tup-tup

m-am plimbat pe-aici. pot să zic că e unul din cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. nu numai că e bun, dar m-am ataşat atât de tare de el, încât nu mai ştiu pe unde să-l pun bine în casă, ca să mă aştepte pentru recitire în vacanţa de vară. şi mai pot să zic că suntem nişte idioţi pentru că ne pasă atât de puţin de ce scriu bulgarii, croaţii, macedonenii, ucrainenii şi alţi estici ca noi. doamna asta scriitoare, care-acum locuieşte la amsterdam, după ce-a fost dată afară din ţara ei şi făcută "curvă şi vrăjitoare" pentru că denunţa pornirile naţionaliste, a scris romane şi eseuri atât de bune, încât acu e pe lista man booker international prize. nu că aş crede eu prea tare în premii, dar o cred pe susan sontag atunci când zice "dubravka ugrešić e o scriitoare care trebuie urmărită. o scriitoare care trebuie iubită." de la zadie smith încoace, n-am mai găsit o femeie care să scrie atât de bine. "muzeul capitulării necondiţionate" e o hartă pe care trasezi imaginar sute de ţări ale inimii, o hartă unde berlinul se-ntâlneşte cu zagrebul, arta cu memoria şi magia, o hartă a europei, cu o mamă care stă în casa ei "ca-ntr-un vagon de tren", cu artişti fistichii, dureri de imigrant, cu îngerul alfred, leul de mare roland şi dorogavţev, traducătorul bufon al lui shakespeare. cu borges, nabokov, brodski şi şklovski. şi cu inima care face "tup-tup (...) ca şi cum de gratiile coastelor s-ar lovi un şoarece speriat şi rătăcit". să vedeţi cum face inima cititorului după ce termină cartea asta..

mi-am amintit cum o descoperisem eu anu trecut pe vremea asta pe lonely drifter karen şi cum îmi spam-uiam toţi prietenii cu ea. deci aşa:


să citiţi neapărat ala-ul de azi. pe lângă nişte pagini speciale dedicate lui pleşu, un interviu cu porumboiu, m.c. despre kafka, leo despre un omnibus (crecă au ceva cu el, că iar i-au făcut o boacănă în text.. fix atunci când dezvaluie scurtul cel mai surprinzător) şi, à la fin, pantacruel despre turismul în gruyère.

şi gata, fug în oraş, că mai am de bifat nişte randevuuri în carneţelul meu de bal.

impresie

de vreo câţiva ani, am frecvent impresia că luiza de acu o lună era mai proastă decât luiza de acu. nu mai înţeleg nimic. ori mă fac din ce în ce mai deşteaptă pe zi ce trece (lucru absolut minunat, dar puţin probabil), ori am o privire nesuferită şi condescendentă pentru o luiză care e întotdeauna aceeaşi. prefer prima variantă. a doua înseamnă că-s a cold hearted bitch cu mine însămi sau doar că-s dependentă de autoironie?

ce-a făcut soarele

m-a înnebunit poemul ăsta azi. l-am lăsat s-o ia de la capăt vreo oră întreagă, aproape îl ştiu pe de rost, e fenomenal de tandru şi de luminos. o să fie imnul meu personal pentru luna mai. ştiu că nu e sâmbătă şi că prea m-am fandosit cu poezia în ultima vreme, da' n-am rezistat. jur că citesc şi romane între timp (numa că nu scriu despre ele). zilele viitoare verific dacă cele trei noi volume de la cartier au ajuns la iaşi. dacă nu, le iau săptămâna viitoare de la bucureşti. şi-aşa m-am obişnuit să tot plătesc kg în plus din valiză măgarilor de la blueair. măcar să fie kg de poezie.

pitchfork ţin o săptămână la ei pe site concertul lui cohen de la londra, din 18 mai anu trecut. de văzut.

acuşi încep galele uniter pe tvr1. o să mă uit, deşi n-am văzut nici o piesă de anu ăsta. da' ţin de mor la trupa teatrului maghiar din cluj. şi la afrim. o să vedem.

p.d.s. 6 (de-mbrăcat)

Flanela
de Mihai Ursachi

Îţi aminteşti desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi şade
ca o armură din smalţ, ştii tu, în seara
când ne pornisem împovăraţi de garoafe şi iasomie
către Ierusalim... Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine (ca să avem pentru drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hagiu,
până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
şi în schelet,
iar în ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.
De ce să încerci să negi,
de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acum când nu se mai poate,
de ce pretinzi că nici n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?

