acesta nu este un blog,

acesta este un fluviu.
dovada:

„eu vă fac cafea, dar să ştiţi că avem o problemă. azi noapte am vîndut o tonă de cafea, am terminat tot zahărul. nici lapte nu mai am. aşa că ea e foarte tare. e bună, adică e espresso adevărat, făcut din doză. dar e foarte tare. sînteţi siguri că vreţi?” înaintea mea era un tip din acelaşi compartiment, se jucase pînă atunci cu un puşti (al alcuiva) şi cu o minge albastră cu ţepi de plastic. am zis amîndoi „da, clar!”, ca şi cum am fi spus "da, sîntem de-acord să plecăm 5 ani în rwanda". urmează tecuci, unde se schimbă locomotiva. barmanul îmi aduce mie prima cafea şi remarcă, un fin connaisseur: „cafeaua din tecuci e mi-ze-ra-bi-lă. mai bine fără zahăr, decît de la tonetă.” la tecuci, tipul din compartimentul meu a coborît după zahăr. eu am mai cerut un snickers, am plătit şi mă pregăteam să plec, cînd aud: „ia uită-te puţin la mine”. se aplecase peste bar şi-i vedeam faţa mărită, mult prea aproape. era înalt, cît un dulap de fapt, înalt şi lat, cum de se mai fac cămăşi pentru asemenea măsură. dacă s-ar fi ridicat pe vîrfuri, ar fi dat cu capul de neoanele din tavan. brunet, nişte rame negre dreptunghiulare groase, pieptănătură fără cărare, gen elvis. ăsta nu era un tip care să fie barman în tren. ar fi putut să fie producător de filme, proprietar de magazin de delicatesuri, traficant de ceasuri, cămătar, baştan, corleone. „ce dioptrii ai?”. „nu ştiu, îi am deja de trei ani, tre să-i schimb.” „cum să nu ştii? porţi ochelari şi nu ştii. eu îi port de 12 ani şi ştiu.” „a, nu, păi ochelari am de la 2 ani, tot eu sînt mai tare”. ultima frază am spus-o mai încet, sperînd c-o aud numai eu. nu poţi să-i spui unui producător de filme că eşti mai tare ca el. pentru că, cine ştie, ai vreo şansă să joci într-un film de-ale lui. „cîţi ani ai?”. am zis 25 (uitasem c-am împlinit 26). „ooo, a zis şi-a făcut ochii mari. bravo. mulţi înainte”. eu: zîmbet larg şi-un „mulţumesc” gras şi mîndru. el plusează: „ce mănînci?!” era cît pe ce să răspund „carne, multă carne”, dar mi-a luat-o înainte şi a zis tot el: „snickers şi cafea?”. ha ha, am rîs amîndoi, eu cam anemic, el mult mai reţinut decît ar fi făcut-o un cap al mafiei siciliene. „mergi pînă la bucureşti?”. „da, pînă la bucureşti”. „ia un loc”.
aş fi putut să stau cu el la masă, a doua zi mai pe seară, el zicînd: „hm, chiar ai faţă de jurnalistă”, eu explicîndu-i că nu-s jurnalistă şi că replica asta cu „ai faţă de aia sau de ailaltă” mă enervează teribil. s-ar fi dovedit pînă la urmă că nu ne potrivim deloc şi că eu mă fac din ce în ce mai sălbatică***. dar am spus „nu, mersi, nu stau. mă duc în compartiment să-mi beau cafeaua, că am de lucrat”.

***dacă nu s-a dovedit atunci, s-a dovedit acu 2 zile, cînd un tip a vrut să-mi dea pe stradă un fluturaş cu nu ştiu ce. el ar fi fost tipul ideal pe vremea cînd aveam 17 ani şi încă îmi mai plăcea în vamă, iar eu aveam căştile-n urechi şi mă grăbeam. a întins hîrtia, eu am pus mîna pe ea, el nu-i dădea drumu, eu trăgeam (imaginaţi-vă asta într-o miercuri dimineaţă, pe bulevardu elisabeta în soare), el îmi făcea semne că să-mi dau căştile ca să-mi spună ceva. eu am dat din cap că nu, am întors spatele şi-am plecat. în mod clar, sînt o sălbatică.

