţire plecaţi în
stagiunea viitoare vă arăt şi câteva mostre
de coarne de diavol tuturora salut.

(poemul e al lui petre stoica. nu l-am pus pentru că ar fi din nou sâmbătă, ci pentru că de ieri avem cu un poet mai puţin.)

crazy

(de pe ep-ul black balloon, care urmează să fie lansat pe 14 aprilie şi care, pe lângă un "sour cherry" muult mai puţin rezonabil decât pe midnight boom, mai are şi coverul ăsta superb cu o alison, chipurile, îmblânzită.)

poemul de sâmbătă

pick your cookie. pick your fortune.

Lines For The Fortune Cookies

by Frank O'Hara

I think you're wonderful and so does everyone else.

Just as Jackie Kennedy has a baby boy, so will you--even bigger.

You will meet a tall beautiful blonde stranger, and you will not say hello.

You will take a long trip and you will be very happy, though alone.

You will marry the first person who tells you your eyes are like scrambled eggs.*

In the beginning there was YOU--there will always be YOU, I guess.

You will write a great play and it will run for three performances.

Please phone The Village Voice immediately: they want to interview you.

Roger L. Stevens and Kermit Bloomgarden have their eyes on you.

Relax a little; one of your most celebrated nervous tics will be your undoing.

Your first volume of poetry will be published as soon as you finish it.

You may be a hit uptown, but downtown you're legendary!

Your walk has a musical quality which will bring you fame and fortune.*

You will eat cake.

Who do you think you are, anyway? Jo Van Fleet?

You think your life is like Pirandello, but it's really like O'Neill.

A few dance lessons with James Waring and who knows? Maybe something will happen.

That's not a run in your stocking, it's a hand on your leg.

I realize you've lived in France, but that doesn't mean you know EVERYTHING!*

You should wear white more often--it becomes you.

The next person to speak to you will have a very intriquing proposal to make.

A lot of people in this room wish they were you.

Have you been to Mike Goldberg's show? Al Leslie's? Lee Krasner's?

At times, your disinterestedness may seem insincere, to strangers.*

Now that the election's over, what are you going to do with yourself?

You are a prisoner in a croissant factory and you love it.*

You eat meat. Why do you eat meat?

Beyond the horizon there is a vale of gloom.

You too could be Premier of France, if only ... if only...

(răvaşele cu asterisc violet sunt ale mele. mai ales cel cu mersul muzical şi cel cu fabrica de croasante.)

(aici e incredibila poveste a fortune cookies-urilor chinezeşti vândute în america şi a originilor lor japoneze. iar poza e de-aici.)

mica publicitate

- dacă aveţi prin familie sau prin vecini juni dezorientaţi, lipsiţi de simţ practic, dar buni cititori, trimiteţi-i să facă literatură comparată la cluj. acolo am fost şi eu şi, după 4 ani de stat pe insula aia din transilvania, sunt convinsă că nu puteam nimeri mai bine. (deşi n-am să uit niciodată c-am luat 7 la estetică pentru că mă muncisem din greu cu hegel şi kant, dar mi-a picat vianu, cu care nu mă muncisem deloc). în rest, nu mai zic nimic, ca să nu m-apuce nostalgia.

- inrocks mă informează că: în america s-a bătut prima monedă (de 25 de cenţi) cu chipul unui negru pe ea. cine-i negrul? the duke. hell yeah.

- şi că: iggy pop scoate album nou la jumătatea lui mai. pe care o să aibă un cover la les feuilles mortes a lui prévert. şi o piesă inspirată de posibilitatea unei insule a lui houellebecq. şi o să fie mai jazz, aşa. şi artworkul o să fie semnat de marjane satrapi (da, cea cu persepolisul)! nu cred că are rost să mă-ntrebaţi care e, pentru mine, cel mai aşteptat album al următoarelor luni.

- nu că n-ar mai fi unul la fel de aşteptat. al lui dylan, care-o să sune mai a anii 50, cică. aici aflaţi mai multe (inclusiv despre-o colaborare cu un regizor francez). n-am putut să nu iau de-acolo (pentru leneşi), un schimb de replici prea simpatic:

- Do relatives come up to you at cookouts and ask when you’re going to write a song for THEM?

- Oh yeah, one of my uncles’ wives used to pester me all the time, “Bobby, when are you gonna write a song about me … put me on the radio?” It would make me uncomfortable.

- How would you get out of it?