(pur şi simplu, one of my all-time favorite.)

anatomia lui guido

dacă nu ştiţi ce să citiţi după îmbuibarea ritualică de zilele trecute, ştiu eu. de fapt, poate c-a fost îmbuibare, poate c-a fost doar ciugulire sau abţinere neîndurătoare. important e că paştele nu prea mai reuşeşte să ne scuture sufletul şi să scoată din el mila şi iubirea ca pe nişte firimituri dintr-un buzunar găurit, însă ne pune faţă-n faţă cu trupul nostru şi cu limitele lui. de-o parte, o gură de care-i legat un sac, de cealaltă, munţi de mâncare. doi pistolari pe-un drum pustiu.

din câte ştiu eu, în română s-a tradus o singură carte de guido ceronetti - "tăcerea trupului", apărută în 2002 la humanitas, cu prefaţa lui cioran (şi traducere de michaela şchiopu). e chiar cartea de care ziceam la început.
din prefaţă :

"cartea lui, apărută dintr-o certă nevoie de puritate, dovedeşte un neîndoielnic gust al ororii: s-ar spune că-i un pustnic sedus de infern. De infernul trupului. (...) Blestemul de-a târî după noi un cadavru este însăşi tema acestei cărţi".

"tăcerea trupului" e o colecţie de curiozităţi, vise, deformări, un colaj de fragmente despre criminali în serie, evanghelii, nietzsche, usturoi, menopauză şi câte şi mai câte blestemăţii. trec prin ea kafka, zola, baudelaire, leopardi, respiraţia, digestia, masticaţia, sexul, nebunia şi vegetarianismul. trece prin ea şi cititorul, speriat, alergând de la un paragraf la altul, veşnic urmărit de mizantropia lui ceronetti şi de lipsa lui de scrupule. dac-aş putea, aş transcrie aici cel puţin jumătate din carte, dar mă opresc numai la câteva fragmente, ca un aperitiv amar:

"azvârlim totul în aceste vase amărâte, toate reziduurile sufletului, toate bolile minţii, toată amărăciunea vieţii, şi îi spunem dragoste. şi dacă această otravă a noastră nu se transformă într-o fiinţă asemeni nouă, ne considerăm imperfecţi, muritori, fără sprijin."

"un necrofil moderat poate afla mulţumire în patul unei frigide." (la asta m-am cutremurat de râs)

"optimismul este asemeni oxidului de carbon: ucide lăsând pe faţa cadavrelor o lumină trandafirie."

"un ceai de ghimbir întăreşte vederea lăuntrică, măreşte capacitatea ochiului ascuns şi determină spiritul în care a intrat să spună: eu pot." (culmea e că mi-am luat ceai de ghimbir săptămâna trecută dintr-un magazin din bucureşti. aştept să văd ce-o să se-ntmple cu ochiul meu ascuns:D)

"un literat ratat poate reuşi din plin devenind judecător într-un tribunal revoluţionar, mulţumit că poate omorî oameni nevinovaţi pe baza unor motive neînsemnate."

"pentru spinoza paradisul există încă, omul nu l-a părăsit niciodată. este lumea, pe care nu îndrăznim să o numim gan eden (grădina desfătărilor). un asemenea gând răscumpără lumea, dar jigneşte profund durerea umană."

"un intestin gros la bază, acoperit de un veşmânt care flutură, cu şapte găuri umflate de vânt: omul."

"numai femeia ştie să iubească, spune marañon, deoarece ştie să dispară în celălalt. cu siguranţă, nu e prea plăcut să dispari în dulapul-bărbat; dar dacă nimeni n-ar dispărea în celălalt, am fi cu toţii vizibili"

"frumoasă maxima lui napoleon: "oricât ai mânca de puţin, tot mult este." bătrâneţea se resimte şi intră prin gâtlej. dar războinicul acela ascet se hrănea puţin şi în mare grabă: opt minute pentru prânz, cincisprezece pentru cină. rezultatul: stomacul făcut praf, intestinul şi ficatul îmbolnăviţi cronic, cancer din cauza digestiei dezordonate şi chinuite. mai rău ca el nu se putea. maxima e bună, exemplul trebuie corectat."

"dacă lipsim sentimentele dragostei de morbiditatea care le îndulceşte ele nu vor deveni sănătoase, ci sterile, atrofiate, bătute de vântul cruzimii".

