funeral.mp3 şi altele

s-o luăm pe rând.

să se mai îmbrace naiba în colanţi negri când e aşa de soare afară şi când eu mă duc până la piaţă în floreasca şi-mi simt picioarele înfăşurate de zeci de calorifere fierbinţi.

hai sictirul de azi merge către kodak, care mi-a trimis un mail în care zice aşa: kodak welcomes you to cannes. pe bune? chiar pe mine? păi eu nu merg la cannes anu ăsta, ca să zic aşa. de-abia dacă reuşesc să ajung 4 zile la tiff şi-mi pare rău că nu mai sunt acolo zece zile din zece, ca-n anii trecuţi, cu 7 filme pe zi şi cu depresia post-tiff de luni dimineaţă ("eu la ce film mai merg azi??").

să vă fac cunoştinţă cu melodia care stă de 2 săptămâni în mp3playerul meu pe repeat. e de la the indelicates (se putea să nu-mi placă o formaţie care se cheamă aşa?), iar albumul lor îl puteţi descărca gratis, cu acordul formaţiei: http://corporaterecords.co.uk/artists/The+Indelicates/Songs+For+Swinging+Lovers/ ce-mi place la piesa asta e că are umpic de the cure în ea şi că ar fi o coloană sonoră perfectă pentru un tip, shane meadows îl cheamă, care e pe care să intre în top 3 al regizorilor mei preferaţi, după woody şi cassavetes. shane, dacă nu ştiaţi, a făcut incredibilul this is england (văzut acu 2 ani. mersi, egon:), şi ceva mai melodramaticul dar nu mai puţin înduioşătorul somers town (văzut săptămâna trecută în tren, mersi, egon). anthem for doomed youth îmi cadenţează mersul pe stradă, îmi colorează aerul, şi gândurile mele repetă cuminţi "but there's nothing left in the west these days wronged enough to be a punk". vreau să văd toate filmele lui shane meadows (inclusiv mockumentaryul ăsta), plus cele 20 de scurt-metraje, şi reclamele etc. şi vreau să ascult anthem for doomed youth, dacă se poate, de sute de ori, până ameţesc.

The Indelicates - Anthem For Doomed Youth by salulesarpele

îmi iubesc colegii, îmi place de ei de mor, îmi place felul în care râdem şi facem poante în momentele cele mai delicate. îmi plac clădirea galben-portocalie în care lucrez, croissantele de la paul, liftul cu oglinzi, dulapurile pline cu cărţi, biroul meu, ferestrele mari. şi coincidenţa pe care numai bogan şi claudia o ştiu.

am o surpriză (de care m. e principal responsabil), despre care însă nu vă pot povesti decât prin iunie.

a început anotimpul în care merg cu ochii închişi pe stradă. mai întâi de toate, trebuie să fie mult soare. asta e condiţia principală. mă uit în faţă, mă asigur că nu sunt gropi, oameni sau alte obstacole, închid ochii şi număr cam zece paşi. când sunt extrem de curajoasă, ajung pe la 15. e unul din momentele alea de vulnerabilitate când, la o adică, ar putea să mi se fure şi poşeta şi nu mi-ar păsa prea tare.

acu 2 săptămâni, la poliţie, făceam cerere de eliberare a cazierului.
poliţistul: numărul de telefon şi numele.
eu: 07 bla bla luiza bla bla
colega poliţistului de la ghişeu se uită la el cu ochi maaari: da ce faci?!
(să-nţeleg că număru meu de telefon nu-i trebuia în nici un caz pentru cererea de eliberare a cazierului. sunt victima perfectă.)

leapşa de la zum. am de spus următoarele: nu vreau muzică tristă, pentru că nu vreau ca stimaţii convivi să bocească din cauză că aşa le spune muzica s-o facă. nu vreau nici muzică veselă, pentru că totuşi e un fel de la revedere şi despărţirile vesele sunt nesincere. vreau jazz. în surdină. pian. să nu deranjeze pe nimeni, să nu rămână nimeni cu pişcotul în gât. să fie ceva bill evans, şi jarrett, şi thelonius monk, the count şi the duke, să se simtă lumea bine, să mai facă o glumă, să se întrebe cum ar fi dacă de fapt totu ar fi o farsă şi eu aş apărea de după cortină şi-aş spune: hai că v-am făcut-o şi de data asta.
totuşi, dacă trebuie neapărat neapărat să aleg o piesă, ar fi asta (iar explicaţiile sunt inutile):



(leapşa o arunc peste gard la tristeţea pământului, pobby, pantacruel, verbiaj, alexandru mircea ş.a.m.d.)

fug, că acuşi vine cri, prietena mea bună de la cluj, şi sper c-aţi golit deja oraşul pentru noi două :)