- I’d say, "I already did Auntie. You’re just not listening to the right stations."

- azi iar e grevă în franţa. da, iar. nu metrou, nu tren, nu poştă, nu servicii publice. la întrebarea "cine credeţi că face cel mai mult pt rezolvarea problemelor dvs.?", majoritatea francezilor a răspuns că olivier besancenot. olivier ăsta, poştaş de meserie, e dintr-un partid care se cheamă noul partid anticapitalist şi care profită, evident, de pe urma crizei. olivier vine la teve îmbrăcat în haină albă de trening şi, întrebat de ce iese în stradă pe 19 martie (şi, în general, de ce e nemulţumit), răspunde: "vrem să ne mărească salariile". desigur, e criză, ce poate fi mai normal şi mai de bun simţ decât să ceri aşa ceva? şi nu numai că dă răspunsul ăsta cretin, dar adaugă necesitatea rivoluţiei, pentru că "după mai 68 salariile s-au mărit cu 30 la sută". olivier nu ştie (sau se face că nu ştie) că nu suntem în mai 68, deci nici în les trente glorieuses. când văd cum măscăricii ăştia sunt luaţi în braţe de un popor întreg, îmi vine să iau franţa de umeri şi s-o zgudui până-i ies tâmpeniile din cap. dar mă tem că nici un cutremur n-o să fie destul de puternic şi că pur şi simplu are ceva în sânge. ceva stricat.

- am observat că îmi iau ciocolată cu procent din ce în ce mai ridicat de cacao. am ajuns la 90 la sută. cât de departe am să mai merg? n-ar fi mai bine să mănânc direct cacao?

- (aici e când tragi aer în piept şi-ţi ţii respiraţia până o ia autobuzul din loc)

- din "detectivii sălbatici" (părerea mea despre bloguri, mai ales despre al meu):

"- şi sunt multe poete?
- ca niciodată înainte în istoria mexicului, a zis pancho. ridici o piatră şi dai peste-o fată care-şi scrie prostioarele"

- dacă vreţi să m-auziţi cum mă bâlbâi şi spun lucruri semi-interesante despre salonul de carte de la paris - vineri, 15.10, la nrv, în salonul adelei.

later edit: a fost simpatic la adela în salon, cred că m-am fâstâcit mai puţin decât prima oară (sau mai puţin vizibil). şi trebuie musai să citesc "mocheta lui klimt" şi rubrica lui radu niciporuc din dilemateca :) (a, şi uite că adela a pus, pe lângă trompeta lui vian, o piesă de la aerosmith, formaţia mea de suflet din gimnaziu, când adunam etichete de la banane pt că steven tyler le purta pe dosul palmei în concerte şi mă gândeam că odată o să mă întâlnesc cu el şi o să i le dau)

- deci eu am cam multă treabă zilele astea. dacă mă vedeţi pe-aici, svp, alungaţi-mă. cu pietre (sau cu pepite de ciocolată, după cum vă lasă inima).

versul

trecut de miezul nopţii:

"chanterez-vous, quand serez vaporeuse?" (întreabă valéry)

"o să mai cânţi când vei fi numai fum?" (întreabă ştefan augustin doinaş)

vers care mă-ndeamnă să le răspund că da, o să cânt chiar şi-atunci. poate mai spart ca acum şi mai mult din amintiri, în nici un caz la fel de bine ca thomas alan. dar cred că publicul o să ierte o placă stricată, făcută din fum şi-o s-o asculte (cu pâlniile lipite de lemnul cutiei) ca pe-o curiozitate de circ sentimental.

can I ask you about today

(anu ăsta, de ziua mea, vreau ori să fiu la o mare uitată pe undeva, ori să-mi cânte băieţii ăştia. una din două. sau amândouă.)