"medicul richard blackmore l-a întrebat pe sydenham ce autori ar trebui să citească pentru a deveni un bun medic. sydenham i l-a recomandat pe cervantes."

gata, nu vă mai torturez.
"tăcerea trupului" e un tratat de disecţie a umanităţii. la final rămân zdrenţe de carne cu care nu mai ştii ce să faci. nu vă lăsaţi intimidaţi, ţineţi-vă bine şi deschideţi cartea. o să cam tune.

(p.s.: nu vă-ngrijoraţi, n-am trecut în tabăra cinicilor. voi rămâne totimpu de partea cadavrelor luminate de reflectoare trandafirii)

minus douăzeci şi unu de cai

m-am întors ieri seară. o să scriu mai încolo despre treninguri, fotbal, şerpi, vulpi şi arici. deocamdată:
1. cum e posibil să moară TOATĂ echipa de polo pe iarbă a venezuelei?? 21 de cai dintr-un foc.. sper că autorii acestei crime vor plăti cu vârf şi-ndesat. şi c-or să moară în chinurile şi tremurul otravei pe care-o s-o absoarbă, încet, inimile lor.

"Spectators at the competition described a surreal scene: blue tarps popped up on the field as team officials tended to fallen horses, and veterinarians raced from the stands to form a triage unit to help the wobbly animals. Each of the horses was 10 or 11 years old and worth about $100,000."

pentru ei, pentru cei 21 de cai atleţi, normal, wild horses.

2. n-am să cumpăr în viaţa mea haine de la american apparel. dai în woody, dai în mine.

3. mă duc să joc badminton în grădina botanică.

p.d.s. 5 (dublu)

doamnă mai mulţi atleţi ştiau

de virgil mazilescu

doamnă mai mulţi atleţi ştiau că nu sunt demni de dumneavoastră. şi unde sunt balurile del amore dar jilţul galben şi dragi dragi dragi fecioare-ntre vocale. şi au aflat: unghia niciodată nu poate să-i slujească unghiei în alte planete amin. gură de pasăre cap de viţel şi mie uite mi-au zăvorât sămânţa. acum cu ce-mi mai nasc poporul (pe paturile mansardate)

bucuraţi-vă atleţi
în schimbul anotimpurilor se obţine o armură. mai la stânga sufletul insului o drace mai sus. atleţi dacă v-aţi iubit cu oasele veţi cădea precum steaua

(din "fragmente din regiunea de odinioară", 1970)

obiceiul de a rupe hârtiile destinate viitorului

(tot) de virgil mazilescu

pentru că îşi luase obiceiul să rupă una câte una (la intervale nu prea mari) hârtiile şi feluritele chitanţe destinate viitorului - i se năzărea dintr-odată că vede strălucirea apuselor zile deschizându-se în faţa lui ca o rană sau ca o pâlnie de obuz în care i-ar fi murit rând pe rând toţi prietenii. dacă se întorcea noaptea acasă vedea cu jale cum năvălesc asinii şi boii din vis peste o vegetaţie arsă - numai scrum şi aducere aminte. şi cu toate acestea urechile lui în flăcări captau fără întrerupere semnalul. era unul şi acelaşi semnal: întoarce-te întoarce-te. erau ochii lui în flăcări. a pus atunci mâna pe o crenguţă de mesteacăn: şi-a luat încetişor rămas bun. o crenguţă întâmplătoare de mesteacăn. apoi (înalt şi cu haina pe umeri) nici n-a mai aşteptat minunea - când vântul i-a trimis prin fereastra regală fum de trestie şi rămăşiţe ale părului tău, melancolie! a cunoscut fericirea deplină şi a ajuns la ţintă cu mult înaintea propriului său sfârşit înecat în lacrimi.

(din "va fi linişte va fi seară ", 1979)

(am deschis volumul de "opere" publicat la editura m.l. r. şi m-am hotărât ce poeme să aleg după vreo oră în care pusesem aproximativ douăzeci de semne de carte. vorba vine că m-am hotărât, pentru că, în mod excepţional, am ales două, nu unul. două p.d.s.-uri. o să fie greu o vreme cu p.d.s.-ul, pentru că m-am întors acasă şi cărţile de poezie mă pândesc după fiecare colţ şi ţipă la mine, să le deschid.
eu plec acuşi la văratec, ca să verific, printre altele, dacă barajul pe care l-am construit când aveam zece ani pe pârâiaşul care curge mai sus de mânăstire e tot acolo. şi dacă au înflorit begoniile. aşadar: toate cele cuvenite de paşti şi citiţi vă rog, când organismul va fi obosit de-atâta îmbuibare, două articole minunate de-ale ioanei pârvulescu, ca să aflaţi care evanghelist scrie cel mai bine. partea întâi şi partea a doua, ambele recomandate de un prieten foarte drag.
a, şi-un blog nou, scris de patru domni "minimalişti şi modeşti". de urmărit atent.)

din învăţăturile verişoarei matilda

verişoara matilda nu există în realitate, dar există în bucureşti. acolo am şi cunoscut-o, ieri seară, târziu de tot. verişoara matilda se cam ascundea pe după maşini, pe după stâlpi şi schimburi valutare, dar se ţinea de mine, nu mă scăpa din ochi. nu ştiam ce vrea, nu ştiam nici măcar dacă e verişoară directă, sau de-a doua sau de-a treia sau de-a douăzeci şi şaptea. avea o rochie-capot verde cu flori şi, după ce m-a observat bine şi-a notat în carneţel absolut tot ce-am făcut, ce-am zis şi ce-am râs, n-a mai rezistat şi m-a tras de mânecă tocmai când o suflecam (uneori mi-e prea cald) şi-a zis : "ştii că eu sunt verişoara matilda şi nu pot să tac." m-a luat deoparte, pe trotuar, şi-a început să-mi recite "din învăţăturile verişoarei matilda (prima parte şi totodată cea mai scurtă)". după ce-a văzut că ascult cam neatentă şi mă uit aiurea, pe pereţi, mi-a întins o hârtie mototolită , spunându-mi că măcar pe asta poate o s-o citesc cu răspundere maximă. pe hârtie scrie-aşa:

"să nu treci niciodată în ciorapi albaştri şi rochie scurtă pe lângă un şantier cu schele. pentru că oamenii de pe schele or să-şi aducă aminte că ştiu să fluiere şi dup-aia or să se întrebe care e până la urmă diferenţa dintre ei şi păsări şi-or să-şi spună că sigur ştiu să şi zboare. rezultă o tragedie.

e infernal de greu să te porţi ca un adult responsabil. cere multă concentrare, iar recompensele sunt minime şi seci ca unele păstăi. de aceea, din când în când, trebuie s-o laşi mai moale şi să mergi noaptea, în ciuda vociferărilor, pe-o stradă pe care n-o cunoşti, în căutarea unei mansarde pe care n-o cunoşti, în care stă un om pe care nu-l cunoşti. chiar dacă nu e nimeni acasă.

dacă vrei să ai poveşti de spus şi nu vrei să le inventezi, fă tâmpenii. e mai la îndemână. a fi rezonabil e extrem de plictisitor.

să nu crezi însă că tâmpeniile se termină la fel de bine ca-n filmele idioate. dimpotrivă. riscurile de entorsă sunt de trei ori mai mari.

nomazii nu trebuie să aibă nici o pretenţie. nomazii nu stau locului, au un bagaj plin de cărţi şi haine şi iubite în fiecare port. dar iubita lor de luni marţi e a altui nomad, e-n firea lucrurilor nomade.

nomazii sunt întodeauna omul nepotrivit în momentul nepotrivit. ar face bine să se obişnuiască cu ideea.

pisicile maşa zgârie şi ele."

mi-a plăcut de verişoara matilda, pentru că m-a-nţeles aşa, până-n fundul sufletului. înainte să plece, mi-a zis că cel mai bine ar fi ca de paşti să-mi doresc un om de ciocolată. şi-apoi mi-a zis să ascult asta, poate-mi trece.

fug să nu pierd trenu.

p.d.s. 4 (înecaţii)

Marine
de Raymond Queneau

Les poissons ont de si jolies têtes
qu'on est obligé de les déplacer fréquemment
à cause des ravages qu'ils font dans le coeur des méduses
Les coeurs de méduses ravagés vont s'échouer dans les ports
sous forme de pétroliers ou de charbonniers
Les méduses elles-mêmes ne sont jamais repêchées
un nouveau coeur leur pousse bien plus grand que le premier
bien plus beau et bien plus vert et bien plus dur
car les méduses ne veulent plus aimer les poissons aux nageoires coupantes et aux ouïes blanches
elles ne veulent plus aimer que le centre de gravité de chaque chose
dans le ciel et sur la terre
Les requins eux ne s'ennuient pas
avec de la toile à matelas
ils fabriquent de jolis draps
pour les noyés astucieux
qui sont accourus vers eux
en mâchant de la verveine
pour se parfumer les veines
non les requins ne s'ennuient pas
ils ont aussi de jolies têtes
pour ravager le coeur des méduses inquiètes

(poemul e din "l'instant fatal" şi-l alesesem înainte să înceapă istoria cu moldova. e cu rechini, meduze, peşti, înecaţi şi, mai ales, cu iubirea pentru centrul de gravitaţie al lucrurilor. momentan, nu mai ştiu unde e centrul ăla. credeam că până când ajung eu acasă, cineva o să spună ceva, organizaţiile or să sară pentru apărarea drepturilor, oficialii or să, ai noştri or.. ca într-o lume normală. lucrurile stau însă din ce în ce mai rău, iar europa se pregăteşte să se aşeze la masa de duminică şi cumpără ouă de ciocolată. muuulte ouă de ciocolată. mă gândesc la băiatul ăsta şi la toţi cei ca el, vânaţii, dispăruţii, închişii, bătuţii, omorâţii. mă gândesc cum românia încă nu şi-a dat seama cât de norocoasă e că a scăpat de comunism. peste câteva zile, o să ne facem şi noi proviziile de ouă de ciocolată şi, baricadaţi în spatele munţilor de staniol, o să ne uităm la televizor. câteva imagini şocante de pe youtube, mesajul teribil de emoţionant al lui dumitru crudu şi, poate, câteva declaraţii aride din partea ţărilor care la un moment dat împărţeau lumea pe hartă. moldova se îneacă lângă noi şi noi nu facem nimic. atunci unde mai poate să fie centrul de gravitaţie al lucrurilor?)

(dac-am fi cinici şi ne-ar plăcea să ne jucăm aiurea, chiar şi când nu e cazul, am zice că ştirea asta - "Ora 18.50: Procuratura moldoveană a anunţat că numele cetăţeanului român arestat la Chişinău este Johnattan Jerusalayem Netanyahu" e şi ea tot un poem. noroc că nu suntem cinici :D)

coco fără chanel

ieri am fost la prima mea avanpremieră de-aici. coco avant chanel intră în cinemauri pe 22 aprilie. e-un film aşa de proooooost, lent, stângaci, previzibil ("cusut cu aţă albă", cum zice tata totimpu despre filmele proaste. în cazu ăsta se potriveşte dublu:D), genul la care pufneşti în râs când iubitul ei moare (pentru că accidentul de maşină era pregătit de vreo 10 minute..). două ore despre cum era gabrielle/coco înainte să devină chanel. ei, păi cum să fie. era şi ea o fată săracă da' demnă, pe care-o durea în cot de convenienţe şi-o enervau corsetele, că strângeau prea tare. aşa că lua cămăşi din dulapul bărbaţilor ei (doi la număr, nu simultan) şi-şi făcea din ele rochii sobre. nu s-a măritat niciodată. evident, a avut o mare iubire (un englez jucat atâât de prost, zici că aveai în cadru un clişeu despre englezi, nu un personaj) care-a murit tragic. m-am amuzat, regizoarea a vrut să facă un fel de biopic jamesivoryan. a ieşit un sirop cu buget imens, în care personajele vorbesc cartonat (din cărţi, adică) şi-n care singurul lucru demn de atenţie sunt costumele.
ei, nu chiar singurul. audrey tautou joacă bine şi, cum ştim toţi, e frumoasă. aseară a venit şi ea (o aveţi în poza de mai jos, pe care-am pus-o nu ca s-o vedeţi pe audrey, poza e prea proastă pentru asta, ci ca să mă dau mare) la avanpremieră. fragilă, tunsă scurt, în blugi, pierzându-se în răspunsuri, făcând glumiţe, alergând în sală ca să-şi pupe vărul. mai bine stăteam două ore s-o văd aşa decât în filmuleţul ăsta de duzină cu buget de milioane (19, mai precis).
ei, şi cu cine mă-ntâlnesc eu la metrou? cu vincent g. (căruia probabil i-a crescut cota, de apare iar în publicităţi)
(cuvântul pe care-l salvez azi e "recamier". m-am gândit să mă joc din când în când de-a benardpivot, iar recamier mi se pare un început perfect. nu pricep de ce nu mai folosim cuvântu ăsta.. de exemplu: "iată, un recamier" sau "ana are un recamier" sau "marchiza era dna de récamier" sau "iubito, udă tu florile cât mă ocup eu de recamier")