„o să mă urc pe tine cu picioarele şi o să te strîng în braţe de n-ai să mai poţi să respiri.” un băieţel de vreo 11 ani, pe care colegii sigur îl strigă grasu bombasu mătură cu nasu, asta dacă nu cumva s-au inventat între timp replici mai crunte pentru băieţeii grăsani. oricum, contracarează cu cercelul diamant din urechea stîngă şi cu borseta ferarri. vorbea la telefon şi muşca dintr-un big mac (e big mac, nu mcpuişor cum a zis bunica. mi-a luat două.)

doamna de la chioşcul de pe copou care, după ce-am luat cu emi popcorn şi chipsuri (urma o noapte de bîrfe şi ravagii potolite, de fete), iar eu m-am întors să-mi cumpăr şi-o periuţă de dinţi, mi-a zis: „nu vrei şi tu? hai fetiţa, ia, că-s bune” şi mi-a întins un pumn de m&m’s. lîngă chioşc, rezemată de frigiderul cu suc, stătea o fată care cerşea. molfăia şi ea m&m’s. asta chiar în seara în care scrisesem pe blog despre tuffli, cofetarul bătrîn care le împărţea bomboane copiilor.

duminica trecută s-a măritat cea mai bună prietenă a mea din liceu. am făcut ce-am ştiut eu mai bine, adică m-am emoţionat teribil şi-am plîns cînd am văzut-o în rochia de mireasă. mă gîndesc cu oarecare îngrijorare la ce-am să mai fac peste două săptămîni, cînd vine nunta lui george, pe care-l ştiu de 12 ani, cu care-am făcut organizaţia de tineret a alianţei civice din iaşi (pauză maare de rîs. sau pauză de rîs maaaare. aveam 15 ani.), cu care m-am ciondănit de nenumărate ori pe subiecte dintre cele mai grave şi mai prosteşti, şi revista şcolii, şi emisiunea temperatura adolescenţei, şi revelioane, şi tabere, şi prietenii mai puternice decît frăţiile, şi care mi-a zis, cu vreo 2 săptămîni înainte să apară primul număr din supliment, nu vrei tu să faci cronica de teatru în fiecare săptămînă?

cadouri. anul ăsta, aşa de multe şi de minunat de extraordinare, încît mă-ntreb ce-am făcut ca să merit atîta atenţie. pîn-o să-mi dau seama, mă pregătesc de sejur decadent la băile herculane. îl rog frumos pe adrian năstase să dea înapoi patul lui sissi, dacă e adevărat că el l-a şutit. dacă nu e, atunci îmi cer scuze, dar să dea totuşi înapoi camera aia tapetată cu blană în care-a dosit tablouri şi toate celelalte nimicuri pe care nu le-a trecut în declaraţia de avere.

n-am timp. pic din deadline în deadline, întîrzii mereu cu toate. nu mă-ntrebaţi cînd am scris fluviul ăsta.

citesc amestecat de toate. nu mai ţin minte cînd am reuşit ultima dată să citesc o carte de la cap pîn la coadă, fără întreruperi. nu mai am vacanţe mari, vacanţe pentru cărţi ca idiotul, dinţi albi sau mă numesc roşu. totuşi, o vreau pe zeruya de la polirom şi ilf şi petrovul despre america şi nu ştiu cînd am să mă liniştesc odată cu cărţile astea.

pe 13 începe cursul de astronomie. în sfărşit m-apuc iar de învăţat.

flashmob-ul de la finanţe. bucureştiul e-o casă-n care încă n-am învăţat să mă descurc pe întuneric, nu ştiu pe pipăite unde-s întrerupătoarele, nu nimeresc niciodată cheia din prima. drept pentru care a durat mult, prea mult, pînă am găsit ministerul cel bun, aşa c-am mai prins numai juma de minut de flashmob. am pus totuşi borcanul pe trepte, am zîmbit spre camere şi gata. acu aştept să văd cine pe cine demite şi cine modifică porcăria aia de lege. apropo, dacă n-aţi semnat încă petiţia, chiar vă rog: http://www.petitiononline.com/grevfisc/petition.html

pe peronul gării din bîrlad, o femeie, 60 de ani, cu ochelari care iau, pe lăţime, forma feţei, ochelari de schior sărac. costum fără contur de bluză cu fustă, privirea cam rătăcită, ciorapi pînă la genunchi în papuci de plastic. am crezut că e femeia aia din toate gările, care stă după-amieze întregi aşteptînd oameni care nu vin niciodată. şi fix cînd mă gîndeam la asta, din tren (al meu) a coborît un bărbat cu mustaţă, tot de vreo 60 de ani, cu o plasă în mînă. s-au pupat, s-au luat de mînă şi-au intrat în gară. flash cu gară pentru doi al lui ryazanov, părere de rău cu toate poveştile care trec pe lîngă mine fără să pot eu să le descos toţi nasturii.

o bucurie egoistă, totală, la gîndul că sînt singura care ştie o frază din rubrica de joia viitoare a tatălui fiului inexistent. zic c-o ştiu numai eu, pentru că am scris-o după dictare şi pentru că dup-aia ea a fost tăiată la corectura finală. era o frază de zile mari, o frază cît un roman, şi-acu e numai a mea. şi, desigur, n-am să v-o spun.

pentru aceia dintre dvs care-au rezistat pînă aici, voici voila o poveste cu un dragon şi-o prinţesă care-şi scriau, iar prinţesa nu ştia că el e dragon because the dragon had a really good penmanship: