la ce se gîndeşte nick hornby

azi m-am bucurat de frig ca de crăciun. bănuiesc că atunci cînd începe să-ţi placă toamna mai mult decît vara, înseamnă că-mbătrîneşti.

şi dacă tot m-am bucurat (nu ştiu ce am de mă tot bucur atîta în ultima vreme, poate s-a stricat vreun mecanism şi trebuie să-l duc la reparat), am descoperit care-o să fie albumul lunii mele septembrie. se cheamă lonely avenue şi e produs de favorita mea nonesuch. e un album-colaborare-cozerie între un muzician american şi-un scriitor britanic. întîmplător, îmi place de amîndoi, ceea ce face lucrurile şi mai interesante.

aici ben şi nick ne povestesc ce şi cum:



aici ni se cîntă despre fostul logodnic al fiicei lui sarah palin, iar refrenu zice-aşa: “I’m a fuckin’ redneck, I live to hang out with the boys / Play some hockey, do some fishing, kill some moose / I like to shoot the shit and do some chillin’, I guess / Ya fuck with me and I’ll kick your ass.”

iar aici aflăm de ce nu e nick charles dickens (printre altele, pentru că ascultă the national!!):



zic o, da şi aştept să apară la cărtureşti ca să-mi dau toţi banii pe el. (mă rog, pînă atunci o să-l piratez şi-o să-l ascult pînă la epuizare, şi-a mea, şi-a lui)

toamna poa să înceapă.

acesta nu este un blog,

acesta este un fluviu.
dovada:

„eu vă fac cafea, dar să ştiţi că avem o problemă. azi noapte am vîndut o tonă de cafea, am terminat tot zahărul. nici lapte nu mai am. aşa că ea e foarte tare. e bună, adică e espresso adevărat, făcut din doză. dar e foarte tare. sînteţi siguri că vreţi?” înaintea mea era un tip din acelaşi compartiment, se jucase pînă atunci cu un puşti (al alcuiva) şi cu o minge albastră cu ţepi de plastic. am zis amîndoi „da, clar!”, ca şi cum am fi spus "da, sîntem de-acord să plecăm 5 ani în rwanda". urmează tecuci, unde se schimbă locomotiva. barmanul îmi aduce mie prima cafea şi remarcă, un fin connaisseur: „cafeaua din tecuci e mi-ze-ra-bi-lă. mai bine fără zahăr, decît de la tonetă.” la tecuci, tipul din compartimentul meu a coborît după zahăr. eu am mai cerut un snickers, am plătit şi mă pregăteam să plec, cînd aud: „ia uită-te puţin la mine”. se aplecase peste bar şi-i vedeam faţa mărită, mult prea aproape. era înalt, cît un dulap de fapt, înalt şi lat, cum de se mai fac cămăşi pentru asemenea măsură. dacă s-ar fi ridicat pe vîrfuri, ar fi dat cu capul de neoanele din tavan. brunet, nişte rame negre dreptunghiulare groase, pieptănătură fără cărare, gen elvis. ăsta nu era un tip care să fie barman în tren. ar fi putut să fie producător de filme, proprietar de magazin de delicatesuri, traficant de ceasuri, cămătar, baştan, corleone. „ce dioptrii ai?”. „nu ştiu, îi am deja de trei ani, tre să-i schimb.” „cum să nu ştii? porţi ochelari şi nu ştii. eu îi port de 12 ani şi ştiu.” „a, nu, păi ochelari am de la 2 ani, tot eu sînt mai tare”. ultima frază am spus-o mai încet, sperînd c-o aud numai eu. nu poţi să-i spui unui producător de filme că eşti mai tare ca el. pentru că, cine ştie, ai vreo şansă să joci într-un film de-ale lui. „cîţi ani ai?”. am zis 25 (uitasem c-am împlinit 26). „ooo, a zis şi-a făcut ochii mari. bravo. mulţi înainte”. eu: zîmbet larg şi-un „mulţumesc” gras şi mîndru. el plusează: „ce mănînci?!” era cît pe ce să răspund „carne, multă carne”, dar mi-a luat-o înainte şi a zis tot el: „snickers şi cafea?”. ha ha, am rîs amîndoi, eu cam anemic, el mult mai reţinut decît ar fi făcut-o un cap al mafiei siciliene. „mergi pînă la bucureşti?”. „da, pînă la bucureşti”. „ia un loc”.
aş fi putut să stau cu el la masă, a doua zi mai pe seară, el zicînd: „hm, chiar ai faţă de jurnalistă”, eu explicîndu-i că nu-s jurnalistă şi că replica asta cu „ai faţă de aia sau de ailaltă” mă enervează teribil. s-ar fi dovedit pînă la urmă că nu ne potrivim deloc şi că eu mă fac din ce în ce mai sălbatică***. dar am spus „nu, mersi, nu stau. mă duc în compartiment să-mi beau cafeaua, că am de lucrat”.

***dacă nu s-a dovedit atunci, s-a dovedit acu 2 zile, cînd un tip a vrut să-mi dea pe stradă un fluturaş cu nu ştiu ce. el ar fi fost tipul ideal pe vremea cînd aveam 17 ani şi încă îmi mai plăcea în vamă, iar eu aveam căştile-n urechi şi mă grăbeam. a întins hîrtia, eu am pus mîna pe ea, el nu-i dădea drumu, eu trăgeam (imaginaţi-vă asta într-o miercuri dimineaţă, pe bulevardu elisabeta în soare), el îmi făcea semne că să-mi dau căştile ca să-mi spună ceva. eu am dat din cap că nu, am întors spatele şi-am plecat. în mod clar, sînt o sălbatică.

„o să mă urc pe tine cu picioarele şi o să te strîng în braţe de n-ai să mai poţi să respiri.” un băieţel de vreo 11 ani, pe care colegii sigur îl strigă grasu bombasu mătură cu nasu, asta dacă nu cumva s-au inventat între timp replici mai crunte pentru băieţeii grăsani. oricum, contracarează cu cercelul diamant din urechea stîngă şi cu borseta ferarri. vorbea la telefon şi muşca dintr-un big mac (e big mac, nu mcpuişor cum a zis bunica. mi-a luat două.)

doamna de la chioşcul de pe copou care, după ce-am luat cu emi popcorn şi chipsuri (urma o noapte de bîrfe şi ravagii potolite, de fete), iar eu m-am întors să-mi cumpăr şi-o periuţă de dinţi, mi-a zis: „nu vrei şi tu? hai fetiţa, ia, că-s bune” şi mi-a întins un pumn de m&m’s. lîngă chioşc, rezemată de frigiderul cu suc, stătea o fată care cerşea. molfăia şi ea m&m’s. asta chiar în seara în care scrisesem pe blog despre tuffli, cofetarul bătrîn care le împărţea bomboane copiilor.

duminica trecută s-a măritat cea mai bună prietenă a mea din liceu. am făcut ce-am ştiut eu mai bine, adică m-am emoţionat teribil şi-am plîns cînd am văzut-o în rochia de mireasă. mă gîndesc cu oarecare îngrijorare la ce-am să mai fac peste două săptămîni, cînd vine nunta lui george, pe care-l ştiu de 12 ani, cu care-am făcut organizaţia de tineret a alianţei civice din iaşi (pauză maare de rîs. sau pauză de rîs maaaare. aveam 15 ani.), cu care m-am ciondănit de nenumărate ori pe subiecte dintre cele mai grave şi mai prosteşti, şi revista şcolii, şi emisiunea temperatura adolescenţei, şi revelioane, şi tabere, şi prietenii mai puternice decît frăţiile, şi care mi-a zis, cu vreo 2 săptămîni înainte să apară primul număr din supliment, nu vrei tu să faci cronica de teatru în fiecare săptămînă?

cadouri. anul ăsta, aşa de multe şi de minunat de extraordinare, încît mă-ntreb ce-am făcut ca să merit atîta atenţie. pîn-o să-mi dau seama, mă pregătesc de sejur decadent la băile herculane. îl rog frumos pe adrian năstase să dea înapoi patul lui sissi, dacă e adevărat că el l-a şutit. dacă nu e, atunci îmi cer scuze, dar să dea totuşi înapoi camera aia tapetată cu blană în care-a dosit tablouri şi toate celelalte nimicuri pe care nu le-a trecut în declaraţia de avere.

n-am timp. pic din deadline în deadline, întîrzii mereu cu toate. nu mă-ntrebaţi cînd am scris fluviul ăsta.