ce treabă am avut

ei, n-a fost nici o misiune secretă. pur şi simplu m-a trimis suplimentul la salonul de carte de la paris, ca să scriu despre el. la 7 eram în tgv, adormită şi amuzată de anunţul repetat în boxe: "din cauza unei mişcări sociale, vagonul-restaurant va fi închis. ne cerem scuze." (cu alte cuvinte, domnu care face cafea şi domnu care vinde senvişuri în tren fac grevă. trebuia să le vină şi lor rândul la un moment dat.)
la 9 coboram deja în gare de lyon, şi peste vreo douăjdeminute urcam multele scări din staţia madeleine. în mod normal, ar fi trebuit să mă duc direct la salon. da n-am rezistat să nu văd parisul aşa cum îmi place mie cel mai mult, adică fix când se trezeşte. primul magazin peste care-am dat a fost maille.
(în paranteză: ieri trebuia să merg la dijon. numai şi numai pentru muştar. însă am anulat voiajul din cauza salonului. ei, normal c-am intrat în maille şi mi-am luat un borcan de muştar cu turtă dulce şi miere de castane. e-atât de bun, încât îl mănânc gol şi-aş fi în stare să mă hrănesc numai cu muştar de la maille, dacă aş nimeri pe insula lor pustie). m-am plimbat puţin pe marile bulevarde, am făcut poze cu soarele de dimineaţă şi gata, înapoi în metrou, spre porte de versailles.

la salon am ajuns pe la 10 şi ceva. şi-am stat până pe la 6 jumate seara. n-o să scriu acu despre asta, pentru că nu-i locul (locul e suplimentul, desigur). o să zic numa nişte prostioare de blog. după cum urmează:

andreï makine are cei mai frumoşi ochi albaştri de scriitor. înalt, elegant, se ridica în picioare la fiecare nou cititor care-i îndindea o carte de semnat, m-am îndrăgostit instant. am stat şi eu la coadă, ca să iau autograf pe ultimul lui roman, "la vie d'un homme inconnu". repetam în gând : je vous aime, je vous aime, je vous aime, până când mi-a venit rândul şi, în loc să zic că-l iubesc, am zis că iubesc "testamentul francez" şi că în românia îl iubim mult (observaţi repetarea verbului " a iubi"..). la care el răspunde că a fost în românia de două ori (când??) şi că acolo i s-a tradus şi o carte de eseuri. zic ca toanta: a, da? şi după ce-i mulţumesc şi mai zic ceva cu iubitul, mă-ntorc pe călcâie şi-mi dau seama că i-am şi citit cartea aia, "franţa pe care care am uitat s-o iubim". şi nici nu-mi plăcuse. deci mai bine că nu mi-am amintit la timp.

lângă makine, tot la standul seuil, dădea autografe şi jorge volpi. (aici e-un interviu cu el.) anul ăsta invitata salonului a fost mexicul, ocazie cu care eu m-am aruncat la autori mexicani, că şi-aşa în afară de fuentes şi paz nu mai ştiam nici unul. aveam în plase şi "le temps des cendres" ("no será la tiera") a lui volpi, am scos-o şi m-am aşezat la coada cealaltă, muult mai mică. în faţa mea, un domn se aplecase peste masă şi îi povestea lui volpi de vreo 5 minute ceva. volpi era vizibil încurcat, dar răbda politicos, eu mă uitam la el cu zâmbetul ăla gen "înţeleg cât de plictisitor e să asculţi fani săriţi de pe fix, dar lăsaţi, eu sunt o fată drăguţă şi nici n-o să vă bat la cap". volpi a zâmbit şi el. îmi vine rândul, schimbăm două vorbe despre românia (mă întrebase de ce origine e numele), zâmbim ca de la latin de centru-sud la latin de est şi gata. după mă uit mai bine la coperta romanului lui, pe care e un citat din lire: "se pare că cel mai bun roman rus recent e opera unui mexican!" şi văd că poza de pe ea e cu casa poporului roşiatică. deci aşa.

dădea autografe şi amélie nothomb. da nu m-am obosit. m-aş fi dus numai să-i spun că dacă nu s-ar încăpăţâna să scoată câte un roman pe an, poate ar scrie mai bine.
la standul româniei, mă întâlnesc cu m.v., dramaturg care-mi place de mor de multă vreme. mă întreabă dacă nu m-am măritat cu vreun francez. îi zic că n-am decât 24 de ani şi că nici nu-mi plac francezii. nu pare prea convins de argumente. ce-i drept, nici eu.

tot acolo, fac cunoştinţă cu o doamnă extrem de simpatică, pe care-o cheamă fevronia (genul de femeie care-arată a 25, deşi are vreo 35). fusese pe vremuri în taberele de creaţie, împreună cu iaru, cărtărescu etc. povestim diverse, până când îşi cere scuze, se duce cu iaru la cafea, că nu se mai văzuseră de 25 de ani. îmi face cunoştinţă cu iaru, dau să plec şi-l aud că-mi zice: "v-am lăudat.. cu cineva.. mai devreme". mă-ntorc, că nu-nţelesesem prea bine, el zice "în fine" şi pleacă. deci nu ştiu cine şi ce a lăudat.

