ce treabă am avut

ei, n-a fost nici o misiune secretă. pur şi simplu m-a trimis suplimentul la salonul de carte de la paris, ca să scriu despre el. la 7 eram în tgv, adormită şi amuzată de anunţul repetat în boxe: "din cauza unei mişcări sociale, vagonul-restaurant va fi închis. ne cerem scuze." (cu alte cuvinte, domnu care face cafea şi domnu care vinde senvişuri în tren fac grevă. trebuia să le vină şi lor rândul la un moment dat.)
la 9 coboram deja în gare de lyon, şi peste vreo douăjdeminute urcam multele scări din staţia madeleine. în mod normal, ar fi trebuit să mă duc direct la salon. da n-am rezistat să nu văd parisul aşa cum îmi place mie cel mai mult, adică fix când se trezeşte. primul magazin peste care-am dat a fost maille.
(în paranteză: ieri trebuia să merg la dijon. numai şi numai pentru muştar. însă am anulat voiajul din cauza salonului. ei, normal c-am intrat în maille şi mi-am luat un borcan de muştar cu turtă dulce şi miere de castane. e-atât de bun, încât îl mănânc gol şi-aş fi în stare să mă hrănesc numai cu muştar de la maille, dacă aş nimeri pe insula lor pustie). m-am plimbat puţin pe marile bulevarde, am făcut poze cu soarele de dimineaţă şi gata, înapoi în metrou, spre porte de versailles.

la salon am ajuns pe la 10 şi ceva. şi-am stat până pe la 6 jumate seara. n-o să scriu acu despre asta, pentru că nu-i locul (locul e suplimentul, desigur). o să zic numa nişte prostioare de blog. după cum urmează:

andreï makine are cei mai frumoşi ochi albaştri de scriitor. înalt, elegant, se ridica în picioare la fiecare nou cititor care-i îndindea o carte de semnat, m-am îndrăgostit instant. am stat şi eu la coadă, ca să iau autograf pe ultimul lui roman, "la vie d'un homme inconnu". repetam în gând : je vous aime, je vous aime, je vous aime, până când mi-a venit rândul şi, în loc să zic că-l iubesc, am zis că iubesc "testamentul francez" şi că în românia îl iubim mult (observaţi repetarea verbului " a iubi"..). la care el răspunde că a fost în românia de două ori (când??) şi că acolo i s-a tradus şi o carte de eseuri. zic ca toanta: a, da? şi după ce-i mulţumesc şi mai zic ceva cu iubitul, mă-ntorc pe călcâie şi-mi dau seama că i-am şi citit cartea aia, "franţa pe care care am uitat s-o iubim". şi nici nu-mi plăcuse. deci mai bine că nu mi-am amintit la timp.

lângă makine, tot la standul seuil, dădea autografe şi jorge volpi. (aici e-un interviu cu el.) anul ăsta invitata salonului a fost mexicul, ocazie cu care eu m-am aruncat la autori mexicani, că şi-aşa în afară de fuentes şi paz nu mai ştiam nici unul. aveam în plase şi "le temps des cendres" ("no será la tiera") a lui volpi, am scos-o şi m-am aşezat la coada cealaltă, muult mai mică. în faţa mea, un domn se aplecase peste masă şi îi povestea lui volpi de vreo 5 minute ceva. volpi era vizibil încurcat, dar răbda politicos, eu mă uitam la el cu zâmbetul ăla gen "înţeleg cât de plictisitor e să asculţi fani săriţi de pe fix, dar lăsaţi, eu sunt o fată drăguţă şi nici n-o să vă bat la cap". volpi a zâmbit şi el. îmi vine rândul, schimbăm două vorbe despre românia (mă întrebase de ce origine e numele), zâmbim ca de la latin de centru-sud la latin de est şi gata. după mă uit mai bine la coperta romanului lui, pe care e un citat din lire: "se pare că cel mai bun roman rus recent e opera unui mexican!" şi văd că poza de pe ea e cu casa poporului roşiatică. deci aşa.

dădea autografe şi amélie nothomb. da nu m-am obosit. m-aş fi dus numai să-i spun că dacă nu s-ar încăpăţâna să scoată câte un roman pe an, poate ar scrie mai bine.
la standul româniei, mă întâlnesc cu m.v., dramaturg care-mi place de mor de multă vreme. mă întreabă dacă nu m-am măritat cu vreun francez. îi zic că n-am decât 24 de ani şi că nici nu-mi plac francezii. nu pare prea convins de argumente. ce-i drept, nici eu.

tot acolo, fac cunoştinţă cu o doamnă extrem de simpatică, pe care-o cheamă fevronia (genul de femeie care-arată a 25, deşi are vreo 35). fusese pe vremuri în taberele de creaţie, împreună cu iaru, cărtărescu etc. povestim diverse, până când îşi cere scuze, se duce cu iaru la cafea, că nu se mai văzuseră de 25 de ani. îmi face cunoştinţă cu iaru, dau să plec şi-l aud că-mi zice: "v-am lăudat.. cu cineva.. mai devreme". mă-ntorc, că nu-nţelesesem prea bine, el zice "în fine" şi pleacă. deci nu ştiu cine şi ce a lăudat.

spre după-masă, e-atât de multă lume, că nu prea mai e aer. n-am găsit standurile cu cărţi în engleză, ceea ce-a fost pentru mine o salvare (aveam în minte corespondenţa lui beckett, proaspăt scoasă, care costa o avere).

adun în plase, de la standul figaro, 6 dvd-uri woody allen. mai iau un sergio pitol (care cică-i place mult lui villa-matas), un fuentes scurt, un nelson goodman, două albume pentru frate-miu (unul e cu pământurile imaginate, l-am citit deja pe jumate) şi, piesa de rezistenţă, "los detectives salvajes" al lui roberto bolaño. are 900 de pagini, se termină cu un pătrat desenat şi începe aşa:
"2 noiembrie. am fost cordial invitat să fac parte din realismul visceral. evident, am acceptat. n-a avut loc nici o ceremonie de iniţiere. e mai bine aşa.
3 noiembrie. nu ştiu prea bine în ce constă realismul visceral. am 17 ani, mă cheamă juan garcia madero, sunt în primul an la drept." etc.
cică romanul ăsta e-un fel de cortázar plus márquez plus pynchon. şi-am văzut azi că chilianul tocmai a luat premiu postum. eu nu mă-nţeleg deloc bine cu cărţile groase, dar "detectivii" începe bine şi-are o copertă frumoasă.

seara, dezbatere. literatura română de după 89 în context european. dezbat cristea-enache, adameşteanu, ţepeneag, cârneci. în sală, îi ascultă mihăieş, vişniec, iaru. dintre cei care vorbesc, îmi place numai de adameşteanu (de fapt, întotdeauna mi-a plăcut de ea). două chestii. magda cârneci pune nu ştiu ce întrebare şi aminteşte de cartea "les illusions perdues de la littérature roumaine" de mircea martin. e rapid corectată, negici, nu martin. o doamnă din faţă mă întreabă cum se cheamă cartea. mă tâmpesc şi eu şi repet "les illusions perdues..", gândindu-mă în acelaşi timp că ce tare e negrici, cum face el aluzie la balzac. îmi dau seama după că titlul e fără "pierdute". a doua chestie: la salon s-a lansat, la gallimard, traducerea primului roman al gabrielei adameşteanu. tot doamna din faţă mă întreabă cum se cheamă (în franceză e "vienne le jour"). răspund foarte sigură pe mine "lungul drum al zilei către noapte". doamna ridică din sprâncene şi zice: "a, deci după cartea ei s-a făcut filmul!". înghit în sec: a doua gafă la rând. cartea se cheamă "drumul egal al fiecărei zile". rânjesc şi mă fac că notez ceva în carnet.

cam astea au fost nimicurile. la 8 sunt iar în tren, aud din nou mesajul cu "mişcarea socială" şi citesc din "livre des terres imaginées". (ăsta e blogul autorului. nu-mi vine să cred că a dat autografe tot la standul seuil, la juma de oră după makine. eu unde eram??). mai vreau la salon şi la anu.