mark şi isobel

dimineţi în care (do you wanna) come walk with me nu mă lasă să plec nicăieri, mă pune să-i cînt versurile pînă cînd le ştiu pe de rost, şi there's a crimson bird flying when I go down on you, şi when the path to your doorway is a pathway of light. o piesă de aburit gagicile, care nu numai că s-ar putea să spună da, dar s-ar putea să spună da de tot.



nopţi în care traduc un teoretician neamţ despre care pînă şi die zeit a zis că-şi cam lasă cititorii pe întuneric. aşa că ascult come undone după come undone, ca să mai îndulcească limba, s-o înmoaie, s-o îndoaie şi să facă din ea plastilină în mîinile mele. în momente dintr-astea, nu mai există nesuferiţi în lume.

Isobel Campbell And Mark Lanegan - "Come Undone" by Some Kind of Awesome

tocma a apărut al treilea album al unuia din cele mai potrivit de nepotrivite duete din istoria muzicii. exagerez. şi ce.

în seara asta

numai în seara asta:



şi numai pînă e gata midnight in paris, care tocmai se filmează la paris:

tot în seara asta, un torrent perfect legal cu cel mai tare documentar al anului (cel puţin aşa spune new scientist..): http://vodo.net/yesmen. vorbim după.

decoraţiuni interioare

din nou vorbeşte maf. de data asta, despre hemingway şi wallace stevens:

"Papa Hemingway once said that prose is architecture not interior decoration, but he was only half right: good prose is both, as he must have known in the velvet chambers of his crimson heart. Papa was another one of those geniuses who spent his entire life making a hysterical effort to appear effort-free, sitting down there in his all-day pyjamas with those overflowing tumblers of Dubonnet, shaping his grievances into the mannered simplicities of The Old Man and the Sea. In fact, Papa at his best was like Wallace Stevens , the great, inspired Interior Decorator of American Literature, the tycoon of poetry, whose idea of order at Key West was one where nothing was given and everything was made. 'For she was the maker of the song she sang... repeated in a summer without end'."

(andrew o'hagan, the life and opinions of maf the dog and of his friend marilyn monroe, faber and faber, p. 49)

apropo de decoraţiuni interioare, am inventat o modalitate de agăţat eşarfele. respectiv de balustrada de la scări. la toamnă, o să-mi brevetez invenţia şi o să-i spun şalul e şarfele. şi din banii luaţi o să merg s-o vizitez pe casiana la new york.

profit de această ocazie ca să-mi reamintesc că cel mai bine ar fi să nu mai încerc să alerg pe scări, pentru că în curînd am să rămîn fără genunchi.

hai mai bine să pescuim homari:

p.d.s. cu natalie

mai întîi,

Oh, Natalie...

de Mircea Cărtărescu

Pe cînd eram mult mai tînăr mă îndrăgostisem de Natalie Wood
(chiar şi acum cred că dintre toate actriţele
ea merită cel mai mult dragostea mea)
Îmi dau o notă bună
că nu m-am amorezat de B.B., sau, Doamne fereşte, de Marilyn.
ruşinea asta n-am păţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.
O iubeam pe Natalie Wood,
ne plimam serile împreună în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,
o ţineam după umăr iar ea mă ţinea după mijloc
mai ales toamna era foarte frumos.
Nu-i păsa că eram în uniformă de liceu.
"Mircea, îmi spunea, Mircea,
eşti minunat,
eşti tot ce o intelectuală şi-ar putea dori."
"Şi tu, pisicuţo, eşti minunată."
Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,
eram prea sensibili, prea diferiţi...
"Natalie, îi spuneam,
o, Natalie, Natalie, Natalie
ce frumos este numele tău... ştii, Natalie,
acum nu sînt nimic,
pe cînd tu eşti celebră, ai o filmografie în spate,
dar am să muncesc, Natalie, ai să vezi, am să cîştig bani..."