spre după-masă, e-atât de multă lume, că nu prea mai e aer. n-am găsit standurile cu cărţi în engleză, ceea ce-a fost pentru mine o salvare (aveam în minte corespondenţa lui beckett, proaspăt scoasă, care costa o avere).

adun în plase, de la standul figaro, 6 dvd-uri woody allen. mai iau un sergio pitol (care cică-i place mult lui villa-matas), un fuentes scurt, un nelson goodman, două albume pentru frate-miu (unul e cu pământurile imaginate, l-am citit deja pe jumate) şi, piesa de rezistenţă, "los detectives salvajes" al lui roberto bolaño. are 900 de pagini, se termină cu un pătrat desenat şi începe aşa:
"2 noiembrie. am fost cordial invitat să fac parte din realismul visceral. evident, am acceptat. n-a avut loc nici o ceremonie de iniţiere. e mai bine aşa.
3 noiembrie. nu ştiu prea bine în ce constă realismul visceral. am 17 ani, mă cheamă juan garcia madero, sunt în primul an la drept." etc.
cică romanul ăsta e-un fel de cortázar plus márquez plus pynchon. şi-am văzut azi că chilianul tocmai a luat premiu postum. eu nu mă-nţeleg deloc bine cu cărţile groase, dar "detectivii" începe bine şi-are o copertă frumoasă.

seara, dezbatere. literatura română de după 89 în context european. dezbat cristea-enache, adameşteanu, ţepeneag, cârneci. în sală, îi ascultă mihăieş, vişniec, iaru. dintre cei care vorbesc, îmi place numai de adameşteanu (de fapt, întotdeauna mi-a plăcut de ea). două chestii. magda cârneci pune nu ştiu ce întrebare şi aminteşte de cartea "les illusions perdues de la littérature roumaine" de mircea martin. e rapid corectată, negici, nu martin. o doamnă din faţă mă întreabă cum se cheamă cartea. mă tâmpesc şi eu şi repet "les illusions perdues..", gândindu-mă în acelaşi timp că ce tare e negrici, cum face el aluzie la balzac. îmi dau seama după că titlul e fără "pierdute". a doua chestie: la salon s-a lansat, la gallimard, traducerea primului roman al gabrielei adameşteanu. tot doamna din faţă mă întreabă cum se cheamă (în franceză e "vienne le jour"). răspund foarte sigură pe mine "lungul drum al zilei către noapte". doamna ridică din sprâncene şi zice: "a, deci după cartea ei s-a făcut filmul!". înghit în sec: a doua gafă la rând. cartea se cheamă "drumul egal al fiecărei zile". rânjesc şi mă fac că notez ceva în carnet.

cam astea au fost nimicurile. la 8 sunt iar în tren, aud din nou mesajul cu "mişcarea socială" şi citesc din "livre des terres imaginées". (ăsta e blogul autorului. nu-mi vine să cred că a dat autografe tot la standul seuil, la juma de oră după makine. eu unde eram??). mai vreau la salon şi la anu.

ce treabă am

mâine dimineaţă la 7 plec la paris şi mă-ntorc noaptea târziu. ce treabă am acolo? păi nu vă pot spune. mi s-a încredinţat o misiune secretă. repet, o MISIUNE SECRETĂ. (vai, cât îmi doream să scriu asta. it feels sooo good.) atât de secretă, încât duminică o să vă spun tot. dar până duminică mai sunt două nopţi şi-o zi şi, ca să nu vă plictisiţi, îl aşez mai jos pe scandalagiul de pete doherty. să vedeţi numa ce simpatic e.

să crăpi, nu alta

HA HA HA
dement. decadent. monstruos. magistral.
rabelais meets sade.
philippe, marcello, michel, ugo.
un film pentru un stomac tare şi-o minte brici.