citesc amestecat de toate. nu mai ţin minte cînd am reuşit ultima dată să citesc o carte de la cap pîn la coadă, fără întreruperi. nu mai am vacanţe mari, vacanţe pentru cărţi ca idiotul, dinţi albi sau mă numesc roşu. totuşi, o vreau pe zeruya de la polirom şi ilf şi petrovul despre america şi nu ştiu cînd am să mă liniştesc odată cu cărţile astea.

pe 13 începe cursul de astronomie. în sfărşit m-apuc iar de învăţat.

flashmob-ul de la finanţe. bucureştiul e-o casă-n care încă n-am învăţat să mă descurc pe întuneric, nu ştiu pe pipăite unde-s întrerupătoarele, nu nimeresc niciodată cheia din prima. drept pentru care a durat mult, prea mult, pînă am găsit ministerul cel bun, aşa c-am mai prins numai juma de minut de flashmob. am pus totuşi borcanul pe trepte, am zîmbit spre camere şi gata. acu aştept să văd cine pe cine demite şi cine modifică porcăria aia de lege. apropo, dacă n-aţi semnat încă petiţia, chiar vă rog: http://www.petitiononline.com/grevfisc/petition.html

pe peronul gării din bîrlad, o femeie, 60 de ani, cu ochelari care iau, pe lăţime, forma feţei, ochelari de schior sărac. costum fără contur de bluză cu fustă, privirea cam rătăcită, ciorapi pînă la genunchi în papuci de plastic. am crezut că e femeia aia din toate gările, care stă după-amieze întregi aşteptînd oameni care nu vin niciodată. şi fix cînd mă gîndeam la asta, din tren (al meu) a coborît un bărbat cu mustaţă, tot de vreo 60 de ani, cu o plasă în mînă. s-au pupat, s-au luat de mînă şi-au intrat în gară. flash cu gară pentru doi al lui ryazanov, părere de rău cu toate poveştile care trec pe lîngă mine fără să pot eu să le descos toţi nasturii.

o bucurie egoistă, totală, la gîndul că sînt singura care ştie o frază din rubrica de joia viitoare a tatălui fiului inexistent. zic c-o ştiu numai eu, pentru că am scris-o după dictare şi pentru că dup-aia ea a fost tăiată la corectura finală. era o frază de zile mari, o frază cît un roman, şi-acu e numai a mea. şi, desigur, n-am să v-o spun.

pentru aceia dintre dvs care-au rezistat pînă aici, voici voila o poveste cu un dragon şi-o prinţesă care-şi scriau, iar prinţesa nu ştia că el e dragon because the dragon had a really good penmanship:

o vreme

din cauză că se întîmplă asemenea orori, ar trebui să avem decenţa de-a nu ne mai plînge de nimic (job, impozite, amor, metrou, guvern, presă etc etc). măcar o vreme.

generalul patinează

(foto adrian serghie)

pencă iar stau cîteva zile la iaşi, aşez aici un text de la 1928 despre o cofetărie de pe strada mea. cofetăria asta a fost redeschisă acum cîţiva ani, dar are în comun cu cea veche doar numele şi adresa (şi aia aproximativă). în rest, e o cofetărie oarecare, cu prăjituri oarecare, cu umbrele peroni şi pateuri cu ciuperci de conservă. nu mă miră că proprietarul nu şi-a dat silinţa să caute reţetele de-atunci şi să-şi umple galantarul cu altceva decît banalele amandine şi boeme.
dar să nu ne-amărîm:

George şi Tuffli
(1870 - 1900)