Şi serile de toamnă erau aşa triste
şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adînci...
Apoi a-nceput să fulguiască
şi tramvaiele făceau flacără verde la contactul cu firele ude
trecuseră ani,
aveam deja glorie, bani şi femei
publicaem la paris şi Chicago
mă mai duceam la "Cantemir" doar din obişnuinţă, din sentimentalism.
Serile mă aştepta Natalie
la poarta liceului, în minusculul ei Porche
cu care ne-nvîrteam extrem de încet pe strada Profetului pe capora Troncea
şi iar pe Viitor.
Ţin minte că într-o seară
a oprit maşina lîngă trotuar
şi-a aprins o ţigare în întuneric, şi cu vocea ei senzuală
(dar răguşită şi îndurerată atunci)
mi-a mărturisit că mă înşelase cu un bărbat. "Mircea, trebuia,
trebuia să îţi spun,
n-am fi putut continua altfel. Ştii,
n-am vrut nici o clipă să mă culc cu Robert
dar e atît de insistent... blonzii ăştia-s cumpliţi...
dar crede-mă, Mircea, crede-mă că tot tu rămîi cel mai bun..."
Am iertat-o.
Ce nu se iartă unei depravate
se iartă unei femei superioare.
"Înşală-mă cu fapta, dar nu cu gîndul", atît i-am spus.

Apoi am plecat în armată.
la Cristi Teodorescu venea aproape săptămînal Daniela.
La Mera venea actuala lui soţie.
Pînă şi lui Romulus i-a venit o dată cineva.
Natalie nu m-a vizitat niciodată.
Duminicile stăteam ca un păcălici la corpul de gardă
şi priveam cum alţii îşi sărută iubitele,
cum le apucă mînuţele peste masă...
la curăţitul armamentului citeam pe furiş "Cinema",
decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am mai ştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despărţit.
Cînd, acum vreo săptămînă, căutînd benzi de magnetofon,
pe cine văd la "Discul de cristal", pe lîngă Lipscani?
Natalie, Natalie era din nou în România!
Dar cît de îmbătrînită... N-am vrut să-i vorbesc
şi am plecat înainte să mă vadă (afară o aştepta
spălăcitul de Redford, cu Cadillacul)
Nu, supele reîncălzite sînt fade.
Nu, Natalie,
ai ales, de-acum mergi pe drumul tău.

Şi totuşi de ce, cînd m-am întors la vilă,
cele 17 camere mi s-au părut goale?
Prin geamul îngheţat mi-am privit multă vreme piscina
în care plutea o frunză moartă...

(din volumul nimic, ed. humanitas, 2010)

apoi,
din romanul meu preferat de anu ăsta (cu care-am să vă tot bat la cap pînă o să cîştige bookeru):

în care căţelul maf, aflat temporar în casa mamei lui natalie, face cunoştinţă cu ea (cu natalie adică):

"'Oh, how completely sweet'. Natalie lifted me up and involved me in her beauty for a few seconds. I nuzzled her neck and she smelt of some excellent floral thing, Joy, I would have said, yes, Joy by Patou, jasmine, tuberose, a philosopher's notion of the perfect flower*. Her eyes were so dark you felt they must hold secrets, including the darkest secret, but only a perverse dog could speak of anything but life when speaking of Natalia, Mrs Wagner, Natasha, Natalie Wood, in her prime, only months before she starred in both Splendor in the Grass and West Side Story. Her lovely face concealed a nest of hostile feelings; I absorbed that as she stroked me and put me down, the daughter preparing for battle with Muddah and all she presumed to understand. Life is a movie anyhow, but no one played it like Natalie, rolling the dialogue in her mind before she spoke.

* As you know, canines are not so hot with the eyes. Not with colour, anyhow. But our ears and noses make up for it. Unlike humans, we can hear what people are saying to themselves, and we can sniff illusion. The latter capacity makes dogs especially responsive to commercial perfumes."

dacă aş avea de ales între natalie din rebel without a cause şi natalie din splendor in the grass, sigur aş alege-o pe ultima. din cauza asta:



p.s. totuşi, unde e pobby?
p.s.2. atenţie mare. mîine începe sezonu 4 din mad men. hello, sterling cooper draper pryce. may I help you?

sigur că da

dimineţile glorioase se-ntîmplă acum.

