p.d.s. (încă o mătuşă şi ceva în plus)

Mătuşa Helen

de T.S. Eliot

Miss Helen Slingsby-a fost mătuşa mea;
Virgină, sta-ntr-o casă mică lângă
Un parc distins, - cu patru slugi pe lângă.
Când încetă din viaţă,-n ceruri, sus,
Fu linişte, precum şi-n stradă e.
S-au tras obloanele, în vreme ce
Antreprenorul pompelor funebre
Se şterge, -n prag, pe tălpi. Nimic de spus,
A mai văzut el d'astea... Câinii, -n febre,
S-au bucurat de-o bucată în plus.
După puţin, însă, muri subit peruşa.
În manteluţa ei, în timpu-acesta,
Mai ticăie ceasornicul din Dresda.
Valetul şi-a pus fundul pe servanta
Mobilă, iar în poală, pe servanta
A tânără, - ce mi-a-ngrijit mătuşa,
Cu zel, pe când trăia în locu-acesta.

(traduceri aminte. o rubrică de şerban foarţă. revista argeş, ianuarie 2010)

ieri seară eram prea obosită ca să mai fac ceva, aşa că m-am băgat în pat cu o cană mare de lapte cu cacao şi cu un vraf de presă literară (care s-a adunat în lipsa mea). romlit, număru 4 (nu mai zic cât de mult nu-mi place noua formulă romlit), are un dosar dedicat lui nicolae balotă. de citit încă un fragment inedit din abisul luminat (toate fragmentele pe care le-am citit până acum sunt emoţionante şi dezarmante) şi interviul fff bun luat de cosmin ciotloş. nicolae balotă e unul din puţinii oameni din ţara asta pentru care seninătatea şi generozitatea sunt nişte mărci ale unei nobleţi interioare extrem de rare. sper să aibă timp să termine tot abisul luminat, ca să-l pot citi dintr-o suflare.
în obs cult, (28 februarie-7 martie), câteva însemnări inedite ale lui gheorghe crăciun. trec un fragment aici, pentru că e la fel de frumos ca oricare alt p.d.s.:

"10 iulie, ora 1 noaptea. Sînt un om care munceşte mult. Care consumă multă energie. Totul m-a costat, totul mă costă. Scriu greu, nici cu şcoala, cu învăţătura nu mi-a fost uşor. Nu mă consider deloc un tip dotat, cu atît mai puţin ales. Dacă mă pot lăuda cu ceva, atunci e vorba despre sensibilitatea mea exagerată. Sînt captivul ei, al faptului că ea funcţionează, e prezentă şi vie. Şi de ce să n-o spun cinstit, în aprecierile despre oameni prefer sensibilitatea intelectului. Acesta din urmă poartă în el ceva negativ, rece, merge, nu o dată, împotriva firii. Sînt stări, situaţii pe care le trăiesc preferînd să nu le înţeleg pînă la capăt prin puterea judecăţii. Le las să rămînă în mine obscure, indeterminate, neraţionalizate adică. E asta spre binele meu? De ce simt nevoia să procedez aşa? Pentru a păstra un mister a ceea ce mi se întîmplă? Dar mie nu-mi place misterul, o garantez. (...)

Mai cred încă ceva: îmi place să-mi savurez impresionabilitatea. Emoţiile mele durează,... chinurile, neliniştile la fel. Dar asta probabil pentru că o vreau, nu fac nimic pentru a mă reechilibra. Vorbesc aici despre ceea ce se întîmplă în profuzime, nu despre măştile tăriei, apatiei, gravităţii.

Sînt, desigur, bărbaţi care au naturi feminine. Faptul e cunoscut nu de ieri de azi. Ar fi interesant de aflat în ce constă această feminitate. Ea este o slăbiciune sau o putere a bărbatului. Cît de legată este această trăsătură de artă, de vocaţia autentică sau de unele trăsături morale precum mila, bunătatea, generozitatea, altruismul."

să nu vrei să-nţelegi mereu lucrurile până la capăt, să preferi sensibilitatea intelectului, să fii impresionabil şi să-ţi placă - mărturisirile de felul ăsta mă fac să-i iubesc pe unii oameni de o sută de ori mai mult. poate chiar de o mie.