n-ar fi mai simplu

să adunăm toţi măscăricii la un loc şi să-i punem să candideze la preşedinţie? de ce să aşteptăm aşa, să-şi anunţe unu sau altu intenţiile, când au ei chef? s-ar putea totuşi ca jiji să nu fie disponibil până la alegeri, că e extrem de ocupat cu munca de creştinare a colegilor lui de celulă, floricel, iulian şi ferenţ.
a, ştiu!! lipseşte dan puric. să facem o petiţie ca să catindeze şi el. nu se poate ca tocma stimabilul să rămâna pe dinafară.
mai aveţi alte sugestii? că deja e-un fel de mare bâlci, putem să propunem pe cine vrem.
eu mai propun de ex. un tânăr pliiin de viitor, ca băiatu ăla nefericit care are emisiune pe tele 7 abc. sau b1tv, că totimpu le încurc.

scoateţi ochii albaştri

azi am aflat următoarele:
că obama e vinovat pentru ce se-ntâmplă în moldova.
că românia e vinovată pentru ce se-ntâmplă în moldova.
că ue e vinovată pentru ce se-ntâmplă în moldova.
o clipă n-ar crede cineva că se poate ieşi în stradă din exasperare şi disperare, fără amestecul agenturilor străine.
că steagul româniei fluturând în capul clădirii parlamentului e cea mai mare ofensă adusă poporului rep. moldova. (dacă era ăla rusesc, ar fi fost, desigur, semnul voinţei naţionale. şi al iubirii naţionale.)
că oamenii adunaţi în piaţă au contestat "democraţia şi valorile europene".
că în moldova nu e comunism. ei aş! e vorba de "un liberalism autoritar, sunt nişte capitalişti cu exces de putere". (a, pardon, asta n-a zis-o voronin. a zis-o vasile ernu pe blogu lui rogozanu. de ce nu mă miră.)

între timp, ochii albaştri sunt peste tot. iau oameni de pe stradă. şi presupun că nu-i duc la o şuetă amicală, cu ceai şi biscuiţi.
între timp, viza are şi preţul stabilit - 35 de euro.
între timp,u.e. declară că trebuie respectate libertatea presei şi aia a expresiei. mă-ntreb dacă refolosesc comunicatele vechi. adică zice oficialul u.e. (în cazul de faţă, ceh): hmmm, în moldova e agitaţie. a trecut deja o zi şi n-am zis nimic (iar ne bate obrazu amnestyu). marketa, cauţi şi tu prin dosare să vezi ce-am zis când a-nceput războiul din iugoslavia? eu n-am chef acuma de poezii, mă duc să mă dau pe twitter.


(am citit azi presa de mi-a venit rău. cum de s-a transformat "moldavian" în "moldovan"? în fine, asta-i o curiozitate de om bolnav de cuvinte..)

clairevie, ce mai zici acum?

am stat toată dimineaţa cu nasu în cărţi. când am deschis în sfârşit calculatorul şi-am văzut ce se-ntâmplă la chişinău, am intrat într-o stare de agitaţie continuă. sunt aici, la enşpe mii de kilometri, şi nu pot nici măcar să ies în stradă, să ţin o lumânare, să strig. mă uit pe realitatea, pe hotnews, pe bbc, îmi rod unghiile şi am nervii întinşi ca guma de mestecat. am dat boxele tare de tot, să nu mai fie linişte nicăieri. şi mi se face pielea de găină când citesc:

"Poate riscăm venind să protestăm în Piaţa Universităţii, însă ne asumăm acest risc. Studenţii s-au mobilizat şi au plecat spre Chişinău, însă toate drumurile şi hotarele sunt închise. Nu ne lasă să plecăm acasă. Noi ne asumăm tot riscul şi îi susţinem din toată inima pe cei de acasă", a spus un student din Republica Moldova, aflat deja alături de colegii săi în Piaţa Universităţii din Capitală.

am văzut că în spitale e stare de urgenţă. că televiziunea lor a avut program de divertisment, iar la radio a fost muzică populară. că voronin a dat comunicat oficial în rusă. că a zis că manifestanţii sunt "o mână de fascişti beţi de furie". că în stradă a fost plin de tineri. că româniei îi e frică să se amestece. şi uniunii europene îi e frică de rusia. îmi pare rău că ştiu în rusă să zic numai carandaş, stul, stol şi zaiţ pagadi şi că n-am învăţat înjurăturile la cursul de debutanţi. (nu vă speriaţi, nu m-am îmbolnăvit de fobie antirusească).