ceo - all around by salulesarpele

cum fu la bistritz

pesemne că (mereu am vrut să-ncep aşa o postare, dar nici una n-a meritat efortul) s-au întîmplat cu adevărat lucruri la bistritz dacă eu am dormit ieri non stop, iar azi mi-am mai rezolvat din treburile lăsate deoparte ascultînd de două sute de ori lying a martinei. last.fm-ul meu e în pragul unui atac de panică.
am fost singura ne-poetă dintre participanţi, un copil lăsat să alerge printre galantarele cu dulciuri şi să-şi aleagă de-acolo drajeuri, jeleuri şi amandine moi. am primit în 4 zile bucurii cît pentru 4 ani. k. zicea că să nu exagerăm, uite că nu exagerăm şi chiar aşa e. dacă festivalurile de poezie trebuie să existe, atunci neapărat să fie ca cel de la bistriţa. în fine, mă cunoaşteţi deja, mă entuziasmez uşor şi nu prea se poate pune preţ pe ce spun. dar de data asta vă rog eu mult să mă credeţi. un pas mai departe dacă fac şi o să ziceţi c-am inventat totul şi că vai ce e cu siropul ăsta. nu-l fac şi spun aşa, într-o ordine dezordine:

marin mălaicu-hondrari. un om cu adevărat bun, aşa cum nu se prea mai găsesc nicăieri. şi c. îi seamănă întocmai.
adela greceanu. sora mea cvasi. ar trebui s-o auziţi cum cîntă summertime pe la 3 dimineaţa, pe terasa unui club house unde ne-am cam lăsat pieile de-atîta dans şi prosteală.
ana dragu. o frumuseţe de împărăteasă romană, genul care-ar fi condus imperii numai clipind de două ori.
doina ioanid. mai tînără decît toţi tinerii de la observator.
miruna vlada. în sfîrşit cineva care rîde mai tare ca mine. deşi cred că ea crede acelaşi lucru despre mine.
răzvan ţupa. ar trebui să li se interzică poeţilor să aibă gropiţe. atîta am avut de zis.
claudiu komartin. cu vocea aia a lui poate să îmblînzească şi leii.
radu vancu. bonom şi blînd. musai să-l auziţi spunînd bancuri. şi cîntînd.
white noise. de fapt, e blue noise, pencă se-mbracă mereu în albastru. şi ne-am cam împrietenit.
gabriel daliş. are în el ceva care linişteşte apele, pe toate.
dan coman. el şi mara.
ştefan manasia. un munte de om, cred că ar fi putut să-l joace pe spartacus dacă şi-ar fi pus mintea.
rareş moldovan. nu ştie ce comentarii făceam cu fetele de la engleză în anul I de facultate..
cristi cotarcea. if jesus was a clown.
ioana nicolaie şi mircea cărtărescu, amabili şi deschişi, păşind atent printre noi.
ana şi camelia toma. aproape surori.
florin partene. sau ce frumos e omul. sau hîp hîp (aşa ne-a spus că sforăie ştim noi cine). sau toţi sîntem o pulbere fină şi din delicateţe plutim în lumină.

mi-am luat laptopu cu mine ca să scriu în fiecare zi. numai că wirelessul (de la hotelul de alături) nu ajungea pînă în camera noastră de la etaju trei. din cauza asta, mi-e imposibil să scriu acu despre ce-am jucat în cuşetă la venire (şi cum n-am ghicit eu că sînt fuego), despre o gafă care era să strice totul dar n-a stricat nimic, despre cum ne-a trecut prin cap să închiriem o casă în bistriţa, despre piesa jucată de deţinuţi (text scris de claudiu komartin pornind de la un atelier ţinut la penitenciar la începutul anului), mai emoţionantă decît toate piesele de teatru văzute în ultimii ani, despre lectura poeţilor în faţa deţinuţilor - ascultători exemplari de poezie, despre cum am lăsat o monedă de 10 bani acolo şi răzvan a zis că dacă laşi ceva în urmă, o să te întorci sigur şi că să am grijă de cine mă amorezez, poate o să aduc pachete peste pachete la penitenciar, despre plimbările noaptea, în grup întins pe trotuare, despre poante şi farse mici, despre lecturi, lansări, concerte (partea asta o să apară oricum în dilema de săptămîna viitoare), despre cum poţi să ţii umbră unei pisici negre dacă ai rochie albastră, despre gesturi de prietenie neaşteptată şi replici care te fac praf de atîta bunătate, despre cum auzeam din cînd în cînd "în puii mei" şi credeam că sînt în "apropierea", despre soprane cu gîtul lung şi clarinetişti cu bretele, despre o mie de alte lucruri.