(îmi cer scuze pentru tenta funerară pe care o capătă acest glob. blog. a fost o-ntâmplare. de mâine ne-ntoarcem la dulcegării, savarine şi cataifuri. şi poate şi sarailii.)

la ce te gândeşti când e târziu

"a murit aşa cum a trăit, cu o discreţie totală." mă termină fraza asta, îmi vine să dau cu ea de pereţi de fiecare dată când o găsesc pe undeva. cum adică a murit aşa cum a trăit? înseamnă că eu, veşnic entuziasmată de ceva, hohotind, chicotind şi făcând gesturi largi, am să mor aşa cum am trăit, adică teatral şi aşa, mai în glumă mai în serios? cu fanfară şi bocitoare? nu stingându-mă, ci izbucnind nervos într-o mie de părţi? sau ca nana a lui renoir, făcându-mi apariţia în capul scărilor, într-un halat de casă aproape jerpelit şi înflorat, ducându-mi mâna la frunte, zicând "ah" şi prăbuşindu-mă artistic pe scări?* sau poate c-am să mă uit în ochii asistenţei ca şi cum ei, cei de pe scaune, ar urma să moară, nu eu? încheind totul cu un tunet? văzând tot felul de lucruri şi strigând pe străzi numele animalelor care vor înghiţi pământul? cu emfază? ca la circ? convinsă că fac o poantă bună?
locurile comune sunt nedrepte. nu-i bine să mori aşa cum ai trăit. vorba lui balzac doi, ar fi păcat să fim consecvenţi când avem atât de puţin timp la dispoziţie.
în orice caz, cred c-am să vreau să-mi cânte dumnealor (în timp ce eu bat ritmul pe dinăuntru, mulţumită că până la urmă s-a terminat cu bine şi povestea asta).

*s-ar putea ca nana să fi zăcut la pat şi să nu fi avut timp să ajungă în capul scărilor, nu mai ţin bine minte.

under the influence of j.c.

(azi, 10 martie 2009, am văzut primul meu cassavetes. ca şi cum aş fi fumat prima ţigară. în bucătărie, de pe-o casetă video împrumutată. cassavetes a filmat furtuna, 2 ore şi 20 de minute. nu ştiu cât a stârnit-o, dar apoi a stat în mijlocul ei şi-a fimat-o. pe mine treaba asta m-a făcut praf. mă scuzaţi dacă nu-s în stare de mai mult, când eşti praf, nu vorbeşti.)
(dacă n-aţi văzut încă filmul, opriţi clipul după minutul 3 şi căutaţi-l repede. eu am terminat pentru seara asta.)
mulţumesc, egon.
şi să vedeţi la final cum se potoleşte furtuna şi cum îl lasă să-i desfacă fermoarul de la bluză..
(şi mai e şi lună plină)

cine îi învaţă

să dea titlurile astea?
cum ar veni, avem două paragrafe grăsane despre iliescu şi câteva rânduri despre glass. adică mai bine despre-un nenorocit aproape mort decât despre unul din cei mai importanţi compozitori în viaţă.. (auzi, "cooptarea lui philip glass", zici că l-au luat la ei în comitet). pfuu.

îmi era dor

de el:
şi cum uniunea sovietică a decretat că azi e ziua mea (care încă nu-s mamă, dar aş putea să fiu. şi nici muncitoare nu-s, dar aş putea să fiu şi aşa ceva), am chef să mă răsfăţ cu vincent.
vincent, pe care l-au arestat în buffalo când avea 12 ani pentru "public exposure" şi l-a bătut tăică-su 9 zile la rând, după care i-a zis că, din cauză că a făcut familia de râs, şi-a pierdut dreptul de-a mai fi vreodată fericit; vincent, care urăşte buffalo-ul (care-l urăşte la rândul lui); vincent, cu cea mai spurcată gură senzuală din câte-am văzut eu; vincent, care-a fost dansator în baruri gay şi imaginea calvin klein şi ysl;
vincent, care-a bifat atâtea gagici, că nici el nu le mai ştie pe toate, ceea ce nu-l împiedică să vorbească despre orice femeie ca şi cum ar fi avut-o; vincent, care-a zis că tarantino e un "patchwork artist", bush un tip ok, iar paris hilton "a bright girl"; vincent, care are o listă interminabilă de critici şi jurnalişti pe care i-a blestemat cu pacostea cancerului; vincent, pe care nu trebuie să-l iei în serios când zice vreo tâmpenie, pentru că nici el nu se ia; vincent, pe care rourke l-a avertizat s-o lase mai moale cu vitriolul, că altfel o să ajungă la bătrâneţe ca el, ca mickey, singur pe-o bancă şi fără prieteni; vincent, care şi-a vândut casa după ce s-a despărţit de iubita lui, pentru că "mirosul ei era peste tot".
vincent, care are rolul principal în următor film al lui coppola. (aici coppola se filmează singur şi ne povesteşte cam ce-i cu "tetro". amuzant. las că vede el ce păţeşte dacă cumva filmu nu-i bun)

şi-acum, trageţi obloanele, încuiaţi uşa şi ochii. vincent şopteşte.