ei, şi-acu, clairevie, thibaut, jean, ce mai spuneţi? cum mai e cu sindicatul comunist pe care vreţi să-l înfiinţaţi la facultate? cu afişele cu muncitori şi solidaritate şi ciocane pe care le găsesc lipite pe zidurile ens-ului? aţi ieşit în stradă ca să protestaţi împotriva conflictului din gaza. tot ieşiti de două luni, în fiecare joi, ca să protestaţi împotriva reformelor din învăţământ. o să ieşiţi şi ca să-i susţineţi pe tinerii ăia bătuţi pe străzi în republica moldova? sau mai bine o să beţi iar cafea 3 ore la rând, discutând cu marx pe masă despre împărţirea bunurilor şi nefirescul proprietăţii private? aveţi noroc că-n seara asta nu ies din casă şi că n-o să ne-ntâlnim pe holuri mâine, pentru că eu nu vin la adunările voastre sindicale. e absolut de necrezut cât decalaj poate să existe între minţile de-aici şi minţile de-acolo. momentan, m-a luat cu greaţă. din cauza militanţilor de carton de 19 ani, fils à papa, numa buni de ciocnit de sticla televizorului.

sâmbătă seară ajung acasă. poate până atunci, vom asista la "o rezolvare paşnică a situaţiei din republica moldova", cum cere, perfid, medvedev. sper, dar mă îndoiesc.

(petreanu despre. ghinea despre!)
("revoluţia live")

p.d.s. 3 (keepin' it simple)

Thursday Night in the Park

by Hal Sirowitz

From the distance I couldn't tell
whether he was kissing her
or just taking a bite out of her pizza.

(în paranteză, fiindcă ştiu sigur că lui seasick steve i-ar fi plăcut poemul ăsta dreptlaţintă, l-am adus aici, ca să facem prezentările de rigoare. la 65 de ani, steve a devenit cea mai nouă senzaţie în materie de blues. şi de-atunci, adică din iarna lui 2006, merge la festivaluri, are concerte sold out şi se miră-n permanenţă de succesul fulgerător. e înrudit oarecum cu tom waits, deşi unu arată a camionagiu şi altu a dandy, mă-ntreb dacă au cântat vreodată împreună. mie-mi place steve de mor, de mult n-am mai ascultat blues cu atâta plăcere (genul ăla de plăcere care te face să dai boxele tare de tot şi să-nchizi ochii. a, şi să deschizi şi-o sticlă cu vin. eventual asta.)
buun, acu s-o luăm pe rând.

1. steve în autobuzul lui de turneu, autobuz pe care-l/o cheamă matilda (mi-a amintit cumva de rulota lui mickey r.)


2. now we're gonna sing a song about drinking wine


3. walking man cu o domnişoară din public


4. happy man e preferata mea (duet cu ruby turner, iar k t tunstall e la chitară)


4 bis. tot albumul dog house music de ascultat online

5. aprofundare

6. închid paranteza)

rising (by lhasa)

