p.d.s. 6 (de-mbrăcat)

Flanela
de Mihai Ursachi

Îţi aminteşti desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi şade
ca o armură din smalţ, ştii tu, în seara
când ne pornisem împovăraţi de garoafe şi iasomie
către Ierusalim... Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine (ca să avem pentru drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hagiu,
până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
şi în schelet,
iar în ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.
De ce să încerci să negi,
de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acum când nu se mai poate,
de ce pretinzi că nici n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?

(pur şi simplu, one of my all-time favorite.)