Vincent Gallo - Honey Bunny



Vincent Gallo - Lonely Boy



Vincent Gallo - A Picture of Her


plus:

(au mai rămas doar doi)

(foto asta e răspunsul scurt şi extrem de la obiect pentru leapşa primită de la lolita smith)

iar asta-i aşa, de-un remember timid:

iarna păsărilor dodo

(pentru că azi dimineaţă am dat nas în nas cu acelaşi soare de iarnă din ultimele 3 luni. aş cam vrea să se ducă odată la casa lui şi să ne lase în pace.)

de când căutam asta!

de-aici

îi dau cuvântul

domnului pamuk, pe care prea l-am lăsat să aştepte. luaţi o cafea, un ceai, ceva, un vinişor, că îi place să vorbească mult.

"To carry a book in your pocket or in your bag, particularly in times of sadness, is to be in posession of another world, a world that can bring you happiness. During my unhappy youth, the thought of such a book - a book I looked forward to reading - was a consolation that helped me through the school day, as I yawned so much my eyes would fill with tears; later on in life, it helped me bear the boring meetings I attended out of obligation or a desire not to be rude. Let me list the things that make reading something I do, not for the purpose of work or for my edification, but for pleasure:

1. The pull of that other world I mentioned earlier. This could be seen as escapism. Even if only in your imagination, it is still good to escape the sadness of everyday life and spend some time in another world.

2. Between the ages of sixteen and twenty-six, reading was central to my efforts to make something of myself, elevate my consciousness, and thereby give shape to my soul. What sort of man should I be? What was the meaning of the world? How far could my thoughts stretch, my interests, my dreams, the lands I could see in my mind's eye? While following others' lives, dreams, and ruminations in their stories and their essays, I knew I would keep them in the deepest recesses of my memory and never forget them, the way a small child never forgets his first sight of a tree, a leaf, a cat. With the knowledge I gathered from my reading, I would chart my path to adulthood. Having set out with such childish optimism to make and shape myself, my reading during those years was an intense and playful enterprise that drew deeply from my imagination. But these days I almost never read this way, and perhaps this is why I read so much less.

3. Another thing that makes reading so pleasurable for me is self-awareness. When we read, there is a part of our minds that resisist total immersion in the text and congratulates us on our having undertaken such a deep and intellectual task: in other words, reading. Proust undersood this very well. There is, he said, a part of us that stays outside the text to contemplate the table at which we sit, the lamp that illuminates the plate, the garden around us, or the view beyond. When we notice such things, we are at the sime time savoring our solitude and the workings of our imagination and congratulating ourselves on possessing greater depth than those who do not read. I understand how a reader might, without going too far, wish to congratulate himself, though I have little patience for those who take pride in boasting.

(...) Nothing can penetrate into the cracks, holes, and invisible gaps of life as fast or as thoroughly as words can. It is in these cracks that the essence of things - the things that make us curious about life, about the world - can first be ascertained, and it is good literature that first reveals them. Good literature is a piece of wise counsel that has yet to be given, and as such it has the same aura of needfulness as the latest news; that is mainly why I still depend on it.

(...) For me, to read is to create one's own mental film version of a text. We may raise our heads from the page to rest our eyes upon a picture on the wall, the scene outside the window, or the view beyond, but our minds do not take these things in: We are still occupied with filming the imaginary world in the book. To see the world imagined by the author, to find happiness in that other world, one must bring one's own imagination into play. By giving us the impression of being not just spectators of an imaginary world but in part its creators, a book offers us the creator's bliss in seclusion. And it's that bliss-in-seclusion that makes reading books, reading great works of literature, so alluring to all and so essential to the writer."