i got caught in a storm

când o să fiu bătrână

n-o să-mi vopsesc părul. o să-l las să fie alb, să crească lung şi-o să-l prind cuminte la spate.
n-o să port capoate.
o să am întotdeauna bomboane şi acadele în buzunare (şi-o să am grijă să nu stau prea aproape de calorifer, ca să nu se topească şi să devină scârboase)
o să ştiu să gătesc (muuuult) mai bine ca acum.
n-o să aştept niciodată pe nimeni.
o să împletesc pulovăre şi fulare şi mănuşi după neckerman.
o să citesc, în sfârşit, dostoievski şi tolstoi.
o să mă ocup de grădină cum se cuvine.
n-o să merg la piscină, n-o să am ochelari de broască intergalactică, eu o să înot direct în mare.
n-o să port tocuri cu şosete.
n-o să fiu pisăloagă. nu mai mult decât sunt acum.
o să uit să-mi iau medicamentele. drept urmare, o să fiu totimpu veselă.
o să am o casă cu lumină şi perne.
n-o să adun toate pisicile vagaboande de pe străzi. numai câteva.
o să citesc ziarul în fiecare dimineaţă.
n-o să mă prea uit la televizor (poate numai la concerte şi la seriale).
o să am pandantive lungi şi ciudate agăţate de gât.
şi inele.
totuşi, n-o să fiu hippie.
n-o să fiu nici uscată, nici grăsană.
o să-mi invit prietenele la ceai în FIECARE după-amiază.
o să ies la plimbare des, dar n-o să alerg de nebună în parcuri publice, în colanţi şi adidaşi fosforescenţi.
n-o să ascund mirosul de bătrâneţe cu tone de parfum. dar o să am grijă să am un parfum bun.
o să ascult iar aerosmith şi, probabil, mult jazz.
o să-mi răsfăţ nepoţii. exagerat de mult. până când o să mă cert, chiar de crăciun, cu fiică-mea şi cu ginerele (simpatic băiat, de altfel).
o să beau cafea şi poate chiar o să mă apuc de fumat.
o să mă înscriu în cluburi de tango, de masaj, de lectură.
o să-mi recitesc jurnalele de la 20 de ani şi-o să mă sufoc de râs (totuşi, nu asta va fi cauza morţii mele).
o să mor înaintea lui. neapărat.
n-o să am proteză şi n-o s-o pun noaptea în paharul de pe noptieră.
n-o să pup cu zgomot şi salivă obraji mai tineri.
o să râd exact la fel de mult şi de tare ca acum.
o să merg la film după-masa.
o să văd piesele la matineu.
o să suspin după toate iubirile trecute şi-o să mă pun pe dat telefoane.
o să am eşarfe colorate.
o să beau din când în când uischi şi o să mănânc îngheţată.
o să-mi fac testament.
o să treacă timpul mai repede.

de ce nu te uiţi la cer, porcule?

sunt o fată simplă. du-mă la beckett sau cehov şi-ai scăpat de mine cel puţin o săptămână. în aceste condiţii, domnu assouline n-a trebuit să fie prea insistent, a aruncat numai cu o pietricică în geam şi gata, îmi şi luasem bilet la en attendant godot, care tocma cobora în provincie. nu ţin minte când am văzut piesa asta prima dată (cred că eram destul de mică), dar o ştiu aproape pe de rost, după cele 5-6 ore de close reading din subsolul facultăţii de pe strada horea (mulţumesc, dna ruxces, pentru dimineţile alea teribile). plus că "nous naissons tous fous, quelques-uns le demeurent" e una din frazele mele cheie dintotdeauna.
se zice despre mizanscena lui bernard lévy că e una din cele mai bune ale stagiunii franceze de anulăsta. eu n-am de unde să ştiu, că n-am fost la restul pieselor. dar piesa de-aseară a fost, indiscutabil, una din cele mai bune pe care le-am văzut eu în ultimii ani. cu nişte actori care au jucat extraordinar (vorba lui assouline, până şi copacul a fost foarte bun), un estragon (thierry bosc) greoi, trist şi întotdeauna pierdut, agăţându-se de un vladimir (gilles arbona) puţin mai lucid, dar a cărui minte rămâne cât de cât trează numai pentru că are un partener de joacă şi disperare. supriza au fost pozzo şi lucky, pe care îi cam trecusem cu vederea în timpul lecturii. aici sunt spectacolul care face ca timpul să treacă mai uşor pentru v. şi e. lucky (patrick zimmerman) rupe inimile, cu sfoara în jurul gâtului şi pletele albe, bătrân şi fragil. nu pot să vă zic câtă forţă nebănuită are în momentul monologului despre micşorarea oamenilor (tenisul, hocheiul pe pământ, pe apă şi-n aer etc.), şi cum l-a aplaudat toată sala după. pozzo (georges ser), un director cinic de circ, cabotin şi burtos. n-am avut nimic de reproşat nimănui. numai mie, evident, pentru că mi-au dat lacrimile la final. en attendant se termină tragic şi discret, aproape şoptit, cu cei doi zicându-şi "hai să mergem", "hai". şi cu amândoi rămânând nemişcaţi, în locul din care n-au plecat niciodată.
(o replică zisă de vladimir pe care n-o băgasem în seamă până acum: "aerul e plin de strigătele noastre. însă obişnuinţa e cea mai bună surdină.")
aseară mi-am dat seama că oricât am aştepta şi oricât de disperată ar fi situaţia, totul se-ndulceşte dacă fiecare gogo îşi are didi-ul lui.
ce să zic, chapeau bas, nu-mi mai dăduseră lacrimile de la vinerea lungă a lui tompa gabor . era timpul.