noroc cu marius la dezbaterea despre bloguri pe care trebuia s-o moderez, era acolo un domn care s-a răstit la mine şi, dacă nu era marius, probabil că domnul ar fi zburat pe fereastră. în orice caz, mai rar îi auzi pe radu vancu, white noise, ioana nicolaie, mircea cărtărescu, marin mălaicu, doina ioanid ş.a. povestind despre bloguri.

la bistriţa n-am mai fost undercover. toată lumea a aflat că sînt fata lui lucian, iar eu m-am bucurat teribil. în liceu eram "fiică de poet" şi asta prindea destul de bine la băieţi. dup-aia m-am mutat la cluj şi m-am pierdut puţin. mai nou, sînt şaluleşarpele şi tot felul de alte şaluri.

veste primită de la tata sîmbătă. am debutat pe coperta a patra. coperta e a celui mai nou volum de versuri al lui radu andriescu, un poet la care ţin mult de tot. între liviu antonesei şi cosmin ciotloş, o să găsiţi cîteva rînduri de-aici. nici nu ştiu cum să mulţumesc. e încă o dovadă de generozitate în faţa căreia mă fac mică de tot.

o să mă-nţelegeţi, sper, dacă mă opresc aici. mi-e teamă să nu mă port indecent cu bucuriile mele şi să le las să se zaharisească aiurea. oricum, presimt c-o să mai tot povestesc despre bistriţa. concluzia e că se scrie foarte bine, că poeţii sînt nişte oameni foarte mişto şi că poezia chiar nu e un moft.

apropo de asta, încep să aşez în colţul din dreapta sus un volum de poeme în care cred. :pînă mereu al lui gabriel daliş va sta acolo pînă apare un nou volum cel puţin la fel de convingător. şi despre gabriel o să mai scriu, căci a cam fost pentru mine descoperirea de la bistriţa.
la fel, ce bine că a apărut primul număr din poesis internaţional. e-atît de consistent, încît ar trebui să-l recomand integral. nu numai că arată bine, dar e plin de lucruri care trebuie citite. revin după ce-l răsfoiesc cum se cuvine.

poze şi hlizeli, zilele viitoare.

iar pobby unde e?

şi o veste proastă, ca să n-avem impresia că totu e definitiv minunat: http://blog.griffon.ro/2010/07/editura-curtea-veche-sub-asediu/

whitenoise, ai legătura:)

acuşi

puţintică răbadare, că or să vină şi poveştile de la bitritz. o parte din ele doar, căci restul sînt nespuse şi puse la păstrare în sertarele rochiilor mele de vară.

pînă atunci, să nu ne mai săturăm de:

peste 10 minute plecăm la lectură la penitenciar.
n-am mai fost într-o puşcărie de vreo 3 ani.
şi la gît mi-am agăţat un cuier aproape mic, în formă de ceainic.
poezia e la bistriţa e prea frumos.

15 ani

srebrenica

animale

Animals from Gem Club on Vimeo.

în jacco's film, un scurt olandez simpatic rău, jacco povesteşte care-i treaba cu orhideele carnivore, alea care imită albina ca s-o poată mînca (şi care mă fascinau pe mine cînd eram mică şi mergeam la sera din grădina botanică. plantele carnivore stăteau în spatele unui geam de sticlă, încuiate cu un lacăt şi trei lanţuri groase). întrebarea lui jacco, frumoasă cît un p.d.s.: cum se face că planta ştie cum arată albina?

două zile la iaşi. mi-e aşa de bine, ca şi cum aş putea să mănînc porumb copt două luni la rînd, fără oprire.

şi acu p.d.s., din antologia poeziei chiliene (ed. univers, 1980, trad, darie novăceanu)

Femei
de Nicanor Parra

Femeia imposibilă,
femeia de doi metri,
doamna din marmură de Carrara,
cea care nu fumează, nici nu bea.
Femeia care nu vrea să se dezbrace
din teamă să nu rămînă gravidă,
vestală invincibilă.
Cea care nu vrea să fie mamă de familie.
Femeia care respiră pe gură,
femeia care merge
virgină pînă în camera nupţială,
dar reacţionează ca un bărbat.
Cea care s-a dezbrăcat din simpatie
(pentru că o încîntă muzica clasică).
Cea cu părul roşu, cea care a plecat pe brînci,
cea care s-a dat numai din dragoste,
domnişoara care priveşte numai cu un singur ochi,
cea care se lasă posedată
pe divan, al marginea abisului.
Femeia care face pe adormita
(bărbatul o luminează cu chibritul),
femeia care se dă pur şi simplu,
pentru că singurătatea, pentru că uitarea...
Cea care a ajuns la bătrîneţe fată mare,
profesoara mioapă
secretara cu ochii cenuşii,
domnişoara cu lentile palide
(ea nu vrea nimic de la falus).
Toate aceste walkirii,
toate aceste matroane respectabile,
cu buzele lor mici şi mari
or să termine
prin a mă scoate complet din balamale.