(orhan pamuk, "on reading: words or images", other colours. writings on life, art, books and cities, transl. by maureen freely, london, faber and faber, 2008)

a, să nu uit. orhan mă roagă să vă transmit că vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă doreşte o seară bună.

cum citesc

răspund, în sfârşit, unei lepşe primite de la caligraf. leapşa vine tocmai de la mihaela ursa (care, da, mi-a fost profă:) şi sună aşa: "care sunt ritualurile voastre de lectură şi ce gadget-uri implică? hm?”.
n-am absolut nici un ritual de lectură. cu atât mai puţin vreun gadget (mi-e frică numai când pronunţ cuvântul şi nici nu vreau să mă gândesc că ar putea să se inventeze o carte care s-ar autolumina sau una care s-ar agăţa de lustra de la baie sau alta care s-ar certa cu tine dacă ai îndrăzni să critici stilul autorului ori vreun nume cretin de personaj).
fiecare carte îşi creează singură contextul. eu nu fac decât să ascult de ea. citesc în pat şi la sala de lectură. nu citesc în metrou, autobuz, parc (în spaţii dintr-astea, am alte treburi, mă uit, ascult, fac planuri în vederea insecurităţii mondiale etc.). trenul e-o excepţie, acolo pot să citesc orice. mai ales poezie. cele mai memorabile călătorii poetice cu trenul au fost, prima, cu naum şi “calea şearpelui” (primită proaspăt, era chiar prima ediţie), şi a doua, anul trecut, “înţelegerea drept în inimă” a adelei greceanu. ambelele mi-au plăcut teribil (naum m-a şi zguduit puţin) şi m-au urcat deasupra trenului, ca-n filmele cu împuşcături, ce frumos se vede peisajul de-acolo..
nu am ritualuri, însă am istorii. toată facultatea am citit (mai ales de nevoie) la bcu-ul din cluj. în ultimul an m-am mutat la goga, pentru că era mai multă linişte şi primeai cărţile în 5 min, nu în 45. la goga era un domn care venea la ora 8 şi pleca la 10 fix. citea 2 ore pe zi dintr-un dicţionar gros de istorie. abia ăsta ritual.. era ceasul nostru, al tuturor. anu trecut pe vremea asta, într-o miercuri dimineaţă, la goga s-a tăiat curentul. mulţi şi-au luat lucrurile şi-au plecat, după ce au înjurat sănătos electricitatea. eu, domnul cu pricina şi încă vreo câţiva ne-am mutat lângă ferestre (dădeau într-un hol, nu direct în stradă). aşa am citit “oraşele invizibile” ale lui calvino, căutând literele pe un birou de lemn vechi.
scenografia nu-i pentru mine. mă lupt mereu cu lampa, ca să nu-mi arunce lumina în ochi, mai stau şi cu picioarele pe pereţi, fac semne discrete cu creionul în marginea pasajelor cu care am ceva de discutat, îmi cumpăr multe semne de carte, dar până la urmă folosesc tot bilete de metrou sau bucăţele de hârtie.
am plans de trei ori în viaţa mea de cititor. prima oară eram într-a treia, făcusem oreion de 3 ori (o dată la stânga, o dată la dreapta, o dată la ambele), stăteam în pat toată ziua şi citeam “robin hood” (varianta dumas). când l-au ucis pe robin, am crezut că-i sfârşitul lumii. am mai plans, mult mai târziu, la “ciuma” lui camus, citită într-o zi, şi la “spuma zilelor”. o fi ceva psihanalizabil la mijloc? de ce plâng numai la francezi?
râd zgomotos, mai ales când citesc ruşi. dar nu numai.

leapşa asta merge mai departe la bola şi la domnul şi doamna de la masa pustie. şi la perfidius smith, dacă binevoieşte.
ieri mi-a venit o idee de leapşă nouă, dar aştept să treacă valul ăsteia şi vă dau de ştire.
oricum, aş fi vrut să pun şi alte întrebări esenţiale. de exemplu: cum decojiţi o portocală? cu dinţii direct (suportaţi aciditatea amară?), cu unghiile (care se fac puţin portocalii şi lipicioase, în urma procesului) sau cu un cuţit (aveţi un drum bine trasat, începeţi de sus, împărţiţi terenul de lucru ca un măcelar iscusit?) ?

(o să urmeze o postare în care o. pamuk ne spune de ce citeşte el. nu l-am mai lăsat să scrie aici, că scrisesem eu deja prea mult. deşi era foarte nerăbdător..)

cel mai frumos mărţişor din lume

(primit azi, via e-mail, de la domnul ş.f., unul dintre poeţii mei cei mai iubiţi din toate timpurile)
(apărut în nr. 2 al orizontului. 2 pe 2009.)

oe-dip

We are told, for example, that the first spoken word of one of the Wittgenstein boys was “Oedipus.”