Sînt ani de atunci (din 1870, după cum arată şi însemnarea de pe firma cofetăriei George), de cînd doi elveţieni, George şi Ricgard Tuffli, au deschis la Iaşi o cofetărie în Str. Lăpunşeanu - foasta strada Mare - care, încet încet, a mers progresînd, atrăgînd întreaga societate ieşană. Şi George şi Tuffli erau foarte simpatici şi prin felul lor de a fi, au ştiut repede să'şi facă numai prieteni. ACeastă cofetărie nu şi'a schimbat niciodată localul şi există şi astăzi sub forma de "George", deşi este condusă de alţii, din str. Lăpuşneanu, care a fost însăşi proprietatea lui George. Cofetăria , neavînd destul loc pentru a instala mese pe trotuarul strîmt, se vedea în timpul verii pe cînd erau tovarăşi cei doi cofetari, un şir lung de cupele şi trăsuri din cele mai elegante, care începeau de la foastele case Mavrocordat şi mergeau pînă'n dreptul fabricei de apă gazoasă a fraţilor Konya.
În cofetărie era numai eleganţă şi lux. Care mai de care se'ntrecea a se distinge, cucoanele prin toaletele lor splendide, domnii, înmănuşaţi şi jobenaţi, curtenitori şi galanţi...
Numai la această cofetărie era îngăduită intrarea elevilor de la şcoala militară şi dela diferite şcoli secundare.
Dumineca şi sărbătorile cofetăria era plină de elevii şcoalei fiilor de militari, cari umpleau sala dinspre stradă.
Mai tîrziu, Tuffli s'a despărţit de tovarăşul său, deschizînd o elegantă cofetărie sub Jockey-Club.
Curînd, cofetăria aceasta a devenit locul de întîlnire al ieşenilor. Aici în timpul iernei, se adunau membrii cercului patinorilor, de sub preşidenţia generalului Şerban Pascu. După ce se isprăvea patinajul, după orele 5 seara, cu toţii încălziţi şi îmbătaţi de aerul... rece, veneau la Tuffli. În jurul mai multor mese, în frunte cu generalul Pascu, luau loc toţi patinorii.
Băeţii cari serveau, îmbrăcaţi curat, ba chiar eleganţi, servind frumos, urmăriţi în toate mişcările lor de privirea serioasă a bătrînului Tuffli care şedea nemişcat într'un colţ de cofetărie, începeau să înşire pe mese, pe tăblii strălucitoare, diferite prăjituri, bombănărit, ceai, cafea, pateuri. Alţii, în urma lor veneau cu băuturile: acestea numai pentru domni. Pe atunci nu beau şi nu fumau prin cofetării, decît numai bărbaţii. Se aduceau sticle veritabile de Malaga, Portho şi liqueruri, neprefăcute şi nefabricate aici la noi, ca astăzi...
Cu muncă şi cu cinste şi George şi Tuffli, fiind oameni economi, au adunat o avere frumuşicăavînd amîndoi vii frumoase, case în oraş şi cîte un nume negustoresc demn.
Batrînul Tuffli era un om foarte bun. În după amezele zilelor de vară, se aşeza în faţa uşei cofetăriei şi împărţea bomboane copiilor cari treceau pe stradă; le împărţea cu drag şi cu toată inima.
Fiul cel mai mare al lui Tuffli, care a continuat meseria tatălui său, pe acelaşi loc - unde şi astăzi mai dăinuieşte sub o altă firmă - are astăzi o cofetărie mare la Cluj. Fiul cel mai mic, absolvent al şcoalei comerciale din Iaşi, este astăzi funcţionar la ministerul muncii.

(Rudolf Şutu, Iaşii de odinioară, vol. 2, Iaşi, ed. Viaţa românească, 1928)

şi ca să nu ne amarîm deloc, ba chiar dimpotrivă, o poză cu truman, la rockefeller center, în 1959:

a kindness

am 26 de ani şi o formaţie preferată. cred că e semn bun.
mai jos, o emisiune de la minnesota public radio, unde băieţii mei vorbesc de una alta şi mai şi cîntă. inclusiv o piesă nouă, pe la minutu 17, care se cheamă "you were a kindness" (you made a slow disaster out of me..). nu pot să plec la serviciu pînă n-ascult tot tot

drum intins

ia te uita, puslamaua a-mplinit 26 de ani.
l-am intrebat pe frate-miu (11 ani, campion la sah si la fifa 2009), daca i se pare mult sau putin. a zis asa: multisor, esti tinara, ai toata viata inainte.
dreptatea e, intotdeauna, de partea fratilor mai mici.

am fugit la padure, ma-ntorc eu la un moment dat.

fake p.d.s.

plănuiam de mult p.d.s.-ul ăsta, dar cum peste 4 ore trebuie să mă trezesc ca să plec la sibiu (primul meu sibiu..), p.d.s.-ul o să mă mai aştepte.

cooperativa şaluleşarpele vă urează noapte bună.

