să-ncepem săptămâna cu o dispariţie (de-aici ascultaţi, vă rog, disappearing). de fapt, cu încă una (a lui nicholas hughes, care nu s-a sinucis pentru că era fiul sylviei şi al lui ted sau pentru că sylvia s-a sinucis, şi-apoi şi assia, amanta lui ted, ci pentru că, zic eu, când ai 47 de ani, trăieşti în alaska, eşti biolog marin şi răscoleşti după tot felul de peşti prin curenţii marini, dar ai rămas (tot) singur, e posibil ca viaţa asta să-ţi pară o mare porcărie).ah, da, şi vă implor, NU tundeţi iarba din faţa ferestrei mele (acu v-am văzut cu maşina aia înfiorătoare care bâzâie), că leşin de la miros, nu pot să-l sufăr. şi-o să fie un évanouissement de zile mari, aproape înc-o dispariţie.
19 comentarii:
o, luiza, nu stii ce e bun! :p
mirosul de iarba tunsa, de lemn ars, de cafea proaspata, de chifla calda, mirosul de fier forjat al halei industriale unde lucra taica-miu pe vremuri (si m-a luat si e mine o data can eram mic), mirosul de soare galben de dupa ploaie si alte mirosuri pe care nu mi le mai amitesc acum... ;)
oleacă de răbadare şi-o să răspund zilele astea la o leapşă olfactivă primită de la crocolili. şi-o să vezi atunci.
nu-mi plac rabdarile. imi plac mai mult carnatii inabusiti la cuptor in unt si rondele ce ceapa rosie:)
eu cind eram mic & mi se spunea 'o sa maninci rabdari prajite', credeam k rabdarile sint niste alimente... asa, un fel de chiftele.
idem - cu 'a te lasa pe tinjala': credeam k 'tinjala' e o chestie pe care poti sa te lasi.
pe bune.
eu credeam că la vulcanizare (era plin de vulcanizări pe bv. tudor vladimirescu, unde stăteam eu) se fac vulcani. aşa că nu mă mai miră nimic :)
eh, macar tu auzisesi de vulcani... mica, da precoce ;)
Soră-mea, mare amatoare de leagăne şi tiribombe, credea că poate să se dea şi în vileag.
În legătură cu vulcanizarea, cea mai rassurantă inscripţie de comerţ mi s-a părut întotdeuna ”Reparaţii Planetare”. Să nu vă neliniştiţi, deci, dacă se strică Marte sau Venus, există oameni care ştiu să le dreagă.
voi ca voi, dar ca mine mai rar cineva...
eu credeam pana in clasa a 9-a ca 'romanul' este o carte scrisa de un român!!!
citisem si eu pana la varsta aia cate ceva (neghinita, ion creanga si agarbiceanu, parca), dar nu-mi imaginam ca romanul e o specie literara :p
si vorbesc serios!
luiza, si toate astea au pornit de la 'iarba verde de acasa'? :)
nu stiu daca m-am facut inteles nici acum in clasa a 79-a.
deci in mintea mea scriitorii românii scriau 'romane'. asta era clar.
nu imi pusesem inca problema ce scriau francezii si americanii. si nici nu cred ca ma interesa :)
leo, ar trebui să inventăm o reţetă şi să-i spunem "răbdări prăjite". să ne răzbunăm.
alexandru, mie-mi place că-n moldova se zice "scrânciob" la leagăn, şi sună exact ca şi cum te-ai da în unul şi-ar scârţâi din balamalele alea neunse de ani.
panta, îmi sună cunoscut asta cu romanul. mă întreb dacă nu mi s-a întâmplat chiar mie. dar dacă e aşa, sigur n-a fost până într-a noua :D
Luiza, îmi vine ameţeala numai cînd mă gîndesc : )
daaa, 'rabdari prajite' ar fi cool; il vad asa, gen fusion, cu denumirea completa (in menu) 'rabdari prajite a la godot' ;)
ps uitasem de scrinciob; ar merge si intr-o constructie gen 'ride scrinciob de baba sparta' - pt cazu cind nefericita s-ar fi dat in scrinciob si-ar fi cazut facindu-se tzandari, pt k se stie k oasele babelor sint f friabile...
in clasa a zecea profu de fizica m-a auzit zicand de sapte ori la rand "priza cu impamantenire"
m-a lasat ce m-a lasat pana mi-a zis: "de ce te complici? nu e mai simplu impamantare?"
:)) împământenire.. eu am furat doi rulmenţi din laboratoru de fizică, pt că voiam să am şi eu două bile de relaxare, la fel ca detectivu pe care-l juca aznavour într-un serial de pe tvr. da de fapt asta e altă discuţie:)
si eu credeam ca polonicu' se fabrica, evident, numai in Polonia si ca repriza secunda (de la fotbal) inseamna un fel de repriza mai putin importanta, cum ar veni, "secundara".
vera (aia cu blog:), ce bine ar fi dacă lucrurile ar rămâne exact aşa cum credeam noi că sunt. adică polonia ar avea exclusivitate pe producţia de polonice, la fotbal în a doua repriză mai mult s-ar mângâia pe burţi şi ar bea o bere aşteptând să treacă timpul, la vulcanizare ar face vulcani care să-i înlocuiască pe ăia stricaţi, restaurantele ar pune răbdările prăjite în meniul zilei, toate romanele din lume ar fi scrise de români (aoleu), am folosi numai prize cu împământenire, roşii-maronii, şi ne-am da în vileag ca şi cum am vrea să verificăm dacă vileagul se dă peste cap sau are bară de protecţie.
eu nu numai ca eram convinsa ca rabdarile se manaca, dar parca le si simteam mirosul cand auzeam de ele si mi se face imediat pofta. pofta de rabdari prajite. sa stiti ca mirosul lor aduce oareshcum cu cel al cartofilor prajiti.
si mai eram cat se poate de sigura ca daca faci poze (adica daca esti tras in poza) ramai nemiscat (da, nu-i prea originala convingerea asta :)). de-aia in cam toate pozele de pana la o anumita varsta plang de mama focului.
eu pe-asta cu pozele mi-am fabricat-o, ca să par mai interesantă. adică între 13 şi 18 ani, cu aproximaţie, am strâmbat din nas la aparatele foto şi-am fugit din pozele de grup, zicând că eu cred, la fel ca indienii, că fotografiatul are sigur în el ceva necurat. rezultatul e că am extrem de puţine poze din acea epocă glorioasă şi hippie a existenţei mele, ceea ce e chiar păcat :)
Trimiteți un comentariu