bucuroasă de cunoştinţă, domnule nicanor. îmi place numele nicanor, am să-l iau pentru mine.

şi o pasăre. o pasăre pe care o cheamă martina.

geografie şi somn

dacă tot ne-am trezit aşa de dimineaţă, măcar să ne veselim.
cu hey marseilles.
la rio.



(am senzaţia că băieţii ăştia au citit oraşele invizibile şi , mai ales, voyage autour de ma chambre)

la versailles.

Hey Marseilles - Goodbye Versailles by salulesarpele

iar piesa asta ascultaţi-o, vă rog, în timp ce citiţi let's go sleep japan soon, o proză nu mai lungă de 700 de cuvinte, scrisă de amicul saša stanišić. despre locuri din lume numai bune de adormit.

un fragment, ca să fie de gust:

In Washington we fell asleep in the National Gallery of Art—Matisse, the sleeping pill—but it wasn't only him, it was the troubling nights before; we had made up a new game, decided not to speak during the dark for a week, but you busted the edict right after midnight. You said that I wasn't being silent in English. You said that I was keeping still in a different language, and you felt left out and found it unjust. I couldn't answer. Rules are rules. I was scared that if I opened my mouth it wouldn't be English that came out. So we lay there awake, night after night—me not wanting to sleep unintelligibly next to you, and you trying to understand what I wasn't saying.

ce bucurie ce bucurie ce bucurie

bucuria (ca și poezia), e la bistritz:
http://poeziaelabistrita.wordpress.com/

dacă zic că de-abia aștept să merg, n-ați pricepe cît de mare e nerăbdarea mea, o caracatiță o orcă un delfin numai bun de învelit într-un pat de cușetă, la un accelerat lung de nouă ore și jumătate.

p.s.: am știu mereu că blogul ăsta e bun de ceva. de exemplu, ieri, cineva a ajuns aici căutînd pe google cum se fac farmece cu pene de găină moartă. ca de obicei, tot răul spre bine.

inima bucăţi bucăţele

Quarantine
by Eavand Boland

In the worst hour of the worst season
of the worst year of a whole people
a man set out from the workhouse with his wife.
He was walking – they were both walking – north.

She was sick with famine fever and could not keep up.
He lifted her and put her on his back.
He walked like that west and west and north.
Until at nightfall under freezing stars they arrived.

In the morning they were both found dead.
Of cold. Of hunger. Of the toxins of a whole history.
But her feet were held against his breastbone.
The last heat of his flesh was his last gift to her.

Let no love poem ever come to this threshold.
There is no place here for the inexact
praise of the easy graces and sensuality of the body.
There is only time for this merciless inventory:

Their death together in the winter of 1847.
Also what they suffered. How they lived.
And what there is between a man and woman.
And in which darkness it can best be proved.

delfinul şi caracatiţa

Între timp, la Planetariul din oraşul argentinian Mar del Plata, delfinul Sakyo a primit misiunea de a stabili cine va merge mai departe, repetându-se procedeul utilizat în Germania, la Oberhausen, cu caracatiţa Paul. Dacă Paul a indicat clar Germania, a cărei sticlă cu steagul ţării pe post de etichetă a prins-o imediat în tentacule, Sakyo dă speranţe sud-americanilor, pentru că s-a dus glonţ la recipientul cu steagul Argentinei.

de aici

jam and old flimflam

scurt și la obiect:

Pathé Music: Knock Me a Kiss - Louis Jordan from British Pathé on Vimeo.

ce se-aude la mine în cap chiar şi noaptea

I Am Kloot-Fingerprints by salulesarpele

cam aşa: if heaven is a place upon your skin that I may have touched from without to within then dust yourself for fingerprints and grin and grin