stele

cînd eram mică, nici prin cap nu-mi trecea să mă fac astronoamă. îmi trece acum.
la noapte cad perseide (dacă daţi click pe link, o să observaţi cît de autoreferenţială sînt), iar eu am să mă duc (cu andhra şi cu egon, care egon bombăne încă înainte de-a afla c-o să meargă şi el) într-o expediţie în afara oraşului. mă pregătesc pentru ea aşa (deşi în piesa asta nu sînt stele, numa ceruri):



să-mi spuneţi cîte perseide aţi numărat, şi la final tragem linie, ca să vedem producţia de stele de anul ăsta.

scuzați pardon

de-abia acu mi-am dat seama că rochia mea nouă neagră e cam străvezie. ei, atîta pagubă. o s-o dublez cu niște chicoteli și niște poante bine plasate și n-o să observe nimeni. sper.


iar dacă o dublez cu asta, sigur nu se mai vede nimic, pentru că lumea o să fie prea ocupată ca să dea din cap:

never tired never sad never guilty

I want you, ascultată de sute de ori în ultimii ani. are 2 minute şi ceva. ori cinci sute să zicem, se fac muulte minute transformate în ore, care-or să se transforme în zile (pentru că eu nu renunţ aşa uşor la piesa asta) şi, poate, dacă o să trăiesc suficient, o să constat că un an din viaţa mea am ascultat the silver saxophones say I should refuse you, sau the saviors who are fast asleep, they wait for you şi-aşa mai departe. o să pot zice, de fapt, c-am avut o viaţă frumoasă..



(şi mi-e aşa dor de heath)

altfel de p.d.s.

după 6 ore de mall, un trenci portocaliu, o eşarfă bleo cu buline, o rochie 60s rothko style, o rochie neagră puţin baby doll cu buzunare, nişte cadouri şi alte nimicuri feminine, nu-mi mai rămîne decît să mă hlizesc cu şmecherul de kerouak:

unul din bunicii mei

(şi aici şi mai şi)

plus scena mea preferată de urmărire din toate filmele din toate timpurile:


(în afară de z, eu şi zazie avem în comun metroul. cel mai mult îmi place la universitate, după ce urci pe scările rulante, treci de rotitoarele alea verzi şi ajungi la uşi. la uşi e aşa de curent, încît zboară tot. se-nfoaie cămăşile bărbaţilor, flutură fustele, iar eu nu ştiu uneori dacă să-mi ţin cerceii (ca ăştia de azi, maari, rotunzi, genul zdrang zdrang şi clinc clinc, primiţi de la ana, care-a crezut, şi-i mulţumesc, că azi e ziua mea) sau să am grijă de rochie. cîteva secunde de uşurătate, de i'mthekingoftheworld, nu mai contează nimic, numai să treci cu bine de furtună. unii trec regal, pe cămile, zici că e sahara, nu mediterana furioasă, alţii se ruşinează că li s-a văzut genunchiul o clipă, alţii blestemă niţel, alţii se dezechilibrează de atîta grabă. eu mai am puţin şi-mi desfac laarg braţele, numai să nu creadă vreun gardian de pe partea cealaltă că am o treabă cu el.. cînd o să vină zazie în bucureşti, promit c-o duc la metrou la universitate, să ne-alergăm printre tarabe, să cerem covrigi cu măsline şi să probăm rujurile la încheietură şi pe pereţi. numai să vină.)

(dac-aş fi suficient de curajoasă, aş face noapte albă şi-aş sta să văd transmisiunea în direct de la madison square garden, regizată de gilliam. da nu sînt, capitulez la cel mai mic căscat ca armata franceză la waterloo)

cuvintecheie

mereu bucuroasă s-ajut cu ceva:

la asta se adaugă şi doo de săptămîna trecută: "şarpe care merge pe o parte germania" şi "am pierdut şarpele cum să fac"

p.d.s. de 1 august (95 de ani)

azi e ziua lui gellu naum, athanorul nostru al tuturor, la căldura căruia ne-am topit, am dormit şi ne-am trezit transformaţi în ce-am ştiut noi mai bine. unora chiar le-au crescut crengi, alţii au învăţat să citească pe întuneric, iar alţii s-au apucat de făcut cafele "pentru cei instalaţi mai de mult în pămînt".
o cafea e şi "călătoria cu stelică", poem care-ar fi putut la fel de bine să se cheme "aceasta se chema prietenie":



p.s. peste 5 ani o să fie centenarul gellu naum. sper că usr-ul se gîndeşte deja cam ce-ar fi de făcut..